Ce vrea Dumnezeu de la noi? Interviu cu Ieromonahul Teofan de la Mănăstirea Putna

0
446

Ce vrea Dumnezeu de la noi? Interviu cu Ieromonahul Teofan de la Mănăstirea Putna

– Care sunt cele mai mari încercări la care trebuie un creştin să facă astăzi faţă?

– Pentru a răspunde la o problemă atât de grea, am să apelez la cuvintele duhovnicului pe care l-am avut când eram în lume, Părintele Sofian Boghiu. Încercând să fiu în duhul Părintelui Sofian, aş zice că cea mai grea încercare de care ne lovim este mândria noastră.

Părintele spunea de multe ori că omul de astăzi a ajuns aşa de mândru, încât acest orgoliu este ca un fel de orbire şi, de aceea, este foarte greu să ai o discuţie cu el pe nişte teme mai realiste din punct de vedere al mântuirii. Duhul mândriei este foarte răspândit. Problema mândriei este strâns legată de ceea ce aş numi „descreştinarea” sau „secularizarea”creştinismului.

Mitropolitul Ierothei Vlahos consideră că cel mai grav aspect al secularizării este gândirea şi trăirea lumească a multora dintre ortodocşi. În acesta sens părintele Sofian ne spunea că la un moment dat, deşi în lumea de astăzi pare că nu s-ar întâmpla nimic grav, în realitate este o lume foarte periculoasă pentru cel ce caută mântuirea, o lume care ne poate influenţa negativ dacă nu stăruim cu toată râvna în slujba credinţei. Considera că, pentru a rezista, trebuie să facem în continuu un efort pentru a trăi într-un duh de smerenie, altfel e foarte greu să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă.
Dar dacă ne-am referi la  problemele care sunt la noi în ţară…

În primul rând, ne confruntăm cu problema lipsei sobornicităţii. Dacă ar exista o sobornicitate reală, nu simulată, foarte multe lucruri s-ar rezolva. Neaşteptat de multe lucruri s-ar limpezi în Biserică, în sufletul nostru, în familiile noastre, la locul de muncă. Nu ne sfătuim între noi. Nu ne ascultăm între noi. Lucrul acesta arată că, în fond, nu avem o gândire şi o trăire ortodoxă. În momentul în care acceptăm dialogul cu celălalt, acceptăm să fim deschişi, să fim în mod real soborniceşti; trebuie atunci să acceptăm şi faptul că putem greşi.

Revin la duhul mândriei care ne stăpâneşte pe toţi: nu vrem să recunoaştem că greşim şi, de aceea, lucrurile nu pot merge bine. Şi Părintele Sofian observa această stare de egoism, de nepăsare, această lipsă de jertfă pentru aproapele (care nu mai este, de fapt, „aproapele”), această lipsă a cărării – adică a iubirii – de la unul la altul, toate fiind expresii ale unei credinţe superficiale. Asemenea constatări sunt cu totul neaşteptate, dacă ne raportăm la vechimea tradiţiei ortodoxe din această ţară. Există, desigur, atacuri din exterior împotriva Bisericii, însă ele nu ar fi atât de periculoase dacă am şti să trăim în sobornicitate şi în dragoste.

– Aceste atacuri venite din afara Bisericii şi îndreptate împotriva creştinismului ne dor. Ce răspuns ar trebui să avem înaintea lor?

– Este foarte important să ne rugăm tot timpul să facem voia lui Dumnezeu. Cineva m-a întrebat, odată, de ce trebuie să reacţionăm noi, creştinii, în faţa unor asemenea provocări… I-am răspuns că avem în calendar sfinţi voievozi şi sfinţi împăraţi care s-au implicat foarte concret în problemele societăţii din vremea lor. Cumva, ei au greşit? Trebuie văzut ce vrea Dumnezeu cu fiecare dintre noi la momentul respectiv. Aici este marea taină a vieţii noastre! Ce vrea Dumnezeu să fac într-un anumit moment? Sunt perioade în care, într-adevăr, trebuie numai să ne rugăm. În acelaşi timp, trebuie să ne gândim şi la cealaltă faţetă: poate, cumva, Dumnezeu vrea ca eu să ies mai în faţă şi să spun anumite lucruri, iar eu zic: „Nu, eu trebuie să mă rog şi să stau liniştit. Nu mă interesează”.

Bine, mă rog, dar totuşi Dumnezeu vrea să fac ceva mai mult! Dumnezeu poate aşteaptă de la mine anumite fapte concrete, prin care să-mi arăt credinţa. Nu suntem într-o stare duhovnicească bună dacă nu căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu, chiar dacă zicem că ne rugăm şi citim cărţi duhovniceşti. Sfântul Nicodim Aghioritul ne recomandă să ne osândim pe noi înşine cât mai mult şi cât mai des, şi să nu-l osândim pe aproapele, pentru a putea vedea mai bine voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Să spunem şi aceste cuvinte: „Doamne, Tu luminează-mi mintea mea cea proastă şi spurcată ce să fac acum, în clipa aceasta! Ajută-mă să fac voia Ta!”  Această rugăciune sinceră şi repetată este imposibil să nu dea roade. Aceasta este temelia – şi apoi vedem, de la caz la caz, cum să ne raportăm la atacurile despre care vorbeaţi. Este necesară şi împreună-sfătuirea cu duhovnicul. Este necesară şi raportarea la tradiţia Bisericii. Să vedem ce gândesc Sfinţii Bisericii, să fim în acelaşi Duh cu ei.

– Sunt, deci, anumite momente când un bun creştin trebuie să facă ceva concret. Referindu-ne acum la măsurile de introducere a actelor electronice, cum ar trebui să ne implicăm în aceste probleme care ne frământă pe toţi?

– La Mănăstirea Putna intrăm în legătură cu oameni din toată ţara şi am observat că sunt foarte mulţi creştini nemulţumiţi de faptul că măsurile de introducere a actelor biometrice au fost luate fără să fie consultată populaţia şi fără să fie declanşate dezbateri naţionale pe această temă. De aceea, mi se pare un lucru foarte binevenit demersul de a se iniţia un referendum prin care cetăţenii României să poată să-şi spună punctul de vedere asupra acestei probleme. Am convingerea că nu numai unii dintre ierarhii şi duhovnicii de astăzi ne atenţionează asupra pericolului acestui sistem de supraveghere electronică prin cipuri, ci şi ceilalţi mari bătrâni, exemple vii de trăire duhovnicească, care au trecut la Domnul în ultimele două decenii, ar fi spus acelaşi lucru dacă aveau în faţă toate informaţiile referitoare la cipuri care există acum. Sunt convins că şi Părintele Cleopa, şi Părintele Dumitru Stăniloae, şi Părintele Ilarion Argatu, şi Părinţii Sofian Boghiu, Iachint al Putnei, Ioanichie Bălan, Gheorghe Calciu şi alţii ne-ar fi îndemnat, de asemenea, la rugăciune şi faptă hotărâtă pentru a stopa introducerea actelor biometrice în România. Adevărul este unul singur şi, oricât l-am ignora, el tot iese până la urmă la lumină.

– Sunt, din păcate, persoane care nu înţeleg aspectul teologic al acestei probleme.

– Este frapantă asemănarea dintre capitolul 13 al Apocalipsei şi ceea ce se urmăreşte prin actele biometrice. Este evident, pentru cine s-a informat, că aceste măsuri nu sunt decât o etapă şi, în final, se urmăreşte implantarea cipului în corpul uman. Ce părere aveţi despre reclamele care circulă pe internet despre cum va arăta societatea viitorului, în care sunt arătaţi tineri având cipul implantat pe mâna dreaptă sau care cumpără din magazin diverse obiecte care au toate cipuri, iar la ieşire plata se face automat, scăzându-se automat costul mărfurilor din contul care este memorat în cipul cumpărătorului? Nu vi se pare că aceste reclame ar trebui să aibă drept motto versetele 16-17 din capitolul amintit, unde ni se spune că fiara îi sileşte pe toţi „să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei”?

Semnul despre care se vorbeşte aici este traducerea grecescului χάραγμα, care vine de la verbul χαράσσω, ce înseamnă şi a inciza, a întipări, a implanta… Iată nişte asemănări tulburătoare, care trebuie să ne pună pe gânduri. Citind aceste versete, ne îngrijorăm de pierderea mântuirii pentru cei ce vor cădea în acele timpuri, de pierderea legăturii personale cu Hristos şi cu aproapele, nu doar de pierderea libertăţii.

– Reprezentanţii Ministerului de Interne spun că este vorba doar despre nişte simple cipuri pasive, în care vor fi înregistrate datele existente pe actele de identitate.

– Mi se pare că problema nu este pusă corect. Noi, ca simpli cetăţeni, neavând nici cunoştinţele necesare, nici aparatura adecvată, nu vom putea verifica ce fel de cipuri sunt introduse în actele noastre, nici nu vom putea controla în orice moment dacă nu s-a modificat cumva conţinutul memoriei acestor cipuri. Statul nu ne oferă suficiente garanţii de protecţie pentru a nu deveni o pradă uşoară în faţa a ceea ce unii analişti numesc „terorism electronic”. Chiar dacă, într-o primă etapă, s-ar introduce nişte simple cipuri pasive, tot nu este un lucru bun, întrucât se va deschide o portiţă spre câmpul uriaş de aplicaţii ale microcipurilor spre controlul vieţii private a fiecărui cetăţean.

Cei ce îşi închipuie că vor scăpa ieftin şi nu vor primi acte biometrice fiindcă sunt oameni de încredere ai sistemului, se înşeală. Să nu se amăgească! Chiar dacă, pentru o perioadă, unii nu se vor afla sub lupa electronică, în schimbul dirijării şi supravegherii majorităţii cetăţenilor, în cele din urmă acest sistem mai rău decât cel comunist se va întoarce împotriva tuturor şi va avea un singur „câştigător”: diavolul. Vom fi cu toţii prinşi într-o uriaşă pânză de păianjen! Aşa că propun să lucrăm cu înţelepciune, să lăsăm deoparte orgoliile personale, să terminăm odată cu certurile acestea sterile şi să ne străduim să fim uniţi, pentru a nu lăsa să fie pus în mişcare tot acest carusel.

– Din păcate, sunt duhovnici care nu dau blagoslovenie fiilor duhovniceşti să aibă o anumită misiune în această situaţie, cum ar fi strângerea de semnături pentru referendum sau distribuirea de materiale informative şi broşuri.

– Mai întâi, trebuie să avem răbdare şi să nu judecăm. La început, nici eu nu înţelegeam despre ce este vorba în scandalul acesta al microcipurilor! Noi, preoţii, îi călăuzim pe cei care se spovedesc pe o cale duhovnicească, îi învăţăm cum să se roage, cum să lupte cu păcatul. Pot însă apărea diverse probleme din viaţa cetăţii în privinţa cărora nu avem competenţa să ne pronunţăm. De aceea, este mai prudent să amânăm un verdict tranşant şi să începem să ne informăm. Părintele Arsenie Papacioc, într-o primă fază, referindu-se la problematica cipurilor, a făcut un apel la rugăciune, la dreaptă-socoteală, şi a spus că nu se pricepe la aceste chestiuni tehnice. După ce s-a informat, a spus că ne aflăm la începutul unor vremuri foarte grele şi că este bine să luptăm împotriva introducerii actelor biometrice în România.

Revin la ce am spus la început, la problema sobornicităţii. Nu este bine să ne supărăm, nu este folositor să vorbim de la distanţă cu fiii duhovniceşti, ca şi cum ei nu ar şti nimic, ca şi cum noi am trăi în nişte sfere duhovniceşti foarte înalte, iar ei, simpli muritori, nu trebuie să aibă dreptul, nu trebuie să aibă curajul să ne atragă atenţia în vreun fel sau altul. Diverşi credincioşi sunt tulburaţi datorită unor atitudini mai dure ale duhovnicilor atunci când fiii duhovniceşti abordează problema cipurilor şi spun că trebuie făcut ceva. Bineînţeles că şi din partea fiilor duhovniceşti este necesară cuviinţă şi smerenie, un anumit respect, fiindcă sobornicitatea nu poate funcţiona dacă există aroganţă, tupeu sau încăpăţânare prostească. Trebuie să existe, în primul rând, dragoste. Dacă nu reuşim ca în relaţia aceasta, duhovnic – fiu duhovnicesc, să fim într-un duh ortodox, care înseamnă viaţă, rugăciune şi dragoste, este foarte greu să mai vorbim despre alte proiecte de misiune ortodoxă. Eu cred că problema aceasta a actelor cu cip are o bătaie foarte lungă şi, repet, ne va afecta pe toţi cei din România la un moment dat. Cu cât ne trezim mai din timp şi luptăm pentru a amâna acest deznodământ, cu atât este mai bine.

– Ne amintim că Părintele Iustin, în primul mesaj în privinţa actelor electronice, spunea: „este vremea muceniciei”. Cum să dobândim curajul de a-L mărturisi pe Hristos?

Aş răspunde scurt: printr-o credinţă vie, prin multă rugăciune.
Introducerea actelor biometrice – prin efectele pe care aceste măsuri le vor avea în timp – mi se pare cea mai gravă problemă de care ne lovim după 1990. S-a afirmat de mai multe ori în presa noastră că suntem prima ţară din lume în care ni se iau amprentele – nu numai de la degete, ci şi cele oculare – pentru a fi introduse în microcipurile de pe paşapoarte, buletine şi permise de conducere. Să ne gândim cu seriozitate la acest aspect! De ce a îngăduit Dumnezeu să se ajungă la aceste măsuri umilitoare? Înseamnă că avem o vină. Mi se pare foarte important, în acest moment, să ne luăm un canon zilnic de rugăciune pentru ţara noastră, pentru acest neam.

Atât cât poate fiecare: unul să facă cinci metanii, unul Paraclisul Maicii Domnului, unul să zică: „Doamne Iisuse Hristoase, iartă-ne, am greşit! Miluieşte neamul românesc şi ţara noastră!” Să spună această scurtă rugăciune de cinci ori, de zece ori, de câte ori poate. Lucrul acesta să fie făcut într-un duh de pocăinţă, atât pentru păcatele noastre, cât şi pentru păcatele întregului neam. Să folosim din plin armele noastre: postul şi rugăciunea. Acestea sunt armele cele mai importante în acest război. Să facem o rugăciune zilnică pentru toţi cei ce s-au implicat în această luptă, ca să ne sprijinim unii pe alţii. Să ne rugăm şi pentru cei ce vor să experimenteze pe noi tot acest sistem de supraveghere electronică, ca să-i lumineze Dumnezeu, să-i îmbuneze, să-i ajute să meargă pe calea Adevărului.

Având o credinţă lucrătoare şi dreptul la libertate, care sunt cele mai mari daruri de la Dumnezeu, trebuie să ne implicăm într-o luptă deschisă pentru organizarea unui referendum referitor la actele de identitate cu cip. Nu este firesc să fim complexaţi şi lipsiţi de curaj. Lupta împotriva introducerii actelor biometrice este şi o luptă pentru apărarea statului democratic. Cred că, dacă vom tăcea acum, vom fi călcaţi în picioare şi, mai mult decât atât, vom răspunde în faţa lui Dumnezeu fiindcă nu am mărturisit adevărul. Să avem însă fapta împreună cu rugăciunea şi cu dragostea. Să nu ne credem mai buni decât ceilalţi. Aceasta este o ispită foarte mare! Îmi amintesc ce mi-a povestit Părintele Sofian. Era în închisoare şi nişte gardieni îşi băteau joc de el, îl băteau, îl înjurau, îl ironizau. Iar părintele se ruga cu putere şi zicea: „Doamne, dacă eu aş fi mai bun, şi ei ar fi mai buni!” Și simţea o pace sufletească extraordinară. Aşa ar trebui să gândim şi noi: „Doamne, dacă noi am fi mai buni, dacă am avea mai multă dragoste, mai multă rugăciune, mai multă pocăinţă, ceilalţi ar înţelege gravitatea acestei probleme”. Dar, pentru păcatele noastre, nu reuşim să ne facem înţeleşi.

– Ce ne puteţi spune despre tendinţa de a adapta Ortodoxia la duhul lumesc?

– Îmi este teamă că dacă vom adapta prea mult Ortodoxia la duhul lumesc îi vom pregăti pe oameni, încetul cu încetul, pentru apostazie. Și nu ştiu cum vom da socoteală atunci în faţa lui Dumnezeu. Tradiţia, predania Bisericii nu este ceva învechit. Dimpotrivă, este lucrul cel mai actual, cel mai viu la care poate avea acces un creştin. Tradiţia este mediul în care ne putem dezvolta cu naturaleţe. În momentul în care o falsificăm, atunci îi derutăm complet pe credincioşi şi îi pierdem. Adaptarea credinţei la duhul lumesc cred că apare atunci când suntem preocupaţi de tot felul de proiecte având coloratură creştină şi lăsăm deoparte principala frământare pe care ar trebui să o avem: cum să dobândim Duhul Sfânt, în sensul în care vorbesc Sfântul Serafim din Sarov sau Sfântul Simeon Noul Teolog.
Mi-a ajutat Dumnezeu şi am cunoscut îndeaproape doi reprezentanţi de anvergură ai Ortodoxiei româneşti, pe Părintele Sofian Boghiu şi pe Academicianul Virgil Cândea.

În ultimii ani de viaţă, cartea de căpătâi a domnului Cândea era, după Biblie, Patericul egiptean. Într-o discuţie, el te purta prin toată filosofia şi istoria religiilor, prin ştiinţă şi teologie, cu o lejeritate neaşteptată. Avea o memorie extraordinară. Însă cartea sa de suflet rămânea Patericul egiptean. Simţea în profunzime Patericul şi ştia pasaje întregi pe dinafară. Mi-a mărturisit că abia după 1990 a putut să se angajeze cu putere într-o muncă de cercetare a scrierilor filocalice, cărora le-ar fi închinat toată viaţa, dacă nu ar fi fost regimul comunist. Acest contact cu scrierile Sfinţilor

Părinţi, legătura cu Dumnezeu printr-o rugăciune fierbinte, îl ajutau să aibă o gândire ortodoxă.
Despre Părintele Sofian, ce să mai vorbesc? Mi-a zis Părintele Macarie de la Pasărea la un moment dat: „N-ai să te mai întâlneşti niciodată cu aşa ceva! Fii atent la tot ce spune!” Se simţea, efectiv, puterea rugăciunii din el. Erau ucenici care mărturiseau că ajungea doar să stea la rând ca să se spovedească şi simţeau cum dobândeau, dintr-o dată, o limpezire a rugăciunii inimii, numai fiindcă stăteau acolo, în preajma Părintelui Sofian. Aceste două exemple ne arată că poate exista şi în zilele noastre o Ortodoxie curată, care să nu facă compromisuri cu duhul lumesc. Această Ortodoxie o aşteaptă de la noi credincioşii, această Ortodoxie o aşteaptă şi cei de alte credinţe, din întreaga lume, care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu. La un moment dat, au ajuns la Părintele Sofian nişte asiatici, care nu aveau nici o legătură cu creştinismul. Doar puţin au vorbit cu părintele şi l-au privit. Apoi au spus: „Am vrea să mai venim aici, pentru că în religiile noastre n-am întâlnit niciodată un asemenea om!”

– Mulţi ne simţim deznădăjduiţi văzând vremurile grele pe care le trăim. Părinte, daţi-ne un cuvânt de îmbărbătare.

– Deznădejdea este dovada Ortodoxiei lumeşti pe care o trăim. Toate încercările acestea, care apar într-o societate secularizată, nu trebuie să ne demobilizeze. Dimpotrivă! Cu atât mai mult ar trebui să ne sporească râvna pentru rugăciune, pentru viaţa duhovnicească, pentru împărăţia lui Dumnezeu. Părintele Sofian povestea despre duhovnicul său, Părintele Ioan Kulîghin, care a fost prins şi dus în lagărele din Rusia şi care avea rugăciunea inimii. Părintele Ioan, chiar în acele condiţii mizere, îngrozitoare, ale detenţiei bolşevice, era luminos şi liniştit. Îl întrebau alţii: „Cum poţi fi liniştit când vezi că aceştia ne omoară?” Iar părintele răspundea: „Dacă-L am pe Hristos, am totul!” În vremurile grele, rugăciunea inimii este o necesitate vitală pentru fiecare credincios.

Deznădejdea este o capcană a diavolului, şi o putem ocoli printr-o viaţă luminoasă în Hristos. Să ştiţi că există oameni din toate categoriile sociale care au, cu adevărat, o viaţă luminoasă, o viaţă îmbunătăţită. Să-l avem model pe Sfântul Ștefan cel Mare, care a fost un luptător. Cred că este un model foarte actual în situaţia în care suntem astăzi, fiindcă este o situaţie în care trebuie să fim luptători, nu avem de ales, şi în acelaşi timp este necesar să ne adăpăm de la izvoarele Ortodoxiei pentru a prinde putere, aşa cum făcea Sfântul Ștefan cel Mare. Sfântul Ştefan avea cu adevărat râvnă pentru Hristos. El avea, prin puterea harului dumnezeiesc, o credinţă lucrătoare, o smerenie, un echilibru.

Să ştiţi că Dumnezeu şi Sfinţii Săi lucrează cu putere printre oameni şi în zilele noastre. Şi acum au loc minuni. Am să amintesc doar două dintre ele.
În anul 1995, un tânăr demonizat s-a vindecat la Mănăstirea Putna după ce a atins moaştele Sfântului Ghenadie. La un moment dat, acestui tânăr, când nu era încă vindecat, i-au apărut cei trei sfinţi ocrotitori ai Putnei: Sfântul Ştefan cel Mare, purtând sabie, Sfântul Ghenadie şi Sfântul Ilie Iorest. Acesta din urmă l-a binecuvântat pe tânăr şi i-a spus: „Suntem cu tine! Suntem toţi trei aici!”

De asemenea, acum câteva luni am slujit la înmormântarea unei femei de 80 de ani din Rădăuţi. Cu o săptămână înainte ca aceasta să treacă la Domnul, ea a murit şi a înviat de două ori, pe când era în spitalul din oraş. Apoi le-a povestit celor din jur ce a văzut. Printre altele, ea spunea: „Dacă aţi şti ce frumos este dincolo şi în ce noroi trăim aici, pe pământ!”

Când ne lovim de greutăţi foarte mari, atitudinea noastră să fie această viaţă luminoasă întru Hristos, în care tot timpul să tânjim după împărăţia lui Dumnezeu! Să cerem în permanenţă ajutorul lui Hristos. Și să avem în minte că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, cu toate păcatele şi greşelile noastre, şi că El aşteaptă pocăinţa noastră.

Dumnezeu să-i binecuvinteze, să-i lumineze şi să-i întărească pe toţi creştinii şi să nu uităm că, prin viaţa noastră, trebuie să-L mărturisim pe Hristos.

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu apărut în nr. 6 al revistei Presa Ortodoxă

Sursa www.familiaortodoxa.ro