Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor iubirea Sfintei Treimi

0
904

 

Duhul Sfânt dăruieşte oamenilor iubirea Sfintei Treimi

Fiul înviat şi înălţat lu­crează în noi prin Du­hul Sfânt pentru a parcurge şi noi dru­mul spre starea de fii, în ca­re trupul e schimbat la faţă sau în­dumnezeit prin Duhul. Hris­tos Cel înălţat săvârşeşte în noi a­ceastă lucrare prin Duhul Său, aşa cum a săvârşit-o şi El în umanitatea Sa cât a fost pe pă­mânt. Duhul Lui ne duce spre starea în care a fost dus tru­pul lui Hristos prin Înviere, spre starea de fii schimbaţi la fa­ţă cu trupul, străluminaţi, în­dum­nezeiţi. Lucrarea aceasta a Fi­ului înălţat prin Duhul este o lu­crare de viaţă făcătoare şi sfin­ţitoare. Aceasta nu o poate fa­ce Fiul cu oamenii de pe pă­mânt, rămânând El pe pă­mânt, ci numai după ce a ajuns la ca­pă­tul deplinei pătrunderi a tru­pu­lui Lui de Duhul de via­ţă Fă­că­tor şi Sfinţitor. Lu­cra­rea a­ceas­ta sfinţitoare şi de via­ţă fă­că­toare e şi a Fiului şi a Du­hu­lui, sau e a Fiului prin Du­hul.

„Hristos, Marele Înainte-Mergător al Duhului Sfânt“

Duhul Sfânt în Tainele Bisericii
Prin Duhul devenim hristofori

 

Astfel, Duhul purcede din Ta­­tăl şi Se odihneşte în Fiul, nu numai pentru a arăta de­pli­na unire în dragoste dintre Ta­tăl şi Fiul, dragostea Fiului ve­ni­tă de la Tatăl întorcându-se spre Tatăl, ci pentru a trece şi la oameni dragostea Fiului, al Că­­rui chip sunt făcuţi oamenii, iar după ce aceştia se despart prin păcat de Dumnezeu, de-a Se face însuşi Fiul om în care lu­­crează Duhul, ca din El să trea­­că în oameni.

Această lucrare a Duhului din Fiul e prevestită întâi prin pro­­oroci, pentru a-i întoarce şi pe ei spre Tatăl, sau a-i atrage şi pe oamenii uniţi cu Fiul prin cre­­dinţă spre Tatăl, umpluţi de­­plin de Duhul din Fiul.

De aceea, Biserica a numit pe Duhul în Simbolul niceo-con­­stantinopolitan nu numai Sfânt şi de viaţă Făcător, ci şi Cel care a grăit prin prooroci. Cu­­vântul neîntrupat a pre­gătit ast­­­fel în prealabil pe oameni pen­­tru lucrarea ce-o va săvârşi prin Sine, atât cât va fi pe pă­mânt, şi apoi în oameni, după ce Se va înălţa înviat şi îndum­ne­zeit cu trupul.

Lucrarea revelatoare comu­nă şi complementară a Fiu­lui şi a Sfântului Duh are o dezvol­ta­re. Paul Evdokimov vede a­ceas­tă dezvoltare ca o alternare a lu­crărilor mereu mai vădite ale Du­hului şi Cuvântului, mai bi­ne zis ale Ambilor, arătân­du-Se când unul, când celălalt mai vă­dit în această lucrare comu­nă. Duhul Sfânt a pregătit ve­ni­rea Cuvântului în trup, Care va lucra întâi în mod văzut a­su­pra trupului Său, nu fără pre­zenţa lucrătoare a Duhului în El, ducând trupul până la în­vi­ere, ca apoi să prelungească a­ceastă împreună-lucrare Hris­­tos ne­vă­zut, iar lucrarea Du­hu­lui săvârşindu-se în mod simţit în înduhovnicirea trupului ce­lor cre­dincioşi, spre învierea din viaţa viitoare. „Prin spusa pro­oro­cilor, tot Vechiul Tes­ta­ment este o Cincizecime preli­mi­nară în vederea apariţiei Fe­cioa­rei şi a acelui «Fie»“1. Apoi „Cin­cizecimea apare ca scopul ul­tim al iconomiei trinitare a mân­­tuirii. Urmând Părinţilor bi­sericeşti se poate chiar spune că Hristos este «Marele Îna­in­te-Mergător al Duhului Sfânt»“2. Pe de altă parte, Evdokimov ob­servă că Duhul Sfânt şi Cu­vân­tul sunt mereu împreună, dar într-o perioadă se află U­nul pe planul prim, iar în altă pe­rioadă, Celălalt. „În timpul lu­crării pământeşti a lui Hris­tos, relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt se efectua prin Hristos. Din contră, după Cincizecime, re­laţia cu Hristos se efectuează prin şi în Duhul Sfânt. Înăl­ţa­rea suprimă vizibilitatea isto­ri­că a lui Hristos. Dar Cinci­ze­ci­mea restituie lumii prezenţa in­teriorizată a lui Hristos şi acum îl revelează nu în faţă, ci în interiorul ucenicilor Săi“3.

A fost necesară lucrarea pro­fe­­tică a Duhului Cuvântului ne­întrupat, pentru ca oamenii să creadă în El când va veni în trup în chip minunat. Şi a fost ne­cesară venirea în trup a Fi­u­lui, pentru ca să înfieze cu a­de­vă­rat prin Dumnezeu umanita­tea în trup, ducând-o la înviere. Dar a fost necesară şi lucrarea Fi­ului întrupat şi înviat în chip ne­văzut prin Du­hul Sfânt, pentru a face pe oameni să înainte­ze într-o viaţă pământească du­pă modelul lui Hristos spre a a­junge la tru­pul înviat şi în­du­hovnicit, asemenea celui al lui Hristos.

Creştinismul occidental nu dă aproape nici o însemnă­tate lu­crării Duhului Sfânt în oameni după înălţarea lui Hris­tos sau lucrării lui Hristos cel înăl­ţat prin Duhul Sfânt. Ob­ser­văm o ruptură între Hristos şi Duhul Sfânt. Se afirmă în Hris­tos, separat, un Hristos al dis­cursurilor, nu al harului ne­creat din Sfintele Taine, al Ce­lui ce uneşte cu subiectul nostru energia dumnezeiască ne­cre­a­­tă, sfinţitoare, trans­for­ma­toa­re, de ridicare a credinciosului în alt plan. Orto­doxia e sin­gu­­ra care vorbeşte continuu de lu­crarea Duhului Sfânt cel de via­ţă Făcător şi Sfinţitor, Cel prin care Hristos ne face fii ai lui Dumnezeu, cu un trup în­vi­at, străluminat, împreună cu toa­tă creaţia. Pentru ortodocşi, nu ajunge oa­menilor să fie ier­taţi numai pentru suprame­ri­te­le lui Hris­tos, sau să fie curăţiţi de păcate doar în viaţa viitoare prin­tr-o credinţă în efectul jertfei Lui, ci viaţa lor creşte în sfin­ţenie şi creşterea oamenilor în sfinţenie după modelul lui Hris­tos tinde spre a ajunge la un trup transfigurat, asemenea Lui, în viaţa viitoare, prin Du­hul lui Hristos.

Pentru Ortodoxie Dumnezeu îşi poate însuşi umani­tatea în mod real, ca mediu de transfor­ma­­re (transfigurare) şi norma­li­­tate asemenea Dumnezeirii în sfinţenie.

Dar pentru aceasta trebuie să ne silim şi noi să ducem o via­ţă pe pământ pe cât se poate du­pă modelul lui Hristos. Dar şi această silinţă a noastră de vie­ţuire ca fii ai lui Dum­nezeu ne este ajutată de Duhul lui Hris­tos. Ea începe prin naşte­rea noastră din nou prin Duhul Sfânt, care ni se dă în Botez. Prin aceasta ieşim din moartea spi­rituală care e una cu ali­pi­rea la lumea aceasta, socotită ca unica realitate. Duhul ne naş­te la o viaţă adevărată în Dum­nezeu şi ne sus­ţine în ea, şi aceasta e o înaintare în sfinţenie.

Mântuitorul promite pe de o par­te pe Duhul ce-L va tri­mite pe seama celor ce vor crede în El, pe de alta le spune că ei tre­bu­ie să-L primească prima da­tă prin Botez, pentru a se naşte din nou, deci ca fii ai lui Dum­nezeu, încetând să fie robii lumii materiale (Gal. 4, 7-9). El spu­ne lui Nicodim: „Adevărat, a­­devărat zic ţie: De nu se va naş­te cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Îm­­părăţia lui Dum­nezeu. Ce es­te născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duhduh este… Tre­buie să vă naşteţi de sus“ (Ioan 3, 5 – 6, 7). Dar a­ceş­tia se nasc ca fii ai lui Dum­nezeu pentru că Fiul lui Dum­nezeu cel întrupat se uneşte cu ei prin Duhul. „Ce­lor ce L-au pri­mit (pe Cu­vân­tul), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dum­­nezeu“ (Ioan 1, 12). De ace­ea pre­otul întreabă pe cel venit să se boteze (sau pe naşul lui): „Te lepezi de Satana?“ şi: „Te u­neşti cu Hristos?“ Iar acela răs­pun­de afirmativ la amândo­uă în­tre­­bările. Prin Duhul vine Hris­­tos, sau prin Hristos vine Du­­hul lui Hristos Care S-a înăl­ţat.

Pentru prefacerea pâinii şi vi­­nului în Trupul şi Sângele Dom­nului Hristos este cerută ia­răşi lucrarea Sfântului Duh: „În­că aducem Ţie această sluj­bă duhovnicească şi fără de sân­ge şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine că­dem: tri­­mite Duhul Tău Cel Sfânt pes­te noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă pâi­nea aceasta cinstit tru­pul Hris­to­sului Tău, iar ce este în po­ti­rul acesta cinstit sân­gele Hris­to­­­sului Tău, prefăcându-le cu Du­hul Tău cel Sfânt“. Este în lu­crare întreaga Sfântă Trei­me: Tatăl preface da­rurile, dar prin Duhul, şi pâinea, şi vinul nu se pot preface în Trupul şi Sân­gele lui Hristos fără să vrea aceasta Hristos Însuşi.

Iertarea păcatelor în Taina Spo­vedaniei iarăşi se pro­duce prin Duhul Sfânt. Căci Hristos a suflat şi suflă puterea Du­hu­lui peste Apostoli şi urmaşii lor spre iertarea păcatelor (Ioan 20, 22-23). Fiul suflă asupra lor pu­te­rea iertării păca­telor, dar pu­te­rea aceasta este Sfântul Duh.

Şi sfinţirea apei, prin care se sfin­ţesc toate cele stropite prin ea, are loc prin Duhul Sfânt ce­rut de la Domnul Hristos: În ru­găciunea de sfinţire a apei, pre­otul se adresează Celui ce a ve­nit să aducă tămăduiri oa­me­­nilor: „Şi acum trimite harul Prea­sfântului şi de viaţă Fă­că­to­rului Tău Duh, care sfinţeşte toa­te, şi sfinţeşte apa aceasta“. Du­hul este pute­rea suflată de Dum­nezeu, care sfinţeşte toate. Du­hul purcede pururea din Ta­tăl, e trimis prin Fiul spre a sfinţi toate, a înăl­ţa viaţa oa­me­­nilor şi, când voieşte, a tă­mă­dui toată boala.

Sfânta Treime întreagă este în lucrare asupra întregii cre­a­ţii, de la Tatăl purcezând Du­hul, trecând prin Fiul, şi reali­zân­du-Şi lucrarea asupra celor ce­rute, mai ales ca să atragă pe oa­meni spre calitatea de fii ai Ta­tălui. Creaţia e atrasă spre Ta­tăl prin lucrarea pornită din Tatăl, trecută prin Fiul şi u­ni­ficată prin Duhul Sfânt cu u­ma­nitatea Fiului. Umanitatea e sfinţită prin mişcarea pornită din Tatăl şi fă­cută spre Tatăl, a­­semenea Fiului, fiind în­cad­ra­tă în mişcarea Treimii de la Ta­tăl spre Fiul şi de la Fiul spre Ta­tăl, prin Duhul. Iubirea, por­ni­tă de la Tatăl spre Fiul prin Duhul şi întoarsă iarăşi spre Tatăl, prinde în cadrul ei şi umanitatea.

Dar să insistăm puţin şi a­su­pra sensului calităţii Duhu­lui ca Persoană de viaţă fă­cătoare şi sfinţitoare, deci şi asu­pra e­fec­telor ce le are Duhul asupra oa­menilor prin lucră­rile Lui.

Duhul este de viaţă Făcător, pen­tru că scoate pe oa­meni din moar­tea sufletească, înca­drân­du-i în viaţa de un conţinut tot mai înalt şi tot mai bogat pe cei morţi sufle­teşte, prin căderea în trecătoarele plăceri şi prin con­tinua sărăcire produsă de e­go­ism. De aceea, pe când în cân­ta­rea întreit sfântă Tatăl e nu­mit „Dumnezeu“, Fiul, „ta­re“, ca Cel Care a învins moar­tea răbdând-o, Duhului I se spu­ne „fără de moarte“. El ne-a dat prin naşterea prin Botez o via­ţă nouă, în sensul de viaţă în continuă creştere spiritu­ală, o viaţă neslăbită de moartea spirituală.

Apostolul Pavel descrie în E­pis­tola către Romani în cu­vinte de adânc înţeles viaţa cea nouă a celor ce au primit „Duhul în­fi­­e­rii“. El spune că devenind prin Duhul fii ai lui Dumnezeu, ne facem şi moş­te­nitori, îm­pre­u­­nă cu Hristos ca om, ai Îm­pă­ră­ţiei cerurilor. Însă aceasta în­­seamnă prea­mă­­rirea noastră cu Hristos după ce am pătimit îm­preună cu El: „Şi dacă suntem fiisun­tem şi… împreună-moş­te­nitori cu Hristosdacă pă­ti­mim îm­pre­ună cu El ca îm­pre­ună cu El să ne şi prea­mă­rim. Căci socotesc că pă­timirile vre­mii de acum nu sunt vred­ni­ce de mărirea care ni se va des­c­o­peri“ (Rom. 8, 17-18).

Dar pătimirea prin care ne pre­gătim pentru slava vieţii noas­­tre viitoare în Dumnezeu şi pe care o suportăm prin du­hul de fii, dăruit nouă de Hris­tos, nu poate avea loc fără să a­vem şi pe Hristos, Care ne în­tă­reş­te în această pătimire a în­frâ­nării de la cele rele şi a răb­dă­rii unei vieţi supuse pentru cre­dinţă la tot felul de greutăţi şi necazuri. De aceea primim pe Hris­tos şi ca jertfă în Sfânta Îm­părtăşa­nie, ca să putem su­po­r­ta şi noi o via­ţă de jertfă, ne­su­­pusă plă­ce­ri­lor. Această via­ţă pătimitoare era suportată în Hris­tos ca foa­me, ca oboseală, ca batjocură, ca lo­vituri, ca răs­tig­nire; era o pă­ti­mire prin care în­tărea firea Sa o­menească îm­po­triva ispitei de hra­nă, de o­dih­nă, de slăvire lu­meas­că, de fri­ca morţii. El ne a­ju­tă şi pe noi, prin puterea Du­hului dă­ru­it nouă, să slăbim şi să desfi­in­ţăm patimile plăcerii şi ale e­go­­ismului. E o mare tai­nă cum Hris­tos, deşi înălţat la o via­ţă de­plin îndumnezeită ca om, poa­te să ne dea nouă pute­rea su­portării pătimirii du­re­roa­se. El nu rămâne nesimţitor la a­ceas­tă simţire a noastră. E ce­va analog cu simţirea mamei ca­­re trăieşte durerile copilului, a­­jutându-l să le învingă. Anun­ţa­­rea patimilor Sale Îl face pe Iisus să retrăiască spiri­tual a­ce­le pătimiri şi deci şi pătimiri­le ce­lui ce le trăieşte şi el din dra­gos­tea pentru El. Iar scă­pa­rea de patimile plăcerii şi egois­mu­lui este una cu o viaţă ridi­ca­tă în legătură cu Dumnezeu în­tr-un plan care nu mai e inclus în cre­aţie, ci într-o trăire mai în­dum­nezeită, care e una cu o via­ţă de sfin­ţenie. Ţinta înăl­ţării în această viaţă e una cu silinţa spo­ririi în iubirea lui Dum­nezeu, Care ne uneşte tot mai mult cu El. Sfântul Apostol Pa­vel descrie pe cel înaintat în a­ceastă via­ţă astfel: „Sunt în­cre­dinţat că nici moartea, nici via­ţanici îngerii, nici stă­pâ­ni­ri­le, nici cele de acumnici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăl­ţi­mea, nici adâncul şi nici o altă făp­­tu­ră nu va putea să ne des­par­tă pe noi de dragostea lui Dum­nezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 8, 38-39). Prin Duhul purtăm „tot­deauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nos­tru“ (2 Cor. 4, 10).

„Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească, din întu­ne­ric, lumina»,El a strălucit în ini­mile noastre, ca să strălu­ceas­că cunoştinţa slavei lui Dum­nezeu pe faţa lui Hristos“ (ca om), care „ne va aduce şi no­uă… slava veşnică covârşi­toa­re“ (2 Cor. 4, 6, 17).

Duhul dumnezeiesc este Du­hul de viaţă Făcător şi Sfânt, pen­tru că El este Cel în Care Dum­nezeu Tatăl, prin Fiul, ajun­ge până la noi, aducân­du-ne toată curăţia, slava şi sfin­ţe­nia dumnezeiască.

Duhul se numeşte aşa ca su­fla­­­re dumnezeiască, sau ca o a­di­e­re spirituală care ajunge din Ta­­tăl prin Fiul întrupat până la noi, adiere pe care o simţim din­tr-un plan superior lumii, ca o a­di­ere de bunătate, de iubire, de cu­răţie. Prin această adiere în noi Treimea iubitoare şi a­tot­sfân­­tă e „ca un vânt“, ca „o su­fla­­re“ spirituală, deci ca un vânt ca­re are un glas, „care nu ştii de un­de vine, nici încotro se du­ce“. Ast­fel se întâmplă cu ori­cine e „năs­cut din Duhul“, du­pă spusa Mân­tuitorului că­tre Nicodim (Ioan 3, 5).

În această tainică adiere cu­noşti prin experienţă tainică pe Dum­nezeu, dar şi El te cu­noaş­te pe tine şi te face să te cunoşti pe tine în Dumnezeu. Şi, cu­nos­când pe Dumnezeu şi cu­nos­când drumul ce te poate duce la a­devărata ta realizare, nu mai slu­jeşti lumii trecătoare, ci lui Dum­­nezeu, Care-ţi asigură via­ţa veşnică. „Atunci necunos­când pe Dumnezeu, slujeaţi ce­lor ce din fire nu sunt dumnezei. Acum însă,după ce aţi cu­noscut pe Dumnezeusau mai degrabă după ce aţi fost cu­noscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la stihiile ce­le slabe şi sărace, cărora voiţi ia­răşi să le slujiţi ca înainte?“ (Gal. 4, 8-9).

Credinţa în Hristos, sau con­şti­inţa prezenţei lui Hristos în si­ne, nu o poate avea nimeni de­cât prin Duhul. Aceasta arată cât de uniţi sunt Duhul şi Hris­tos în cel credincios. Dar, pe lân­gă credinţa în Hristos şi via­ţa curată şi iubitoare de Dum­nezeu, Duhul dă fiecăruia şi u­ne­le daruri potrivite firii lui. „Ni­meni nu poate să zică: Domn este Iisus, decât în Du­hul Sfânt. Darurile sunt feluri­te, dar acelaşi Duh… Unuia I se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de în­ţelepciune, iar altuia, după a­ce­laşi Duh, cuvântul cunoştin­ţei“ (1 Cor. 12, 3-4, 8). Şi da­ru­ri­le felurite ale celor mulţi se în­­tregesc între ele şi folosesc tu­turor. Căci calitatea cea mai înal­tă, spre care tre­buie şi pot îna­inta toţi prin Duhul, este iu­bi­rea. De aceea, dacă ar avea ci­neva vreun dar cât de mare, dar dragoste nu are, mincinos es­te (1 Cor. 13).Sfântul Vasile cel Mare a spus în acest sens că ori­ce dar are cineva, nu-l are nu­mai pentru sine, ci în primul rând pentru alţii.

Importanţa acordată de Bi­se­r­ica Ortodoxă lucrării Sfin­tei Tre­imi prin Duhul Sfânt în cei cre­dincioşi şi în toată creaţia, lu­crare ce aduce acestora viaţa no­uă şi veşnică şi sfinţenia, se ve­de din rugăciunea „Împărate ce­resc“, adre­sată Sfântului Duh, prin care începe Biserica u­nele din sluj­bele ei. În această ru­găciune îi spunem Duhului Sfânt „Îm­părate ceresc“, pentru că El ne înalţă în Împărăţia ce­rurilor, unde stăpâneşte ca Duh peste cele materiale. El es­te „Mân­gâietorul“, pentru că ne dă mângâiere în greutăţile şi ne­­cazurile vieţii pământeşti. El es­te „Duhul Adevărului“, pen­tru că ne descoperă calea ade­vă­rată, care este viaţa în Hris­tos, Fiul lui Dumnezeu Cel în­tru­­pat, sau Adevărul. El este „pre­tutindeni Acelaşi“, unind în credinţă şi iubire pe toţi. El „îm­plineşte toate“, pentru că ne sca­pă de toate lip­surile, ne dă via­ţa în Dumnezeu, care ne sa­tis­­face în toate. El este „Vis­tie­rul bunătăţilor“, căci toate cele bu­ne ne vin de la El şi le putem co­munica altora. Prin aceasta îm­pli­neşte de fapt toate. El este „Dă­tătorul de viaţă“, scă­pân­­du-ne de sărăcia existenţei moar­te, dându-ne nemurirea e­xis­­tenţei tot mai fericite. Pe El îl rugăm să Se sălăşluiască în­tru noi şi să ne curăţească de toa­tă în­ti­nă­ciunea, sfinţindu-ne, şi, prin aceasta, mântuin­du-ne.

www.ziarullumina.ro