Prin ispită propășești și te întărești

0
727

Prin ispită propășești și te întărești

Odată, un oarecare ascet i-a povestit sfântului Isaac următoarea întâmplare: Întrucât, în primii ani de viață monahală, eram des încercat și chinuit de ispite, m-am gândit într-o bună zi să merg la un bătrân, ca să mă spovedesc și să-l întreb cum să mă vindec de mâhnirea provocată de ispitele care îmi dădeau târcoale. Ajuns acolo, l-am aflat pe Gheronda zăcând la pat. După ce i-am sărutat mâna, m-am așezat lângă el și apoi i-am zis cu mult amar:

– «Roagă-te pentru mine, părinte, căci sunt greu încercat de ispite, care îmi umplu sufletul de tristețe». Gheronda, deschizându-și cu greu ochii, mi-a zis:

«Ești încă tânăr și Dumnezeu nu te va lăsa pradă ispitelor».

– «Deși sunt tânăr, sunt încercat de ispite foarte mari».

– «Dumnezeu vrea să te înțelepțească și de aceea îngăduie mari ispite asupra ta». Nedumerit, l-am întrebat din nou:

«Cum adică vrea să mă înțelepțească, de vreme ce eu zilnic gust moartea?». Atunci Gheronda i-a răspuns:

– «Taci, căci Dumnezeu te iubește și te va învrednici să vezi harul Său». Într-adevăr n-am mai avut nimic de întrebat după ce am primit asemenea răspunsuri atât de înțelepte. După aceea, Gheronda a început să-mi povestească câteva din ispitele prin care a trecut și el, tocmai ca să mă mângâie și să mă întărească:

– «Trebuie să afli, copilul meu, că pe mine m-au luptat demonii treizeci de ani întregi. În primii douăzeci nu am avut pe nimeni să mă ajute. După vreo douzeci și cinci de ani de ispite cumplite, am început să simt că parcă mă odihnesc prin aceste ispite. Apoi, după încă vreo cinci ani, atât de mult mă întărisem în această odihnă, că niciodată nu mă simțisem mai odihnit ca atunci. Iar acum, când mă ridic ca să-mi fac rugăciunea, chiar de-aș sta în picioare trei zile, rugându-mă neîncetat, nu simt nici o osteneală, ci simt prezența lui Dumnezeu».

Apoi și-a rezumat astfel perioada îndelungată petrecută în ispite: «Iată câtă odihnă neasemuită mi-au adus răbdarea și încercările îndurate în atâția ani de ispite».

Așadar, atunci când omul se orientează exclusiv și din tot sufletul spre acceptarea «cinstită» și bucuroasă a încercării, unitatea sa sufletească, aflată într-o continuă creștere, transformă ispita aceasta într-o «saltea» cerească extrem de odihnitoare.

Omul contemporan ar trebui să se considere fericit atunci când are de înfruntat o încercare, oricât de grea ar fi aceasta. Trebuie să o ia ca pe un mijloc de întărire și ca pe un prilej de odihnă. Însă progresul tehnologic l-a învățat cu nărav, mai mult decât își poate imagina. De aceea, îndemnul ascetic de a accepta bucuros provocările care presupun osteneală trupească și sufletească răsună în urechea sa ca un murmur bolnăvicios, ca un ecou al unei nebunii fără mărgini.

Și totuși teologia ascetică îi fericește pe cei care se împacă cu necazurile și chinurile vieții și le văd ca pe un prilej de propășire duhovnicească. Fiindcă unii ca aceștia vor avea parte de odihnă în curțile «vieții veșnice». «Fericiți sunt cei care și-au încins mijlocurile pentru a înfrunta valurile necazurilor cu simplitate și smerenie, întăriți fiind de iubirea pentru Dumnezeu ca să nu dea înapoi. Unii ca aceștia vor ajunge degrabă la limanul Împărăției și se vor odihni în curțile celor care s-au ostenit și folosit din necazurile prin care au trecut, bucurându-se împreună în fericirea și nădejdea cea veșnică».