Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu?

0
455
Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu?

Uneori devinim trişti fără nici un motiv aparent. Acasă e totul bine, şi de parcă nici la serviciu nu sunt probleme nerezolvate. Iasomia înfloreşte, se aude ciripitul păsărilor, şi seara promite un apus fantastic – dar e trist cel care e cununa creaţiei. De parcă ar fi uitat ceva şi nicidecum nu-şi poate aminti …

Tristetea – unde este ea de fapt? În sângele celui trist – sau, ca o bacterie în aer şi toţi respiră cu ea?

Atunci când o persoană e implicată în careva acţiuni nu prea rămâne loc pentru tristeţe. Mult mai uşor e să fii trist, fiind culcat pe spate, cu ochii aţintiţi spre cer. Sau culcat pe burtă şi privind la furnicile din iarbă. Când tai lemne – nu poţi fi trist. Ai lăsat toporul, te aşezi, îţi ştergi sudoarea de pe frunte – şi iată şi tristeţea şi-a făcut loc în suflet.

Cineva mi-a spus că tristeţea s-a născut din sentimentul de pierdere. Aşa o pierdere, despre care ai uitat. Adică nu ştii exact ce ai pierdut, dar eşti trist şi nu înţelegi nici măcar motivul.

Să presupunem că ţi-ai pierdut cheile de la casă. Oare vei sta trist, sau vei fredona o melodie melancolică ? Nu. De o sută de ori nu. Vei găsi numeroase cuvinte grele pentru cel vinovat, (soţia, de exemplu), vei privi în jos, de parcă ai fi la cules ciuperci şi în jur ar fi o pădure. Vei fi furios şi activ. Şi toate pentru că obiectul pierdut este cunoscut.

Dar noi am pierdut raiul. L-am pierdut complet şi fără de speranţă. Ar fi astfel încât, dacă e să căutăm singuri, atunci nici măcar nu ştim în ce direcţie să căutăm. Dar caută deobicei cei, care ştiu că au pierdut. Dar noi am uitat de această pierdere. Am uitat cu mintea, dar sufletul mai ţine minte. Sufletul nostru uneori ea asemănarea unui câine. Scânceşte ceva incoerent, plin de tristeţe, dar imposibil să înţelegi nimic. Iată de unde e tristeţea în om.

Am putea trage concluzia că sentimental tristeţii e unul specific tuturor, dar experienţa tinde să infirme această concluzie. Tot caut ceva de mai demult şi mă împiedic de coloane zvelte de optimişti, cărora chiar le este bine de la uitarea desăvârşită a pierderii sale principale. M-am gândit că au un secret de sunt atât de veseli, că au găsit uşa şi au şi cheia de la ea. Am vorbit, i-am întrebat. S-a dovedit că nimeni nu ştie nimic. Nici măcar nu înţeleg ce îi întreb. Unii dintre cei mai intelegenţi furios au strigat: „Alugaţi-l! El acuş cu întrebările sale ne va trezi conştiinţa şi sufletul ne va întoarce pe dos! Dar noi avem azi un meci de fotbal, finala Cupei Campionilor. „

Dacă ar mai exista la noi, ca în Evul Mediu, cultura dezbaterilor publice, aş sugera o dezbatere deschisă pe tema tristeţii umane. Unei tristeţi universale. „Tristeţa universală – este motorul progresului.” Sau „Relaxarea şi distracţa ca surse a ştiinţei şi artei.” Ar fi interesant.

Tristeţea – nu este o nostalgie. Şi nici nu este un păcat de moarte. Din contra a păcat de moarte miroase optimismul. În opt cazuri din zece se poate suspecta că cel optimist a furat ceva, sau a evitat o pedeapsă, sau a inventat ceva nu prea demn. E plin de optimism Imnul Luftwaffe, cel în care „în loc de inimă -un motor înflăcărat”. Dimpotrivă, toţi cei îndrăgostiţi, cei care nu vor să privească lumea de sus în jos şi să arunce peste ea bombe sunt trişti. Îndrăgostiţii desigur dansează în ploaie, sar peste obstacole neobservându-le, îşi pot petrece nopţile sub ferestre. Dar totuşi, cu siguranţă ei mai sunt şi trişti.

E tristă în seara de primăvară o tânără fată, având senzaţia unui imens gol interior şi sentimentul de inutilitate. Priveghitoarea cânta ceva, cireşul şi sălcâmul te îmbată cu o mireasmă de lux, dar ea e tristă. Ea simte că cândva va da naştere unei noi vieţi. Dar când, când anume? Şi cum va fi? Şi unde este acel, pe umărul căruia se poate de plecat capul? Şi iată natura înfloreşte şi se bucură, dar omul, cel pentru care a şi fost creată natura, e trist şi copleşit de gânduri grele.

E trist şi chinuit de gânduri un tânăr. Sângele în venele lui – că apa fierbine în ţăvi. De ce e aici? Şi de ce luna este atât de aproape, dar cu mâna n-o poţi atinge? Tânărul, simte şi el că o fată va da naştere la o nouă viaţă. Dar el nu ştie care anume, şi încă nici nu înţelege pe deplin care e rolul său. Iar natura îşi continuă bucuria sa de primăvară. De parcă ar fi cazul unui rege, care stă trist în palatul său, dar toţi slujitorii, gardienii şi bucătarii sunt incredibil de fericiţi.

Se credea anterior că omul este măreţ deoarece a reuşit să construiască avioane. Acum această prostie ar putea să o repete doar o persoană cu dificienţe mentale. Omul este măreţ, deoarece şi toată lumea e insuficientă pentru el. Şi dacă este puţin pentru el doar această lume, dacă nu doar pentru cele pământeşti a fost creat, el se mângâie cu poezii şi cântece. Omul este măreţ, deoarece tânjeşte după cer şi fredonează melodii. Iar aeronavele acum sunt şi fără de pilot. Ele sunt controlate de calculatoare. Dar nici un calculator nu va va cânta „Nu pentru mine vine primăvara”, şi nici unul auzind melodia, nu va lacrima.

Nu toţi înţeleg legile fizicii. Nu toată lumea poate demonta şi reasambla automatul Kalashnikov. Nu toată lumea poate înota sub apă. Dar toţi s-au îndrăgostit şi au fost trişti vreodată. Prin urmare aceasta şi este caracteristica distinctivă a omului. Şi umanitatea ca un tot întreg este o mare familie a celor, care au pierdut paradisul, care sunt trişti din acest motiv şi totodată nu înţeleg motivul acestei stări.

Tristeţea este o memorie neclară şi totodată o presimţire vagă. Este un gol enorm, care s-a format în suflet şi care cu nimic nu se poate umple decât cu Dumnezeu. O suflete ce plângi după fericirea pierdută! Cu Cine aş putea să te compar? Te pot compara doar cu Prinţesa care nu râde niciodată. De ce nu? Să vorbim despre cele mari în limba copiilor. Să nu ne fie frică să deschidem vălul ce asunde misterele cu ajutorul glumelor. Să ne comportăm ca bufonii, adică ca cei mai trişti oameni din lume, dar care par tuturor veseli.

Prinţesa noastră plângea în palat. Cel mai grav era, că nici pentru ea nu era clar adevăratul motiv al larimilor ce o înăbuşeau. „Nu este diagnosticată cu nimic şi deci nici nu avem de ce o trata, „, au declarat medicii germani. Şi Prinţesa tot plângea, până în odaia sa nu a mai rezistat nici podeaua şi nici căptușeala pereților.

Tatăl-rege era un om progresiv. El credea în puterea pastilelor şi visa la călătorii interplanetare. „Uită-te, draga mea. Eu ţi-am adus un nou celular. Trei Gb de memorie. Dar ea de parcă are rezerve ascunse, ce izvorăsc aceste lacrimi nesfârşite. ” Hai drăguţo, să privim un nou film de Steven Spielberg”. Larcrimile nici nu par să încetinească.

Mai departe această poveste se relatează diferit. Dar linia principală e mereu aceeaşi. Toate tendinţele noi, tot excelentul, scumpul şi bogatul doar măreau suferinţa fetei. Şi aşa şi s-ar fi înecat în durerea şi lacrimile sale, să nu fi fost desoperită dragostea faţă de omul, care tuturor le părea neprezentabil şi prin nimic remarcabil. El a înveselit-o, a mângâiat-o, i-a şters lacrimile şi a întors-o la viaţă. El i-a devenit prieten şi soţ pentru totdeauna.

Aceasta, dragii mei, e imaginea lui Hristos, care a pătruns în basm. Este o aluzie la Hristos, pe care nu o văd cei, care de la sclipirea zilnică a lucrurilor de nimic nu o observă, şi pe Care, din cauza smereniei şi simplităţii sale nu-L iau în serios înţelepţii aceastei lumi.

Iar Prinţesa, care e mereu în lacrimi, acesta este sufletul nostru, care plânge şi suferă doar în aparenţă fără de motiv, în aşteptarea Mirelui ceresc, care va veni la ea şi o va privi cu înţelepciune şi blândeţe.

Iată deci cum este.

Traducere Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul

 

Recomandări

Insula Sentimentelor

Tânguiri pentru sufletul meu…

Trezeşte-te sufletul meu că…