Sfinţenia mea…

0
456
Sfinţenia mea…

 E uşor să te apropii de sfinţenie. Şi nu cred că e cazul să zâmbiţi sarcastistic. Dacă mă întrebaţi cum – o să vă spun, e foarte simplu. Uite spre exemplu eu, fac fapte de milostenie, sunt receptivă faţă de durerea aproapelui şi nu stau pe gânduri să-l ajut pe cineva sau nu, e ceva firesc pentru mine…

Cu puţin timp în urmă s-a apropiat de mine la gară o bătrânică, deşi era destul de frig paltonaşul ei era subţiat de atâta purtat, iar broboada ei nicidecum nu era pentru această perioadă a anului. Cu greu parcurgând distanţa ce o dispărţea de mine,

ea nu mi-a cerut nimic, doar şi-a făcut semnul crucii şi m-a privit în tăcere. Nu cred că putea fi una dintre acele cerşetoare care ar putea să muncească, dar nu vrea, preferând această metodă de a-şi câştiga existenţa. Desigur că mi s-a făcut milă de ea, în ochi începură să-mi joace lacrimile, şi mă trăda chiar şi glasul schimbat. Să te gândeşti numai prin câte putea să fi trecut biata bătrânică, războaie, deportări, foame, mai ştii prin câte a trecut şi acum biata de ea tot cu nimic e.

Dragă bunicuţă oare poate să-mi fie jale de ceva pentru dumneavoastră! Şi cât de nedrept e că aţi ajuns aşa zile şi n-are cine să vă fie sprijin. Caut în buzunarul scurtei meditând că măcar acest mic dar să o poată ajută. Şi …o, Doamne! Doar nu mi-am luat banii din poşetă şi nu am nimic în buzunar. Strâng din umeri, îi dau să înţeleagă că nu am nimic. Bunicuţa fără a mă acuza nici măcar prin privire se îndreaptă spre o altă persoană de pe peron.

Eu rămân să stau…Era cât pe ce să mă apropii măcar puţin de sfinţenie. Numai întinde mâna, dar oricum am şi eu această sfinţenie, cel puţin în suflet. Doar am vrut să o ajut, de era poşeta cu mine, nu mă oprea nimic. Doar nu sunt de vină că nu am prevăzut momentul.

Iată chiar zilele trecute stăteam în rând să achit nişte servicii. Intrase şi o biată femeie cu un copilaş sugar, cum era foarte frig afară slijitorii băncii îi permisese să se încălzească puţin în încăpere. Femeia pune copilaşul pe scaun şi scoate o sticluţă cu un lichid cam tulbure şi nici prea asemănător cu hrană pentru copii. Îi privesc şi mai nu plâng, câte puţin mi se formează în gând planul acţiunilor de mai departe. Acuş repede îmi achit facturile şi mă apropii de ei. Îi zic să mă aştepte şi trag o fugă înspre casă. Îi aduc hăinuţele rămase de la copilul meu, sunt chiar şi noi printre ele, poate îi găsesc şi ei ceva. Doar mai ştii ce greutăţi întâmpină bieţii de ei. Şi neapărat să le aduc şi nişte lapte, pâine, poate mai găsesc ceva din cele ce le-ar prinde bine. Eh, dacă aş locui singură neapărat i-aş primi măcar să poată să facă o baie şi să se încălzească puţin.

În gândurile mele mergeam cu planurile mai departe, că aş putea face şi asta şi asta pentru ei, şi poate şi…Între timp copilaşul şi-a terminat puţina hrană şi a adormit, iar biata mamă l-a luat în braţe şi a părăsit încăperea băncii. “Staţi, încotr-o plecaţi?!” de parcă aş fi vrut să le strig. Dar nu am îndrăznit, căci tocmai mi-a venit rândul la ghişeu şi stasem la coadă vreo jumătate de oră. Doar nu pot pleca tocmai acum. Ce păcat că aţi plecat, că atât de mult am vrut să vă ajut!

Eram atât de aproape să mă acoper de puţină sfinţenie, dar o spun în şoaptă să nu mă audă nimeni..

Astăzi mergând spre serviciu am coborât în subterană şi am văzut un bărbat care de la viaţa de boschetar şi de la patima beţiei abea de mai semăna a om. Amentindu-mi de cazul cu bunicuţa, am verifiact poşeta, da,  iată că este şi portmoneul. Acuş o să-i dau câţiva lei. Credeţi că e rău să-i dau bani pe care îi va folosi pentru băutură? Dar pentru el iarna e şi un mijloc de supravieţuire, doar nu are nici unde merge şi nici ce mânca. Şi poate nu e chiar atât de rău de îi dau aceşti bani. Deschid portmoneul dar văd în el doar bancnote de peste o sută de lei. Ar trebui să-i schimb undeva, căci dacă îşi cumpără băutură pe o sumă atât de mare, pot contribui fără să vreau chiar la moartea bietului om. Iar el mă priveşte aşa.. este în privirea acestor sărmani ceva.. Reuşesc să schimb banii pentru a avea şi mai mărunţi şi mă întorc…dar nu mai e… Oare de ce din nou nu am reuşit să-mi ajut aproapele?! Şi inima deja îmi tresalta de la bucuria ajutorului oferit.

Iarăşi sfinţenia m-a ocolit sau nu a venit atunci cănd eram pregătită…

Lista faptelor bune săvârşite de mine poate continua la nesfârşit. Pot să nu dorm o noapte văzând un biet pisoi strivit de vreo maşină, sau să beau calmante văzând un accident. Sper că în curând îi voi vizita pe cei în suferinţă de la spitale, sau poate chiar pe cei de la puşcărie. Îmi doresc mult să fac ceva pentru copiii orfani, sau poate chiar să înfiez un copil de la orfelinat, sau măcar să fiu donator de sânge pentru copilaşii bolavi.

Dar doar nu sunt vinovată eu, că din toate rudele mele (Slavă Domnului) nimeni nu e bolnav, sau arestat şi nici săraci nu prea sunt! Ca donator nu prea sunt bună, căci aşa îmi spun rezultatele analizelor, iar un copil orfan nu prea cred că voi putea să cresc singură. Dar sufletul cere să participe şi el la vreo faptă bună. Şi mă înduioşez de la bunătatea şi reciptivitatea sufletlui meu. De câte ori mi-am ajutat aproapele, de câte ori nu am trecut pe alături când l-am văzut pe cineva în suferinţă, de câte ori m-am smerit faţă de vrajmaşi, repetând în sinea mea rugăciuni pentru ei.

De câte ori…de câte ori..numai că în adâncul sufletului, în gânduri, în visuri sau după ce se consumase deja faptul…

E uşor să dobândeşti sfinţenie, numai că nu prea îmi aduc aminte că spre exemplu la Cuvioasa Xenia sau la Sfântul Serafim de Sarov nu erau banii în buzunarul în care căutau, sau până să se hotărască să-l ajute pe cel la nevoie să dispară acel la nevoie, sau să nu mai existe bolnavi în suferinţă. Probabil sfinţenia şi constă în faptul ca să-ţi iubeşti aproapele atât de mult, ca toate să fie nu în gânduri şi în vise, dar în fapte.

Doar milostenia aşa şi va râmăne doar o abstractitate, atât cât nu va fi şi în fapte. La fel ca şi apropierea mea de sfinţenie…

Traducere şi adaptare Natalia Lozan
sit sursă : otrok-ua.ru