Omul pentru om e…

0
1302

Omul pentru om e…

În zilele demult trecute, noi, pionerii de altă dată, ascultam profesorii care ne relatau despre norocul nostru de a ne naşte într-o minunată epocă. Ei ne convingeau că societatea noastră va deveni una deosibită, că în curând va fi construit acel mult dorit Oraş al Fericirii. În acel Oraş se va munci după aptitudinile fiecăruia, şi se va primi după necisitate. Şi oamenii vor fi unul pentru altul tovarăşi, prieteni şi fraţi. Această ultimă frază, uneori chiar rostită în latină, iar pentru o convingere mai mare se mai adăuga  şi alta, după care se locuieşte într-o altă lume, cea care nu ne poate fi decât una duşmănoasă.

În acea lume, în care totul se vinde şi se cumpără, omul pentru om nu poate fi prieten, ci doar un lup înficoşător. Homo hоmini lupus est. Noi ascultam fără a bănui că vom ajunge şi noi zile, când şi la noi totul se va vinde şi se va cumpăra. Doar că cu lupii nu prea a mers. La relaxarea şi indeferenţa ce i-a cuprins pe prea mulţi, nu prea reuşesc să devie lupi. Cecenii o pot face, cei asemena lor la fel, dar populaţia europei nu prea. Europenii de est mai degrabă s-ar asemăna cu un animal de tracţiune, iar cei din vest – cu un căţeluş drăguţ de companie. Dar nu la aceasta se referă aceste rânduri.

Omul pentru om nu e nci acel lup, dar nici frate. În societatea contemporană omul pentru om – e o bârnă. Oamenii trec unul pe lângă altul, se folosesc de acelaşi transport, respiră cu acelaşi aer, vorbesc aceiaşi limbă, dar totodată sunt atât de indiferenţi unul faţă de altul, că e chiar groaznic.  Civilizaţia s-a delimitat de la omul neînsemant pentru ea cu diverse instanţe, care de parcă iar arăta „dragostea” faţă de el. Pentru bolnavi – spitale, pentru cei singuri şi bătrâni – aziluri, celor morţi – morga şi crematoriul. Şi de la un moment omul a devenit scutit de datoria de a se îngriji de aproapele său.

Pentru bani aceasta o fac alţii la instituţii specializate. Toate devin atât de programate, gândite, dar şi totodată fără de „om”, că chiar de-şi va dori trezirea acestor calităţi de grijă faţă de aproapele său, nu îi vor fi permise. Vei vrea spre exemplu în SUA sau Germania să-l ţii pe bunelul răposat  acasă trei zile până la înmormânatre, să citeşti Psaltitrea, să stai o noapte fără somn lângă el, – nu-ţi vor permite. Se va trezi un  val atât de mare de indignări, de învinuri de antisanitarie şi va fi neapărat trasportat cel decedat în încăperilie coridoarelor reci şi sterile. Şi nu vei putea să nu te supui. Psaltirea vei citi-o singur. Spre aceasta tindem.

În desrierea vieţii lui Simeon, cel nebun pentru Hristos, e relatată comunicarea sa cu desfrânatele şi chiar faptul că le însoţea la băile publice. La întrebările despre faptul cum poate să nu se ispitească, el răspundea, că se simte ca un copac, între copaci. Dar omul contemporan nu în acest sens este un copac sau o bârnă faţă de semenii săi. Cu desrfâul stăm foarte bine.  „Desfrâul va persista, dar nu vă veţi înmulţi”, — proababil despre noi au spus-o prorocii. Omul într-atât e concentrat asupra propriului sine, că adesea nici nu-i observă pe cei din  jur. Haideţi să medităm, oare ne mai interesează cu ce trăiesc vecinii, colegii, rudele. Dacă ar fi un răspuns cinstit, puţini ar răspunde afirmativ. Avem chiar şi o deviză modernă : ” Acestea sunt problemele tale”. Tu ai probleme, el are probleme, şi eu nu sunt scutit de ele. Mi-i frică să vorbesc de ele cu tine, cu el sau cu ea. Mă tem nu să par slab, dar să-mi descopăr goliciunea, cum spune Biblia.

Mi-e frică chiar să relatez toate acestea şi pentru mine, mi-e frică să văd în ochii tăi (ai lui, ai ei) o indifirenţă, nici măcar ascunsă. Mi-e frică să aud în liniştea din jur, printre frazele de rutină acelaşi „simbol al credinţei”  — „acestea sunt problemele tale». Chiar de şi nu vor fi spuse, aceste cuvinte vor fi simţite de parcă ar fi vii.

Există o istorioară despre un om bogat, care asemeni lui Solomon, fiind plictisit de bogăţiile lumii, îşi dorea aflarea unui adevăr suprem, dorea să înţeleagă adevăratul sens al existenţei.  El i-a cerut sfatul îndrumătorului său şi acela l-a chemat să meargă împreună la călugării din pustie. Aceea fiind mai aproape de Dumnezeu şi deci cunoscând adevărul. După cale lungă şi grea au înţleles cu s-au rătăcit şi nu mai ştiu încotro s-o ia. Find chinuiţi de arşiţa dogorâtoare au descoperit că nu mai au nici apă. Bătrânul nefiind în stare să meargă mai departe l-a îndemnat să-l lase în pustie, iar el să se întoarcă cu puţina apă pe care o mai aveau. Dar tânărul şi-a adus aminte de dragostea cu care a fost călăuzit, de gija învăţătorului său, şi l-a forţat pe bătrân să bea apa rămasă pentru ca să poată merge în continuare. Şi în acele momente pentru prima dată după mulţi ani şi-a dat seama de bucuria pe care o aduce dăruirea, jertfirea. El a înţeles că să trăieşti – înseamnă să dai, să ajuţi, adică  – să iubeşti. El şi -a luat învăţătorul în braţe şi a pornit la drum. „Unde mergem?” — a întrebat bătrânul. „Înapoi, acasă, căci am înţeles care este esenţa vieţii”

Merg pe stradă şi privesc oamenii ce vin în întâmpinare şi trec pe lângă mine. Cine sunt ei pentru mine? Prieteni? Camarazi? Farţi? Bârne? Lupi? Cuviosul Părinte Iustin Popovici ne spune, că fiecare om va trăi veşnic, şi deci orice om e fratele tău pentru veşnicie. Eu nu pun la îndoială şi simt adevărul acetor cuvinte. Dar totodată conştientizez că multe trebuie de făcut ca acest gând să dea roade în inima mea. Şi în primul rând e necesar ca în faţa ochilor mei să stea mereu Cela, care a Înviat din morţi, Primul născut între fraţi.

Fără El sunteam foarte aproape de animale, sau chiar aş zice fiare sălbatice. Cu El suntem – o famile.

Traducere şi adaptare Natalia Lozan  
site sursă ww.otrok-ua.ru