Învățăturile Cuviosului Stareț Varsanufie de la Optina

0
1050

Învățăturile Cuviosului Stareț Varsanufie de la Optina

Învăţându-ne despre cum trebuie să fie un adevărat monah, stareţul Varsanufie spunea că toată baza vieţii monahale trebuie să fie rugăciunea, iar esenţa ei – lupta cu patimile, ascultarea, smerenia şi dragostea.

Primul lucru pe care să-l faceţi să fie semnul crucii; iar primele voastre cuvinte să fie cuvintele rugăciunii lui Iisus. Când este posibil, faceţi rugăciunea lui Iisus pe metanii, iar când sunteţi ocupaţi cu treburi, fără metanii. Când aveţi anumite fantezii, nu vă contraziceţi cu ele, ci aruncaţi în ele cu piatra. Piatra este numele lui Hristos, rugăciunea lui Iisus. Să alungaţi gândurile nu stă în puterea voastră, însă puteţi să nu le primiţi – numele lui Iisus le alungă. Dacă uneori nu sunteţi atenţi la rugăciune şi sunteţi împrăştiaţi, nu trebuie să vă descurajaţi. În timpul rugăciunii, gura noastră se sfinţeşte cu numele Domnului Iisus Hristos.

Să aveţi permanent în voi rugăciunea lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Numele lui Iisus distruge toate cursele diavolului, pentru că el nu se poate împotrivi puterii numelui lui Hristos. Toate uneltirile diavolului se transformă în pulbere. De ce se întâmplă aşa şi cum are loc acest lucru, noi nu ştim. Ştim numai că într-adevăr se întâmplă acest lucru. Unii oameni credeau că mă aflu într-o vrajă atunci când trăiam atent şi făceam rugăciunea lui Iisus… Acum se gândesc aşa: „Ori că te rogi, ori că nu te rogi – e tot una, pentru că nu vei dobândi rugăciunea. Au trecut acele vremuri“. Acesta este, desigur, un gând insuflat de diavol. Rugăciunea luiIisus este necesară pentru a intra în împărăţia Cerurilor.

Dacă trăieşti rău, atunci nimeni nu te tulbură, iar când începi să trăieşti bine, dintr-o dată apar necazurile şi ispitele.

Proorocul David a spus: „Sărăceşte cel cuvios“. De ce a sărăcit el? Pentru că a pierdut adevărul şi a vorbit în deşert, pentru că nu a vorbit cele folositoare pentru suflet, ci a spus vorbele goale şi a vorbit despre deşertăciuni. Proorocul David a mai spus: „Smereşte-mă şi mântuieşte-mă, Doamne“. Pentru mântuire e de ajunssmerenia singură. Şi iarăşi spune în alt psalm: „Vezi-mi smerenia şi osteneala mea şi iartă-mi toate păcatele mele“. Proorocul David a vorbit aşa, pentru că adevărata smerenie niciodată nu există fără osteneală… Drumul smereniei şi răbdarea umilinţelor sunt grele. Mulţi s-au apucat de acest drum, s-au hotărât să meargă pe el şi nu au rezistat. „Cine nu se uneşte cu Domnul Iisus aici, niciodată nu se va uni cu El“ – spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
Operele Sfântului Ignatie Brianceaninov sunt de neînlocuit. Ele sunt, dacă se poate spune aşa – abecedarul, silabele. Operele Sfântului Teofan Zăvorâtul sunt fondul gramatical, pentru că ele sunt mai adânci. Ca să reuşim să le citim, întâmpinăm câteva greutăţi.
Există păcate de moarte şi păcate care nu sunt aşa de grave. Păcatul de moarte este acela pentru care omul nu se căieşte. Se numeşte de moarte, pentru că din cauza lui sufletul moare şi după moartea trupească merge în iad.
Femeia nu poate să trăiască fără credinţă. După o necredinţă vremelnică, ea se întoarce iarăşi la Dumnezeu.
În relaţia ucenicului cu stareţul, principalul lucru este credinţa ucenicului. Dacă acesta îl întreabă pe stareţ cu credinţă, atunci Dumnezeu, pentru credinţa celui ce a întrebat, îi descoperă ucenicului voia Sa.

Dacă cei care îşi doresc să intre în mănăstire ar şti ce necazuri îi aşteaptă, nimeni n-ar merge la mănăstire. Dumnezeu ascunde aceste necazuri. Dar dacă oamenii ar şti ce fericire îi aşteaptă pe călugări, toată lumea ar alerga la mănăstire. Esenţa vieţii noastre de mănăstire – lupta cu patimile…
Smerenia şi dragostea sunt cele mai înalte virtuţi. Ele trebuie să fie trăsăturile caracteristice ale monahului… Să nu credeţi că e posibil ca dintr-o dată să zburăm la cer. Nu. Trebuie să îndurăm fiecare necaz, umilinţă şi întărâtare din lăuntrul nostru, de la diavol şi din afară – de la fraţii nesocotiţi. De la început trebuie să trecem peste toată ispita.
Trebuie să ducem luptă cu patimile, să dobândim o părere smerită despre sine şi apoi… Uneori veţi simţi chiar dezgust şi ură faţă de viaţa monahală… Toate acestea trebuie să le înduraţi…
Călugării moderni se străduiesc în toate să-şi îndeplinească propria voie. Avva Dorotei spune: „Eu nu cunosc pentru călugăr altă cădere decât respectarea voii sale…“. Monahismul s-a abătut de la drumul lui. Înseamnă că diavolului nu îi place monahismul zilelor noastre, dacă se răzvrăteşte atât împotriva lui. Datorită monahismului se menţine lumea toată. Când nu va mai fi monahism, atunci va veni Înfricoşătoarea Judecată…

În învăţăturile lui, cuviosul Varsanufie adesea avertizează cu privire la acele primejdii, care îl aşteaptă pe monahul ce se află pe drumul mântuirii.
Fiecare om trebuie să îndure o vreme ispite şi lupte – starea gravă a bolii. Cu privire la aceste chinuri se vorbeşte şi în psalmi: „Cuprins sunt de boală, de când m-am născut“. Fiecare om, născându-se cu duhul într-o nouă viaţă, e încercat de boală, până când iese la lărgime. Aceste „boli“ constau în lupta cu patimile. Patimile se vor ridica împotriva voastră şi vrăjmaşul nu vă va lăsa. Aici e nevoie de răbdare. Trebuie să vă suportaţi pe voi şi să nu depuneţi armele, ştiind că lupta este inevitabilă.
Necazurile neîncetate, trimise de Dumnezeu omului reprezintă semnul grijii deosebite a lui Dumnezeu faţă de noi. Scopul necazurilor e diferit. Ele sunt trimise ori pentru curmarea răului, ori pentru învăţătura de minte, ori pentru marea slavă din viaţa viitoare, ori ca pedeapsă pentru păcatele făcute înainte. Toţi să-şi ducă crucea.
Fiecare lucru bun ori este precedat, ori este urmat de ispită. În timpul îngrămădirii necazurilor trebuie să spunem în sinea noastră: „Cu adevărat merit toate aceste necazuri. Înseamnă că toate îmi sunt necesare ca să mă curăţ de patimi, dar mai ales de trufie“. Nu e suficient să îndurăm jignirile, ci trebuie să ne străduim să nu ne înfuriem pe cel care a adus jignirea. Necazuri vom avea întotdeauna, însă starea lăuntrică a omului va fi alta. Chiar dacă vor fi necazuri, cel care a dobândit rugăciunea lăuntrică le va suporta uşor, căci cu el va fi Hristos, Care va umple de o bucurie nespusă inima nevoitorului şi această bucurie a lui Dumnezeu nu o poate birui nici un fel de necaz. Când vă neliniştesc gândurile de teama necazurilor apropiate, nu trebuie să intraţi în vorbă cu ele, ci să spuneţi pur şi simplu: „Să se facă voia luiDumnezeu!“. Acest lucru vă va linişti foarte mult.

Din discuţiile cuviosului Varsanufie cu fiii duhovniceşti
„Ridică-ţi ochii tăi în jur, Sioane, şi vezi că vin spre tine de la apus şi din miazănoapte, şi dinspre mare şi de la răsărit copiii tăi“. Iată cum se poate spune acum: Din diferite locuri aţi sosit aici în căutarea lui Hristos voi, copiii mei. Să vă răsplătească Dumnezeu pentru aceasta şi să dea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inimile voastre.

Dar s-ar putea ca cineva dintre voi, la urmă, să se învrednicească de chipul îngeresc. Eu nu vă chem în mănăstire, puteţi să vă mântuiţi şi în lume, numai să nu-L uitaţi pe Dumnezeu. În mănăstire oamenii intră pentru a atinge treapta înaltei desăvârşiri.
E adevărat că aici sunt ispite mai mari, dar vine şi ajutor mare de la Dumnezeu. Un sfânt a dorit să afle cum îi ajută Dumnezeu pe călugări şi a avut o vedenie: a văzut un călugăr, înconjurat de o mulţime mare de îngeri cu sfeşnice care ardeau.
Se spune că în lume sunt mai puţine ispite, dar să ne închipuim un om, după care aleargă un criminal. Să presupunem că a scăpat de el, însă acela i-a arătat pumnul şi i-a spus: „Vezi, numai să-mi cazi în mână“. Dar să presupunem că un om merge şi asupra lui se năpusteşte o mulţime de duşmani. Nu are unde să fugă. Însă dintr-o dată, de unde nici nu te aştepţi, apare un regiment de soldaţi şi vine în apărarea lui, iar duşmanii, cu feţele însângerate, se împrăştie în toate părţile. Nu-i adevărat că ultimul se află în afara pericolului mai mult decât primul?

E greu să te mântuieşti când trăieşti într-o societate coruptă.
În Sfânta Scriptură se spune: Cu cel cuvios, cuvios vei fi şi cu cel nevinovat, nevinovat vei fi şi cu cel ales, ales vei fi şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici“ (Ps. 17, 28–29).
Patimile păcătoase acţionează în chip dăunător şi asupra sufletului şi asupra trupului. Aflându-mă deja în mănăstire şi citindu-i pe Sfinţii Părinţi, am aflat pentru prima dată că patimile sunt molipsitoare, asemenea bolilor contagioase şi aşa cum ultimele se transmit la ceilalţi, aşa fac şi primele. Când Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei, a mers la Sinodul Ecumenic, în drum a poposit la un han. Călugărul care îl însoţea pe Sfântul Spiridon, intrând la el, a spus: „Părinte, nu pot să înţeleg de ce calul nostru nu mănâncă“. Sfântul a răspuns: „Pentru că animalul simte duhoarea insuportabilă ce iese din varză, fiind provocată de faptul că patronul nostru este molipsit de patima zgârceniei“.

Omul care nu e sfinţit de Duhul Sfânt, nu observă acest lucru, însă sfinţii au darul dumnezeiesc de a constata patimile. De la lucrurile omului pătimaş ceilalţi se pot molipsi de patima lui. Şi natura înconjurătoare ne oferă multe învăţăminte. Toţi cunosc planta floarea-soarelui. Ea întotdeauna îşi îndreaptă inflorescenţa către soare, tinde către el şi din această cauză a căpătat această denumire. Dar se întâmplă şi ca floarea-soarelui să stea întoarsă faţă de soare, iar oamenii pricepuţi în acest domeniu spun: „A început să se strice, în ea au apărut viermii; trebuie să o tăiem“. Sufletul, însetat de dreptatea lui Dumnezeu, asemenea florii-soarelui, se îndreaptă şi tinde către Dumnezeu-Izvorul luminii. Însă dacă încetează să Îl caute atunci un asemenea suflet va muri. E necesar ca în această viaţă să-L simţim pe Hristos; cine nu Îl vede aici, acela niciodată nu îl va vedea nici acolo, în viaţa viitoare.
Dar cum să Îl vedem pe Hristos? Calea spre el poate fi neîncetata rugăciune a lui Iisus care e capabilă să-L sădească pe Hristos în sufletele noastre. Adevăratul semn al morţii sufleteşti este îndepărtarea de slujbele bisericeşti. Omul care şi-a pierdut interesul pentru Dumnezeu mai înainte de toate începe să evite mersul la biserică, la început tinde să vină la slujbe mai târziu, iar apoi încetează de tot să mai intre în biserica lui Dumnezeu. Sunt multe căi spre mântuire. Pe unii, Dumnezeu îi mântuieşte în mănăstire, iar pe alţii în lume. Sfântul Nicolae din Mira Lichiei a plecat în pustiu ca să trăiască în post şi rugăciune, iar Dumnezeu i-a poruncit să meargă în lume: „Nu acesta este ogorul pe care Îmi vei aduce rodul“, a spus Mântuitorul.
Sfintele Taisia, Maria Egipteanca, Evdochia, de asemenea, nu au trăit în mănăstiri. Oamenii se pot mântui pretutindeni, numai să nu-L părăsească peMântuitorul. Agăţaţi-vă de mantia lui Hristos şi Hristos nu vă va lăsa.

Da, sunt măreţe zilele noastre. În lume oamenii se bucură în aceste zile, însă nu din punct de vedere spiritual: unul se bucură că a câştigat bani; altul – că a câştigat ranguri şi distincţii, al treilea – din alte motive. Câţiva se bucură că a trecut postul şi e dezlegare la toate – aceasta este, oarecum, o bucurie întemeiată, dar numai în hrană nu se poate găsi adevărata fericire. Însă în sfintele mănăstiri există bucuria pentru Iisus înviat. Nu renunţaţi să vizitaţi mănăstirile, mai ales în sărbători, căci acolo se ascunde viaţa duhovnicească, ce încălzeşte sufletul omului.
Îmi aduc aminte de o întâmplare. Într-o familie bogată a fost petrecută o seară festivă. În cadrul ei, o tânără talentată a interpretat nemaipomenit de bine o frumoasă operă de Mozart. Toţi au fost încântaţi, iar lacheul, care stătea la uşă şi oferea ţigări, ocupându-se, în general, cu servirea oaspeţilor, a spus pentru el: „Ce este această muzică plictisitoare pe care o ascultă domnii pe lângă dacă ar fi cântat la balalaică?“.

El a avut dreptate în aprecierea lui, căci muzica serioasă era pentru el complet neînţeleasă. Ca să înţelegi opera, arta pământeană, trebuie să ai simţ artistic. Canonul de Paşti, facerea Sfântului Ioan Damaschin este aşa de minunat alcătuit, încât înalţă sufletul şi îl umple de bucurie duhovnicească în măsura în care o primeşte fiecare. Însă apare întrebarea: unde este cheia pentru deschiderea bucuriilor duhovniceşti? La ea există un singur răspuns: în rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune are o mare putere. Ea are diferite trepte: prima este rostirea simplă a cuvintelor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Pe treptele cele mai înalte are o aşa putere, încât poate să mute şi munţii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa – nu e greu pentru nimeni, iar folosul e foarte mare. Aceasta este arma cea mai puternică pentru lupta cu patimile.
Perioada bucuriei noastre de astăzi este Paştele. „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. Cine sunt aceia care se află în mormânturi? Sunt toţi oamenii păcătoşi, care au murit de timpuriu pentru Dumnezeu, însă au înviat spre o viaţă nouă prin învierea Mântuitorului Hristos.

Cei care Îl caută pe Hristos, Îl vor găsi aşa cum spune cuvântul evanghelic: „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla“; „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt“.
Şi luaţi seama că aici Dumnezeu vorbeşte nu numai despre locaşurile cereşti, ci şi despre cele pământeşti şi nu numai despre cele interioare, ci şi despre cele exterioare.
Pe fiecare suflet, Dumnezeu îl aşează într-un loc şi îl înconjoară cu lumină, astfel încât să corespundă cel mai bine cu izbânzile sale. Acesta este locaşul exterior. Sufletul îl umple de linişte, pace şi bucurie – acesta fiind locaşul interior, pe care Dumnezeu îl pregăteşte celor ce-L iubesc şi-L caută.

Cât de bine e în Rai! Dostoievski, cel care a fost aici şi a stat în acest fotoliu, i-a spus părintelui Macarie că înainte nu credea în nimic. „Ce v-a determinat să vă întoarceţi la credinţă?“ l-a întrebat batiuşka Macarie. „Am văzut Raiul. Ah, cât e de bine acolo, câtă lumină şi câtă bucurie! Şi locuitorii lui sunt atât de minunaţi, atât de plini de dragoste. M-au întâmpinat cu o blândeţe neobişnuită. Nu am putut uita ceea ce am trăit acolo şi de atunci m-am întors la Dumnezeu!“.
Astăzi creştinii nu mai sunt torturaţi în arene, nu mai sunt arşi pe rug, bisericile sunt deschise, în ele se săvârşeşte slujba dumnezeiască, însă are loc un fenomen trist – mulţi oameni, chiar şi fără chinuri renunţă la Hristos. Lumea îi prigoneşte pe robii lui Hristos prin ironie şi dispreţ, iar ei nu le pot îndura. „Dar ai început să mergi cam des la biserică!“ observă cei din jur ironic. Şi creştinul tace. „Desigur, din această cauză nu mai ieşi în zi de sărbătoare, dar se pare că aproape în fiecare zi nu ieşi şi ai început să ţii posturile“. Şi din nou tace. Altcineva spune: „Tot citeşti cărţi sfinte, dar ai citit oare Nietzsche? Ia să citeşti numai şi vei vedea ce spune“ şi aşa îl copleşeşte pe cel nepriceput cu numele dumnezeilor săi (ei au doar dumnezeii lor). „Dacă eşti religios, trebuie să priveşti problema din toate părţile, dar nu te teme să asculţi o părere opusă“.

Nu trebuie să-i ascultaţi. Nu citiţi cărţile care sunt fără Dumnezeu, rămâneţi credincioşi lui Hristos. Dacă sunteţi întrebaţi despre credinţă, răspundeţi cu îndrăzneală. „Se pare că mergi des la biserică!“. „Da, pentru că acolo îmi găsesc mulţumirea“. „Nu vrei, cumva, să ajungi printre sfinţi?“. „Fiecare vrea acest lucru, dar nu depinde de noi, ci de Dumnezeu“. Astfel să îl respingeţi pe vrăjmaş.
Trebuie să înţelegeţi că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi şi de toţi are grijă, dar dacă vorbim omeneşte, nu se poate da un milion săracului pentru că se prăpădeşte şi îi păgubeşte şi pe alţii, dar o sută de ruble poate să îl pună pe picioare. Dumnezeu ştie mai bine ce îi este de folos fiecăruia.
Nu se poate învăţa îndeplinirea legii lui Dumnezeu fără efort, iar acest efort e întreit – rugăciune, post şi trezvie.

Stareţul Macarie se afla pe înalta treaptă a darului puterii cuvântului şi vorbirea lui exercita o foarte mare influenţă asupra sufletului ascultătorului. Ieşind de la stareţ, Gogol a spus: „Da, mi-au spus adevărul, acesta este singurul dintre toţi oamenii cunoscuţi de mine până acum, care are puterea de a te conduce spre izvoarele cu apă vie“. Gogol, după ce a recunoscut, a spus: „Am intrat la stareţ unul şi am ieşit altul“. Şi Gogol a murit ca un creştin adevărat. Se ştie că, nu cu mult înainte de moarte, i-a spus prietenului său apropiat: „Ah, cât de mult am pierdut, îngrozitor de mult am pierdut…“. „Ce aţi pierdut? Din ce cauză aţi pierdut?“. „Din cauză că nu am intrat în monahism… Ah, de ce batiuşka Macarie nu m-a luat la el în schit…“.

Mi se întâmplă să aud plângeri cum că trăim vremuri grele în prezent, că acum s-a dat libertate deplină fiecărei învăţături eretice şi fără de Dumnezeu, că Biserica este împresurată din toate părţile de atacurile vrăjmaşilor, care se ridică împotriva ei cu putere şi că o răpun aceste valuri întunecate ale necredinţei şi ereziei.
Eu răspund întotdeauna: „Nu vă neliniştiţi! Nu vă temeţi pentru Biserică! Ea nu va muri: porţile iadului nu o vor birui până la Înfricoşătoarea Judecată. Nu pentru ea trebuie să vă temeţi, ci pentru voi înşivă şi e adevărat că vremurile noastre sunt foarte grele. De ce? Din cauză că acum e foarte uşor să te dezlipeşti de Hristos, iar atunci vine moartea“.

Testamentul cuviosului Varsanufie

Lăsând, în sfârşit, toate grijile acestei lumi, care asupresc şi chinuie sufletul meu, voi spune, pe scurt, ultimul meu cuvânt şi voi da ultimele mele poveţe fiilor mei duhovniceşti, care mi-au fost dragi. Şi, în primul rând, cu smerenie vă rog: iertaţi-mi toate greşelile vrute şi nevrute, pe care le-am făcut faţă de voi şi, la rândul meu, vă iert pe toţi pentru toate necazurile şi supărările provocate prin intrigile vrăjmaşului mântuirii noastre.

Credeţi-mă, sfinţiţi părinţi şi fraţi, că toate faptele şi dorinţele mele au năzuit către un singur lucru – să păstrez sfintele învăţături şi poveţe ale părinţilor nevoitori din vechime şi ale marilor noştri stareţi, în toată frumuseţea lor minunată şi dumnezeiască. Să le feresc de diferitele influenţe vătămătoare ale acestui veac, căci începutul lor este mândria satanică, iar sfârşitul – focul nestins şi chinul nesfârşit!

S-ar putea ca eu să fi îndeplinit rău acest lucru. Mă căiesc pentru aceasta şi cad înaintea bunătăţii lui Dumnezeu, cerându-i milostivire. Iar pe voi, toţi cei care mă iubiţi în Domnul, vă iert şi mă rog să îndepliniţi vorbele mele smerite. Nu vă distrugeţi sufletele, ci aprindeţi-le cu rugăciunea şi citirea sârguincioasă a operelor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi, având răbdare şi curăţind inima de patimi.

 

 

Fragment extras din cartea: ”Patericul de la Optina”, de www.ortodoxia.md