Trei modele europene de învăţământ religios

0
291
Trei modele europene de învăţământ religios
În Europa, învăţământul religios este profund legat de învăţământul secular. Ora de religie este obligatorie în 25 din cele 46 de state ale Consiliului Europei, în rest fiind facultativă sau opţională. Vă prezentăm trei modele de predare a educaţiei religioase din trei ţări diferite: Grecia, ţară naţional-ortodoxă, Italia, o ţară catolică prin excelenţă, şi Germania, o ţară plurireligioasă.

În Grecia, credinţa ortodoxă este unul dintre elementele de bază ale identităţii naţionale. Biserica Ortodoxă are un statut privilegiat la nivelul societăţii, garantat prin prevederile constituţionale. Majoritatea populaţiei se identifică cu religia „naţională“. Alte confesiuni, religii sau opţiuni filosofice non-religioase sunt aici minoritare. „Ora de religie are statut obligatoriu în planurile de învăţământ; pentru elevii care nu sunt ortodocşi, există posibilitatea de a nu frecventa această disciplină“, spun Irina Horga şi Mihaela Zaharescu în capitolul despre educaţia religioasă în Grecia al cărţii „Religia şi Şcoala“, coordonată de pr. Dorin Opriş şi Monica Opriş, Bucureşti 2011. Ministerul Educaţiei se ocupă cu formarea şi recrutarea profesorilor de religie, definirea programelor şcolare, redactarea şi distribuirea manualelor şcolare de religie. În majoritatea şcolilor, programul de studiu începe cu rugăciunea de dimineaţă, rostită de câte un elev în curtea şcolii. De asemenea, în prima săptămână a unei luni, elevii participă la Sfânta Liturghie în biserica cea mai apropiată de şcoală, continuându-se cu activităţi catehetice variate, dezvoltate de Biserică pentru copii şi tineri. „Ora de religie din Grecia trebuie să facă faţă provocărilor fenomenului de «federalizare religioasă a şcolii» ce arată diversitatea culturală şi spirituală pe care o trăieşte Grecia contemporană. Un posibil răspuns al sistemului educaţional grecesc a fost deplasarea accentului de la abordările strict monoconfesionale din perspectiva ortodoxă la teme interdisciplinare ce pun accent pe înţelegerea diversităţii socioculturale şi pe problematica lumii de astăzi. Dincolo de aspectele sociale ale acestei problematici şi de necesitatea stringentă a înnoirii manualelor pentru învăţământul liceal, lecţia de religie continuă să rămână un tezaur de o valoare inestimabilă pentru educaţia grecească“, concluzionează Irina Horga şi Mihaela Zaharescu.

Proiectul catehetic italian

Predarea religiei în şcolile publice din Italia, de la grădiniţă până la liceu, face parte dintr-un amplu „proiect catehetic italian“ promovat de Biserica Romano-Catolică din Italia, ca element constitutiv fundamental al misiunii şi pastoralei ei cu tinerii. „Prin «Proiectul Catehetic Italian», Italia s-a individualizat în raport cu alte state de credinţă şi cultură dominantă catolică, întrucât el a constituit rezultatul unor eforturi inteligente, conjugate, bine focalizate teoretic, clare în metodologie şi cu obiective responsabil coagulate“, spune Teofil Tia în capitolul despre educaţia religioasă în Italia al cărţii „Religia şi Şcoala“.
„Proiectul catehetic italian“ este un model de reuşită a intervenţiei unei Biserici în spaţiul public de învăţământ, întrucât el a reuşit formarea creştină de bază a tinerilor, transmiterea către ei a unor convingeri şi orientări spiritual-duhovniceşti, controlul emoţional şi acceptarea de către ei a unui univers axiologic care i-a imunizat (cel puţin) parţial în faţa viforului contestatar, negativist şi destructurant specific „neoculturii nihiliste“, care a invadat tentacular spaţiul occidental postmodern şi postiluminist.
Programele şcolare pentru disciplina religie sunt elaborate în urma unor documente semnate între Ministerul Educaţiei şi Sinodul Episcopilor Catolici Italieni. Educaţia religioasă în şcolile publice reprezintă o preocupare majoră a Bisericii Romano-Catolice din Italia, demonstrată atât prin implicarea în poziţionarea orei de religie într-un context legislativ cât mai favorabil, cât şi prin numeroasele iniţiative menite să eficientizeze activitatea didactică, mai spune Teofil Tia.

Tradiţia germană în educaţia religioasă

Articolul 7 din Constituţia Germaniei spune că întregul sistem şcolar se află sub supravegherea statului, părinţii sau tutorii au dreptul de a decide în ceea ce priveşte participarea la orele de religie şi faptul că religia este o materie obligatorie în şcolile de stat. Excepţie fac şcolile nonconfesionale, în care nu sunt prevăzute nici un fel de cursuri de religie. În Germania se predă creştinismul evanghelic, romano-catolic şi ortodox, precum şi budismul şi islamul. Educaţia religioasă stă, conform legii, sub atenta supraveghere a statului, care, la fel ca la alte materii, este obligatorie. Statul nu se implică în ceea ce priveşte conţinutul sau programa de religie, susţinând colaborarea comunităţilor religioase, cu privire la stabilirea conţinutului şi a tipului de religie predată. „Educaţia religioasă este predată de profesori angajaţi de către stat, care au examen de licenţă, sunt protejaţi de constituţie şi au permisiunea comunităţilor religioase. În lipsă de cadre didactice, statul poate să angajeze şi persoane necalificate, care au urmat cursurile unor şcoli religioase. Comunităţile religioase au dreptul să verifice dacă religia este predată în conformitate cu legile Bisericii. În cazul în care religia nu este predată conform dogmelor, se poate retrage dreptul profesorului de a profesa sau de a preda religia respectivă“, spune pr. Gheorghe Dogaru în capitolul despre educaţia religioasă în Germania al cărţii „Religia şi Şcoala“.

Conform legii fundamentale, nici un elev nu poate fi obligat să participe la orele de religie. Până la 14 ani (sau până la 18 în landuri precum Bayern sau Saarland), părinţii decid dacă elevul are voie sau nu să participe la orele de religie. După această vârstă, copilul poate decide singur privind participarea la cursurile de religie şi are dreptul să-şi aleagă religia sau confesiunea pe care o doreşte. Refuzul de a participa la orele de religie se face doar din motive care ţin de conştiinţa fiecăruia. Şcoala, ca instituţie, nu poate să decidă singură dacă acceptă sau nu refuzul participării la orele de religie, deoarece sunt cazuri în care elevii renunţă doar pentru că primesc note mici sau nu promovează la această materie. Astfel, decizia este luată împreună cu reprezentanţi ai religiei respective. Anumite şcoli au dreptul de a obliga elevii să participe la orele de religie, iar în cazul în care elevii refuză, acestea au dreptul de a nu şcolariza elevul respectiv. Elevii au dreptul de a participa şi la orele de religie ale altor confesiuni, dacă au acordul comunităţilor religioase cărora aparţin.

Legea fundamentală permite fiecărei religii existente în Germania să desfăşoare cursuri de religie. Pentru aceasta se prevede însă un număr minim de elevi şi faptul ca predarea materiei respective să nu intre în contradicţie cu obiectivele educaţionale ale şcolii. Nu este astfel necesar ca orice religie sau confesiune să beneficieze de ore de curs. Spre exemplu, comunitatea religioasă ortodoxă, din cauza numărului mic de participanţi, nu a putut organiza cursuri de religie în anumite şcoli.
Germania se dovedeşte astfel un stat cu tradiţie în desfăşurarea educaţiei religioase în şcoală. Chiar şi în perioade de dictatură sau postbelice, disciplina religie a fost o prezenţă constantă în planurile de învăţământ, concluzionează pr. Gheorghe Dogaru.