Fericitul Evsévios Yiannakákis, duhovnicul cu multe harisme (+1995)

0
495

Fericitul Evsévios Yiannakákis, duhovnicul cu multe harisme (+1995)

Părintele Evsévios, după numele lumesc – Antónios Yiannakákis, s-a născut în anul 1910 în localitatea Gheorghítsi din Sparta, fiind cel de al șaselea copil din cei opt ai familiei lui Ilías și Hristoúlei Yiannakákis, oameni plini de credință și de evlavie, care și-au crescut copiii în învățătura și certarea Domnului.

Αntónis a fost de mic un copil ascultător, milostiv, un fiu „binecuvântat”. „Inimioara mea miloasă” îl numea mama sa pentru multa împreună pătimire și milostivire față de ceilalți. De mic era foarte înfrânat și nu se afla într-însul vicleșug. Avea mereu gândul cel bun. Nu obosea pe nimeni. Când însă împrejurarea o cerea, lupta cu dârzenie pentru a-și apăra credința. Odată a mers cu unchiul său la munte, la tăiat lemne. Acolo auzi la un moment dat, cum în preajma lor, un alt tăietor de lemne înjura de cele sfinte. Inima micului copil fu cuprinsă atunci de o sfântă mânie. „Auzi la el, să-L înjure pe Hristos, pe Măicuța noastră!” Cu un ton apăsat și aspru îi făcu observație aceluia, un om în toată firea, care rușinat de muștruluiala micului copil, nu scoase o vorbă. După această întâmplare, unchiul său îi repeta într-una lui kyr Ilías: „Măi, să fi văzut, ce s-a oțărât Antonákis!”. Iar tatăl era mândru de râvna dumnezeiască ce o avea în inimă micul său fiu.

Iubea mult Biserica și slujbele. Într-o duminică, pe când mergea la Biserică – să fi avut pe atunci zece, unsprezece ani – mai sus puțin de casa sa, la răscruce, întâlni un tânăr necunoscut, o figură ascetică ce impunea respect. Serios și plin de dragoste, după cum se putea desluși din privirea pe care i-o aruncă micului copil, acesta îi spuse: „Ai grijă, Antóni, copilul meu. Două căi sunt în viață. Una cu dansurile, distracțiile și viața lumească, ce duce la pierzare. Cealaltă, cu viața cuviincioasă și plăcută lui Dumnezeu”. Adânc mișcat de aceste cuvinte, dar și nedumerit, Antónis își continuă drumul către Biserică. Intră și se așeză în față, după cum îi era obiceiul. Privind icoana Cinstitului Înaintemergător de la catapeteasmă, îl recunoscu, uimit și cuprins de o teamă sfântă, pe tânărul cu care se întâlnise nu demult la răspântia drumului. Această întâlnire fu hotărâtoare pentru făgașul pe care urma să intre viața sa. De atunci, lucrarea sufletului său plin de bunătate, cu adumbrirea dumnezeiescului Har, spori încă și mai mult.

După ce termină clasele primare, rămase să lucreze neobosit, din greu, pe ogoarele tatălui său, fiind priceput la toate muncile agricole. Încărca animalul de povară cu produse și mergea pe jos toată noaptea, pentru a ajunge în zorii zilei în Sparta, unde urma să le vândă. „Luptătorul meu”, obișnuia să spună, vorbind despre el, tatăl său.

* * *

La șaptesprezece ani părăsi, cu binecuvântarea părinților, satul natal, sosind în Atena, pentru a-și găsi de lucru. La început a lucrat la fabrica de băuturi a unchiului său din partea mamei.

Acolo, un coleg de muncă îi vorbi de Părintele Ignátios Koliópoulos, preot slujitor la Biserica Maicii Domnului Hrysospiliótissa, și membru fondator al asociației teologilor „Zoí” (Viața), un Ieromonah cu viață sfântă, ce i-a devenit de atunci lui Antónis Părinte duhovnicesc. Mergea des să-l cerceteze. Avea multă evlavie față de dânsul și făcea ascultare desăvârșită de sfaturile sale. Trăia viața duhovnicească cu inima arzând, cu un foc lăuntric. Era cuviincios, aspru cu sine, ducându-și viața cu multă grijă.

La locul său de muncă era un model. Săritor, harnic, politicos, cinstit. Îi servea pe clienți, fără a gusta vreodată el însuși din băuturi.

Iubea mult slujbele. Duminică dimineața, încă înainte de a se crăpa de ziuă, pornea din Koukáki, zona unde locuia, mergând pe jos până la Biserica Hrysospiliótissa, situată pe strada Eólou, unde liturghisea și predica Pr. Ignátios. Voia să prindă Psalmii Utreniei. Sorbea pur și simplu predicile pline de putere ale Părintelui Ignatie, care își potrivea cuvântul la aspectele practice ale vieții de fiecare zi. După-amiaza dădea fuga la Mitropolie să audă cuvântul rostit de Pr. Serafim Papakóstas…

Tinerii acelei vremi între care petrecea Antónios nu lucrau doar pentru sine, stăruind în cultivarea duhului prin participarea la Sfintele slujbe, la Tainele Bisericii, ascultarea omiliilor și studiul cărților duhovnicești, ci făceau și misiune în cadrul spitalelor și a școlilor catehetice… .

Nu este întâmplător faptul că din acel cerc de voluntari, treisprezece dintre cei șaisprezece, câți erau în total, au ajuns clerici sfințiți ai lui Dumnezeu – arhierei, egumeni, ieromonahi sau preoți de mir.

„Călugărașule”!, i-a strigat odată, într-o după-amiază, cineva trecând prin fața magazinului. Iar el, nici pe departe necăjindu-se pentru cuvântul aruncat, simțea în astfel de situații înlăuntrul său multă bucurie.

Antónios alesese viața de celibat întru Hristos. Nu îndrăznea însă nici în ruptul capului să se gândească la Preoție. Nu se credea vrednic.

Într-o zi, Părintele Serafim Papakóstas îl chemă și îi vorbi despre aceasta. Auzise de la Părintele Ignátios cele mai bune cuvinte despre Antónis.

* * *

Interveni, însă, războiul din 1940. Antónis fu și el mobilizat în armată. A făcut rugăciuni fierbinți pentru a nu fi repartizat în vreun detașament în care ar fi trebuit să facă uz de armă, pentru a putea, mai târziu, deveni preot. Iar Dumnezeu l-a ascultat și l-a păzit. Ca sergent în cadrul departamentului de Transporturi și ca sergent-major, mai târziu, la bateria de artilerie, s-a predat îndatoririlor sale cu o conștiinciozitate exemplară și cu multă lepădare de sine, cu o adâncă simțire duhovnicească și bunătate față de cei împreună soldați cu el.

Petrecu pe front șase luni. Se ruga neîncetat și își dorea cu ardoare să se împărtășească cu Sfintele Taine. În fiecare duminică străbătea kilometri întregi, mergând de-a lungul munților Albaniei – cu încuviințarea prealabilă pe care i-o cerea căpitanului său – pentru a găsi într-unul din satele mai apropiate o Biserică, unde să asculte Sfânta slujbă și să se împărtășească.

Într-o zi, pe câmpul de război, în mijlocul rafalelor de gloanțe și a obuzelor ce vâjâiau în jurul său, îngenuncheat într-o râpă, s-a rugat fierbinte: „Doamne, dacă vrei să mă ai lucrător în Biserica Ta, păzește-mă… Dacă îmi cruți viața, n-o să rămân să muncesc mai mult ca un funcționar… nici o clipă n-o să mai stau. Voi lucra din toate puterile mele în Via Ta”.

Dumnezeu l-a învrednicit să se întoarcă de pe front, prilej cu care i-a încredințat duhovnicului său, Pr. Polýkarpos Andrónis, urmașul Pr. Ignátios, taina inimii sale, dorirea și făgăduința ce o făcuse de a se afierosi cu totul lui Dumnezeu. Acesta îl îndrumă spre Mănăstirea Sfânta Lavră, pentru a intra ca ucenic la Gheronda Serafim Rigópoulos, egumenul Mănăstirii. „Copilul meu, poate ai vrea mai bine să mergi întâi să cercetezi, să vezi dacă îți place?” îl întrebă Pr. Polýkarpos. „Din moment ce Sfinția Voastră îmi spuneți să merg la Sfânta Lavră, acolo voi merge”, răspunse fără șovăială Antónis. Uimit de smerenia și de ascultarea tânărului, duhovnicul îi dădu binecuvântarea sa.

La locul de muncă nu se plecă ofertelor ademenitoare ale mai marelui său: „Magazinul îți aparține. Nu pleca.”, nici nu luă în seamă ironiile cunoscuților și ale rudelor: „Ăsta a înnebunit! Să lase o slujbă așa de bună și să plece la mănăstire!”.

Sora sa îi cusu cele dintâi veșminte monahale, iar într-o dimineață de august, în 1941, porni spre Mănăstire. Nu trecu nici măcar prin sat pentru a-și lua rămas bun de la părinți. Ca un bun lucrător al lui Hristos, pusese deja mâna pe plug și nu se mai uită înapoi.

***

Antónis îl  căută pe Pr. Ierom. Serafim, care fusese deja înștiințat de sosirea sa și îl aștepta. Gheronda Serafim era un Părinte cu o viață cuvioasă, care impunea respect. Dintru început, îl rândui pe Antónis ucenicul său de chilie. Acesta îl sluji pe Gheronda cu multă bucurie și sârguință, încredințat că prin Părintele său, Îl slujește pe Însuși Dumnezeu.

Multe au fost încercările fratelui Antónis încă dintru începutul vieții sale monahale. Venise cu bucurie la Mănăstire, dar aici întâlni o lucrare duhovnicească oarecum slăbită, dat fiind faptul că pe atunci organizarea Sfintei Lavre nu era una de chinovie. Viețuirea călugărilor era idioritmică. „Am găsit multe greutăți dinafară, foarte multe, dar în cele ce țineau de țelul meu nu aveam de ce să mă plâng. În privința chemării mele, eram cu desăvârșire mulțumit. Înlăuntrul meu simțeam odihnă”, spunea Pr.  mai târziu.

„Mersesem la Mănăstire cu pregătire și cunoscând cele la care trebuia să mă aștept”. În nevoința monahicească arătă atât de multă străduință, încât foarte curând – în decursul unui an – fu tuns monah cu numele Evsévios, iar după o săptămână deveni ierodiacon.

Vechii Părinți ai Mănăstirii vorbesc de evlavia, smerenia, ascultarea, lipsa de vicleșug, bunătatea și dragostea Părintelui Evsévie față de toți. Vrednicul de pomenire Pr. Ánthimos Dimakópoulos, împreună viețuitor în aceeași obște cu Părintele, mai apoi Egumenul Mănăstirii, povestește:

„Încă de la începutul închinovierii sale în Lavră, Antónis va fi fost «un semn care va stârni împotriviri» în cadrul Mănăstirii, deoarece aplica aici strictețea viețuirii sale din Atena. Noi ne uitam la el de sus. Avea însă răbdare, și te schimba prin însăși ținuta sa…” (înregistrare din 19 ianuarie 1996).

„Era diferit față de noi toți. Știa bine de ce venise la Mănăstire… Era un om cultivat și prin viața sa ne era și nouă pildă… Avea acea milostivire bineplăcută lui Dumnezeu, era plin de îndurare, fără a ascunde înlăuntrul său vreo urmă de vicleșug. Dacă vedea că îi era cuiva greu să meargă la o ascultare, îi sărea de îndată în ajutor. Era de-a pururi în mișcare… pretutindeni alerga să ajute, fără să stea să cumpănească dacă o treabă ținea de ascultarea sa sau de a altuia”, amintește Pr. Ánthimos  în cuvântul rostit pe 22 iunie 1995. „Își arăta dragostea și cu cuvântul și cu fapta…”.

„Alerga pentru toate treburile Mănăstirii și ale monahilor, când aceștia se îmbolnăveau. Nu mergea altcineva. Odată, când am avut o problemă importantă în Mănăstire, pe el l-am trimis să o rezolve. Spuneam: «Pr. Evsévios o să reușească». Nu se tulbura. Noi nu eram la măsura sa…”, amintește, iarăși, Pr. Ánthimos într-un cuvânt din 22 iunie 1995.

Gheronda îl iubea mult pentru desăvârșita sa ascultare și bunăvoință în toate. Își dădu sufletul cu numele ucenicului său pe buze. „Evsévie, copilul meu, Evsévie, copilul meu”, spunea.

„Cei trei ani de ascultare față de Gheronda Serafim au fost cei mai buni din viața mea.  Nu făceam nimic din cele ce țineau de voia mea și aveam o nețărmurită bucurie”, spunea el însuși mai apoi, sfătuindu-le pe monahiile a căror Părinte duhovnicesc devenise.

În octombrie 1943 Starețul său adormi întru Domnul, iar în luna decembrie a aceluiași an, Pr. Evsévios trăi drama distrugerii Mănăstirii de către nemți, prilej cu care unii dintre Părinți au fost uciși.

Pe 13 decembrie avu loc înfiorătoarea execuție a celor 1300 de civili din Kalávryta și incendierea orașului de către nemți. Vestea nu ajunse la Mănăstirea Sf. Lavră, întrucât nemții închiseseră toate punctele de acces. Monahii deja începuseră, însă, cu zile în urmă, să ascundă odoarele Mănăstirii, mai cu seamă Pr. Evsévios, care în acea vreme era eclesiarh.

În dimineața zilei de 14 decembrie, deși trebuia să fi bătut toaca la ora 4:30, după obicei, o bătu la 3:15. „Aveam înlăuntrul meu o presimțire foarte rea… o neliniște cumplită. Era ca și cum i-aș fi avut în fața ochilor pe nemți în acțiune. Am bătut toaca cu o oră mai devreme, dar nici Egumenul, nici altcineva nu mi-a făcut observație pentru aceasta”. Ulterior s-a dovedit că, dacă ar fi bătut toaca la ora rânduită, nemții i-ar fi aflat pe toți în biserică și nu ar mai fi scăpat nimeni. Astfel, cu luminarea primită de la Dumnezeu, datorită Părintelui Evsévios, cei mai mulți Părinți au scăpat de masacru.

La Dumnezeiasca Liturghie din acea dimineață s-au împărtășit toți. Începuse să se crape de ziuă când ieșiră din Biserică. Părinții se întruniră în sinaxă pentru a discuta ce ar fi fost de făcut în cazul în care nemții ar fi ajuns la Mănăstire, când deodată cineva strigă: „Nemții în dreptul chiparoșilor!”

Cei mai mulți Părinți au alergat și s-au ascuns în pădure. Pr. Evsévios, împreună cu un ucenic și cu un alt frate, abia ce au reușit să se ascundă sub un stejar mare, la vreo cincizeci de metri depărtare. Puțin de ar fi înaintat într-acolo, nemții i-ar fi găsit.

De sub stejar, puteau auzi strigătele și hohotele de râs ale nemților. În scurtă vreme, întreaga Mănăstire fu cuprinsă de flăcări. Se auziră și cinci împușcături izolate. „Mult mă tem pentru Părinți”, le șopti Pr. Evsévios celorlalți doi. După ceva timp, auziră cum nemții părăseau mănăstirea, râzând zgomotos.

Lăsară să treacă în jur de o oră.  Apoi, ieșiră de sub stejar și porniră spre mănăstirea care încă mai ardea. Au fost primii dintre cei ce scăpaseră cu viață care s-au întors. Pr. Evsévios mergea înainte. Acolo, jos, sub vechiul platan, ce să vadă? Patru Părinți, alături de un muncitor al mănăstirii, uciși. Cine ar putea descrie durerea din sufletul său? Vărsând lacrimi din belșug, cei trei îi aduseră pe cei morți cu o pătură în Paraclisul cimitirului.

În ziua următoare, sosiră Egumenul și ceilalți monahi care se ascunseseră în munte. Îi înmormântară cu adâncă durere pe Părinții uciși.

Din decembrie până în aprilie, când nemții s-au retras, Pr. Evsévios și ceilalți monahi au înnoptat în pădure. Ziua, în mănăstire, reparau cum puteau îngrăditurile pentru animale, pentru a avea unde locui.

În paralel, Pr. Evsévios se făcu remarcat în lucrarea de ajutorare a văduvelor și a orfanilor din Kalávryta. Monahii puneau deoparte din alimentele primite de la Mănăstire, iar Pr. Evsévios le aduna și le ducea în oraș. Cât despre el însuși, își dădea întreaga porție.

-Nu da toată mâncarea, îi spuneau unii. Ai slăbit mult, o să mori.

-Noi, cei mari, rezistăm. Copiii au nevoie, răspundea.

Întări cu rugăciunea sa, prin cuvânt și prin faptele dragostei, pe cei mici și pe cei mari. Era îngerul care mângâia acele ființe zdruncinate, pe care durerea, lipsa părinților sărăcia, foamea și frigul îi aduceau pe culmea deznădejdii. Cel mai mult îi îmbrățișa cu milostivirea sa pe copii.

Cu binecuvântarea Egumenului, începu o amplă lucrare de catehizare în regiune. Făcea nenumărate drumuri pe jos de la Mănăstire la Kalávryta și în satele dimprejur, ținându-le cateheze copiilor. Dar nu le era numai un învățător.  În persoana Cuviosului ieromonah acei copii orfani își aflară tatăl, fratele, prietenul. Toți vorbesc astăzi, cu lacrimi de recunoștință în ochi, despre Pr. Evsévios, învățătorul și protectorul lor în acei ani grei ai copilăriei.

„Cobora regulat la Kalávryta, ne mângâia, ne ștergea lacrimile durerii prin cuvintele sale pline de iubire”, scrie dl. D. Ayiannitópoulos, învățător, pe atunci unul dintre copiii de cateheză ai Părintelui Evsévios. „Îi aduna mai cu seamă pe copii, când printre ruinele bisericii noastre arse, când într-un alt paraclis din vreun loc mai retras, și încerca, prin cuvintele lui Dumnezeu, să ne aline durerea, să ne dea puțină nădejde și bucurie…”.

„Râvna sa de a ne oferi mai multe, de a ne face părtași unei bucurii mai mari, de a ne spori credința, care este «ancora sigură și tare a sufletului» l-a făcut să ia inițiativa plecării într-o tabără împreună cu toți băieții de 10 până la 16 ani din Kalávryta, în vara anului 1946.

„În tabără a fost un tată iubitor pentru toți dintre noi… Pentru mulți acea tabără a pus o temelie și a ne-a pecetluit viața ce ni se așternea înainte”.

În paralel, în acei ani, urmă și cursurile gimnaziului din Kalávryta. Mai târziu, între anii 1948 – 1950, prin strădania și râvna prin care s-a remarcat, a jucat un rol hotărâtor în lucrările de reconstruire a Mănăstirii…

În anul 1951, sosi în Atena pentru a studia în cadrul Facultății de Teologie. Multa sa smerenie i-a rânduit ca, până la sfârșitul vieții sale, să rămână în actele Mănăstirii Sfânta Lavră ca ieromonah al obștei, nefiind șters din Monahologion-ul mănăstirii sale de metanie.

În anul 1952 este hirotonit preot în biserica Maicii Domnului Kapnikaréa de către kyr Agatonic, Mitropolit de Kalávryta și Egaleía.

Deja în luna imediat următoare este numit preot slujitor la Spitalul Hipocrate din Atena, unde era încredințat că va rămâne până la sfârșitul vieții sale. Dumnezeu a avut, însă, pentru el alte planuri. L-a rânduit să fie mângâiere și sprijin bolnavilor Atenei pentru mai bine de trei decenii. În același an, kyr Theóklitos, Arhiepiscopul Atenei, l-a hirotesit Duhovnic și l-a ridicat la rangul de Arhimandrit. De atunci și până la sfârșitul vieții sale s-a aflat în această anevoioasă slujire de părinte duhovnicesc.

«…Pr. Evsévios s-a distins cu adevărat în lucrarea sa la Spitalul Hipocrate, arătându-se stâlp și temelie, mângâiere și întărire a oamenilor în suferință…

„Slujirea fericitului Gheronda la Spitalul Hipocrate este unică, nu are seamăn. O asemenea dăruire pentru slujirea Sfintei Jertfe și a Tainei Sfintei Spovedanii nu o întâlnești cu ușurință. Pentru cei care au fost internați în acea vreme în Spitalul Hipocrate va veni poate o vreme când nu-și vor mai aduce aminte nici de asistentele care i-au îngrijit, nici de doctorii care i-au vindecat. Însă, chipul blând al Părintelui Evsévios nu va fi uitat nicidată de nimeni. Am auzit asta de la mulți…”, scrie Pr. Evélthon Oikonómou în articolul său, Arhimandritul Evsévios Yiannakákis.

Timp de aproape treizeci și cinci de ani, Pr. Evsévios a trăit în spital ca un ascet. Era o floare a pustiei în mijlocul lumii. Pentru a se afla în permanență în preajma bolnavilor, alesese să locuiască în spital, într-o cămăruță ce i-a fost rânduită la ultimul cat al vechii clădiri. Era sărac și simplu… mobilierul dinăuntru se reducea la un pat de fier, o noptieră de spital și o măsuță. Fără vreun alt spațiu auxiliar, fără izolație sau încălzire.

În toți acești ani mânca ce primea de la cantina spitalului. De multe ori, aceasta se închidea și rămânea flămând. Și totuși nu s-a plâns niciodată. Hrana sa  erau alinarea, bucuria și folosul duhovnicesc al bolnavilor.

I-a slujit pe cei în suferință cu un simț al răspunderii rar întâlnit, cu lepădare de sine și cu o râvnă dumnezeiască. Țelul său și neîncetata grijă erau vindecarea sufletului și a trupului cu mijloacele de tămăduire ale dumnezeiescului har: rugăciunea, cuvântul lui Dumnezeu, binecuvântările Bisericii și mai cu seamă împărtășirea de Tainele acesteia. Dorirea bolnavilor de a se spovedi și a se împărtăși era una cu năzuința nestăpânită a sufletului său. Pe această datorie a slujirii sale își întemeia jertfa.

Neprețuita sa dăruire din timpul slujirii în spital este lăudată de kyr Ambrozie, Mitropolit de Kalávryta și Egaleía cu următoarele cuvinte:

„Pr. Evsévios s-a jertfit pe sine, lucrând ca preot slujitor al marelui Spital 24 de ore din 24! Poate că este un caz unic de preot al unui spital, care a trăit în toți acești ani ai slujirii sale într-o cămăruță în spital, lângă saloanele bolnavilor, fiind foarte apropiat nu doar bolnavilor, ci și personalului medical, doctori și asistente. Zi și noapte i-au ținut tovărășie gemetele bolnavilor. Și tot astfel, era căutat necontenit pentru slujbe, petrecând într-o necurmată rugăciune și slujire … A devenit una cu durerea, aceeași frământătură! Și i-a iubit mult pe cei în suferință!”.

Avea un fel al său de a comunica cu bolnavii. Trecea zi de zi prin saloane, se apropia de fiecare bolnav și încerca să îl ajute duhovnicește.

Avea harisma mângâierii sufletelor, a dragostei și a dreptei socoteli. Era un Duhovnic înzestrat cu multe daruri. Prin harisma străvederii, cunoștea starea duhovnicească a bolnavilor și de multe ori, printr-un singur cuvânt al său îi aducea la pocăință. Bolnavii, chiar și cei mai dificili, își doreau să se spovedească, cei mai mulți pentru prima dată. Doar cei eretici nu primeau să se mărturisească. Mii de suflete au cunoscut învierea duhovnicească sub epitrahilul Părintelui în toți acești ani. Și prin lucrarea Pr. Evsévios, se întorceau la casele lor oameni noi, ducând viața cea în Hristos. Alții, plecau pregătiți pentru Cer.

Purtând în sufletul său dragostea pentru slujbe, care îi adăpaseră sufletul în răstimpul viețuirii sale în Mănăstire, s-a îngrijit să introducă slujbele Bisericii și în viața bolnavilor din spital, care la început nu avea capelă.

Slujea Taina Sfântului Maslu în fiecare miercuri în saloane, săvârșea Sfințirea Aghiesmei în fiecare zi de început a lunii, iar în fiecare vineri, Paraclisul Maicii Domnului pe culoarele secțiilor de spital. Neobosit în dăruirea sa, cu prilejul marilor sărbători, de Crăciun, Paști, de prăznuirea Sfântului Luca [ocrotitorul Bisericii pe care o va înălța], a scoaterii Sfântului Epitaf în Vinerea Mare, de Înălțarea Sfintei Cruci, mergea din salon în salon, în întreg spitalul, cu icoana praznicului. Trecea pe la fiecare pat. De Bobotează stropea cu Aghiasmă Mare pe fiecare bolnav în parte, binecuvântând întreg spitalul, iar în miercurea din Săptămâna Mare îi ungea pe toți bolnavii cu ulei sfințit. Toate acestea, spre mângâierea și bucuria bolnavilor…

În ajunul fiecărei Sfinte Liturghii, Pr. Evsévios pregătea un spațiu pe post de capelă, cu ajutorul credincioșilor și a funcționarilor din cadrul administrației spitalului. O deosebită grijă acorda aranjării Sfântul Jertfelnic. Folosea drept Sfântă Masă o masă nouă, iar alta, mai mică, îi servea pentru Proscomidie. Liturghisea cu Sfântul Antimis.

Datorită sfințeniei Părintelui ieromonah al Sfintei Lavre, umilul culoar de trecere devenea cer pământesc. Mulți bolnavi coborau pentru a lua parte la slujbă, doctori, personalul medical și administrativ, tineri care lucrau și studenți ce ajutau cu cântarea la strană.

Prea Sfințitul Mitropolit de Kalávryta și Egaleía, kyr Ambrozie, scrie:

„Pe vremea studenției mele (1956-1960), ca student al Facultății de Teologie din cadrul Universității din Atena, am avut ocazia de a lua parte adesea la slujbe ținute într-un lăcaș inedit. La subsolul Spitalului Hipocrate, mai concret pe culoarul secției de Radiologie, Preacuviosul Pr. Evsévios Yiannakákis, preot slujitor în cadrul acestei instituții de îngrijire medicală, săvârșea în fiecare duminică dimineața Dumnezeiasca Liturghie… Tânăr student cum eram, alergam acolo pentru a participa la slujbe. Nu mă interesa strălucirea pe care o avea un lăcaș. Ceea ce mă atrăgea acolo era sufletul smerit al preotului slujitor! Pr. Evsévios a fost pentru mine un magnet duhovnicesc! Chipul său plin de sfințenie și, în general, ținuta sa cuvioasă din timpul slujirii rămân pentru mine un model de urmat”.

Datorită rugăciunilor și a strădaniilor sale neobosite, în ciuda împotrivirilor, în februarie 1958 a fost pusă piatra de temelie a Sfintei Capele a Spitalului, pe locul bine ales, un colț central al bulevardului Vasílissa Sofía… „Marea bucurie pricinuită de ridicarea bisericii, mă făcea să nu mai simt frigul”, obișnuia să spună Pr. Evsévios. Biserica a fost târnosită în anul 1965.

Mai târziu, din propriile venituri, laolaltă cu cele ale fiilor duhovnicești, s-a îngrijit de împodobirea bisericii cu un frumos iconostas sculptat în marmură și cu o pictură minunată.

Liturghisea de trei-patru ori pe săptămână dimineața, între 4:30 și 7:30 a.m., pentru ca bolnavii să reușească să se împărtășească la timp, iar personalul medical, precum și alți angajați și studenți, care veneau regulat în acest loc, să poată participa la slujbă. Cobora de la ora patru pentru a săvârși Proscomidia. Pomenea mulțime de nume. După încheierea Dumnezeieștii Liturghii urca cu Sfântul Potir în saloane pentru a-i împărtăși pe toți cei pe care în prealabil îi spovedise și îi pregătise după cuviință.

Surori medicale și doctori mărturisesc că de multe ori se întâmpla ca, venind Pr. Evsévios să împărtășească vreun bolnav, acela să fi intrat deja în comă. Îl încredințau că nu mai dă nici un semn de comunicare cu cei din jur. Pr. Evsévios se apropia tăcut de bolnav, îl însemna cu Sfântul Potir în semnul Crucii și îl striga pe nume, chemându-l să se împărtășească cu Hristos, „Doctorul cel Mare”. Acela își deschidea ochii, spre surprinderea celor de față, își făcea cruce și cu multă dorire se împărtășea cu Preacuratele Taine. Cu totul neașteptat, își revenea apoi din boală și se întorcea la casa sa. „Iată puterea Tainelor, puterea Bisericii noastre” spunea în chip pilduitor Pr. Evsévie, dând slavă lui Dumnezeu…

Slujea Taina mântuirii oamenilor cu toată ființa sa. Pentru aceasta era în stare de orice jertfă. Dormea două, trei sau cel mult patru ore din cele douăzeci și patru. Uneori nu dormea deloc. S-a întâmplat odată, ca întorcându-se la ora 3:30 după miezul nopții, de la o priveghere slujită la Mănăstirea pe care o întemeiase în Oropós, să spovedească un bolnav care abia atunci se hotărâse pentru aceasta, urnând ca a doua zi să intre în operație. Spovedania ținu două ore. Deja se făcuse șase dimineața, când Gheronda intră în chilia sa. În scurt timp urma să înceapă o nouă zi, cu alte osteneli ale slujirii. Părintele Îi dădea însă slavă lui Dumnezeu pentru pocăința și mântuirea acestui suflet. Nu ținea cont de oboseală. De altfel, după cum obișnuia să spună, „osteneala aduce odihnă”!

Timp de aproape douăzeci de ani (1967-1986) i-a spovedit pe copiii surdo-muți de la Școala Specială pentru Deficienți de Auz din Ampelókipoi și a slujit la anumite intervale de timp la Biserica Sfântul Luca, între 1960-1986, Dumnezeiasca Liturghie pentru a-i împărtăși. Pentru aproximativ doisprezece ani le-a fost duhovnic elevelor de la Școala de Infirmiere Medicale din Ampelókipoi, unde, într-o sală a Școlii, și săvârșea Dumnezeiasca Liturghie, împărtășindu-le. Aceeași slujire duhovnicească o avea și la Școala de Moașe, nu departe de Spitalul Alexandra.

Ținând în toată viața sa votul sărăciei și fără a fi iubitor de argint, Pr. Evsévios nu a avut niciodată vreun bun trecut pe numele său sau vreun carnet de depuneri la vreo bancă pământească. Îi ajuta financiar pe bolnavii nevoiași. Obișnuia să lase discret la căpătâiul patului lor un plic cu bani.

Mărturia D-lui M. Karvelás – pe atunci șeful Direcției Financiare a Spitalului Hipocrate, iar ulterior director al Spitalului Syngroú și al Spitalului General de Stat – este una revelatoare:

„Puteți să vă închipuiți un Pr. Evsévios cu totul neagonisitor? Nu își ridica niciodată salariul de la departamentul Spitalului, cel puțin până în anul 1957, cât am lucrat acolo. Se înțelesese cu funcționarul ca salariul său să fie împărțit în sume care erau rânduite bolnavilor nevoiași, potrivit indicațiilor Părintelui. Astfel, adesea venitul său  se cheltuia chiar înaintea zilei de încasare a salariului. Pentru Serviciul Social al Spitalului, în ceea ce privește dificultățile economice ale bolnavilor, Gheronda era un adevărat salvator.

„Banii pe care îi dădeau credincioșii pentru slujirea sa nu îi păstra. Desemna anumite persoane, colaboratori, administratori să se ocupe de aceștia. «Astfel», îmi spunea «mă simt liber». Când avea bani părea că este stingherit de ei…”.

* * *

Pentru mai bine de trei decenii, Spitalul Hipocrate a foct un loc de refugiu sufletesc și un stup duhovnicesc, prin care, datorită sfințeniei Părintelui, au trecut mulți. Veneau adeseori oameni iubitori de slujbe, iubitori de monahi, multe familii de creștini, … tineri foarte mulți, angajați sau studenți.

În Biserica Sfântul Luca erau săvârșite de regulă toate sfintele slujbe, Dumnezeieștile Liturghii și adeseori privegheri. Spitalul Hipocrate a devenit o oază duhovnicească în pustiul Atenei, liman nu doar pentru bolnavi și pentru cei apropiați acestora, ci și pentru mii de suflete care au aflat aici un Duhovnic deosebit, un Gheronda plin de harisme și un Liturghisitor cu multă dăruire.

În afară de spovedirea bolnavilor dedica multe ore pe zi mărturisirii celor din afară care din zi în zi se înmulțeau. Îl căutau pentru a se spovedi oameni de orice vârstă și clasă socială. Oameni învățați și semi-analfabeți, studente și studenți, tineri care lucrau, bătrâni și copii, toți aflau odihnă în preajma sa. Îl aveau duhovnic și clerici de toate rangurile sau monahi.

Acest deosebit Gheronda „vedea” adânc în sufletul celui care se spovedea. Punea diagnosticul corect și aplica tratamentul potrivit. Era îngăduitor, dar și aspru, când situația o cerea.

Pr. Evsévios nu era pur și simplu un preot la care se spovedeau și un îndrumător duhovnicesc pentru cei care găseau scăpare în preajma sa, ci era un adevărat Părinte. Dragostea sa față de fiii săi duhovnicești depășea orice limită omenească. Toți aveau încredere în el și îl făceau părtaș problemelor lor. Pr. Evsévios le trăia și le lua asupra sa ca și cum i-ar fi aparținut lui însuși.

Mare binecuvântare primeau toți prin rugăciunea sa. Probleme pentru care nu mai exista nădejde de rezolvare, personale sau familiale, toate intrau pe un făgaș bun și se îndreptau. Părtășia sa la problemele fiilor săi duhovnicești nu se limita doar la rugăciune. Le sărea imediat în ajutor și îndeaproape.

Ca un adevărat Părinte, oferea nu numai un sprijin moral, ci și unul material tinerilor care studiau. Dădea adeseori bani studenților, indiferent dacă erau sau nu fiii săi duhovnicești. „Sunt ca binecuvântare, ca binecuvântare”, spunea, „ să nu zici nimănui… Când ai nevoie, copilul meu, să vii la mine”. Le dădea până și porția sa de mâncare. Închiriase împreună cu Arhim. Ilías Tsakoyíannis, viitorul Mitropolit de Dimitriáda și, totodată, un vechi împreună-viețuitor de la Sfânta Lavră, o casă, în apropierea Spitalului Hipocrate, unde erau găzduiți studenți din provincie.

Acest sfânt Gheronda, ca Părinte duhovnicesc, arăta o dragoste nețărmurită familiilor. Nu se limita doar la îndrumarea duhovnicească, ci sprijinea și material familiile aflate în nevoie. Timp de ani întregi a plătit chiria familiilor nevoiașe. Multă dragoste le arăta orfanilor de mamă sau de tată, îngrijindu-se de toate nevoile lor.

În toată viața sa a arătat cât de multă trebuință are un creștin de Taina Spovedaniei. „Cel mai bine este ca întreaga familie să aibă același Părinte duhovnicesc”, spunea, „care să îi știe problemele și să facă rugăciune, iar cu binecuvântarea sa toți membrii să se împărtășească des cu Preacuratele Taine. Aici este de aflat bucuria și pacea”.

* * *

Pr. Evsévios a primit de la Dumnezeu și harisma slujirii misionare. A arătat o neostoită râvnă pentru zidirea și mântuirea aproapelui său. Simțea propovăduirea Evangheliei ca pe o nevoie a sufletului său. De aceea, nici nu a lăsat, de-a lungul întregii vieți, vreun gol în semănătura duhovnicească pe care a lucrat-o. Din anul 1958 până la sfârșitul slujirii sale în spital, au funcționat la Biserica Sfântul Luca Școli Catehetice (dispuse pe trei cicluri de studiu) și Cercuri de tineret.

Pr. Evsévios era foarte aspru în viața sa personală, ascetic și un lucrător în taină. Cu toate acestea, atrăgea în preajma sa mulțime de tineri, care îl iubeau și nutreau față de el un nesfârșit respect și multă dăruire. Era un pedagog luminat de Duhul Sfânt.

Mitropolitul de Ýdra, kyr Ierótheos, acest nevoitor ierarh, scria:

„Chipul său blând, inima sa smerită, întreaga sa prezență plină de dragoste, umilința pe care o năștea în suflet persoana sa, harul slujbelor de fiecare zi, atrăgeau ca un magnet mulțime de credincioși, cu precădere tineri, iar cercul celor care i se încredințau ca fii duhovnicești, se lărgea din ce în ce mai mult… Pr. Evsévios reușise – și este o mare realizare! -, în ciuda firii sale iubitoare de pustie și de adâncire lăuntrică, să deschidă tinerilor drumuri și orizonturi luminoase, bineplăcute lui Dumnezeu, iar aceștia i s-au făcut următori arătându-i o încredere desăvârșită”.

Directorii care s-au succedat la conducerea Seminarului Teologic Rizáreio le recomandau elevilor să meargă la Pr. Evsévios pentru Spovedanie și îndrumare duhovnicească. Pentru tinerii seminariști, Gheronda făcea sinaxă în fiecare joi după-amiaza, când primeau liber de la școală. Sunt foarte mulți preoții care în timpul studiilor lor, și-au făcut ucenicia „la picioarele” Părintelui Evsévios, cel ce a sădit înlăuntrul lor adevăratul ethos ortodox și cuget bisericesc.

Mulți tineri, astăzi Ierarhi ai Bisericii noastre, ieromonahi și preoți de mir, mergeau pe vremea studenției lor la slujbele săvârșite la Spitalul Hipocrate. Pr. Evsévios era în ochii lor un sfânt model, fiind învrednicit de Dumnezeu a dărui Bisericii mulți fii duhovnicești, în sufletul cărora a sădit însuflețirea râvnei de a intra în cinul clerical.

Cu harul lui Dumnezeu, Spitalul Hypocrate a fost timp de trei decenii o pepinieră duhovnicească ce a odrăslit mulțime de slujitori sfințiți și monahi.

Fiind călugăr adevărat și adumbrit de harul dumnezeiesc, Pr. Evsévios le-a însuflețit râvna celor care simțeau chemare pentru slujirea clericală și pentru monahism. Nevoitor, smerit și blând, a călăuzit ca un duhovnic încercat și neînșelat multe suflete ce doreau viața și petrecerea îngerească, spre Mirele Hristos.

Iubitor al vieții în însingurarea cea după Dumnezeu, s-a arătat întemeietorul unui sfânt lăcaș, fiind un ctitor insuflat de Dumnezeu. În paralel cu munca și slujirea sa istovitoare în Spital, a ridicat din temelii o chinovie, Sf. Mănăstire de Maici Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în Markópoulos, Oropós, unde timp de douăzeci de ani (1967-1987) și-a adus jertfa sa de ctitor și Părinte Duhovnicesc.

Dincolo de ostenitoarea sa lucrare în Spital, a avut în grija sa nu numai îndrumarea duhovnicească și pregătirea ucenicilor săi pentru viața monahală pe care și-o doreau, ci și supravegherea lucrărilor de construcție a Mănăstirii. A fost ales ca hram al Mănăstirii praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, față de care nutrea o evlavie deosebită.

În însemnările sale citim:

«A Ta este cu totul această Mănăstire ce se zidește, Doamne… Ale noastre sunt doar neputințele și păcatele. Și cu îndelunga ta răbdare și cu dragostea ce ne-o arăți, ne predăm pe noi înșine, pe cât ne stă în putință, Ție…

Înălțarea Sfintei Mănăstiri a Intrării în Biserică a Maicii Domnului a izvorât din inima lui Gheronda. A fost o lucrare a vieții, mult a iubit acest lăcaș…

***

În anul 1987, când Pr. Evsévios ieșise deja la pensie, pronia lui Dumnezeu i-a condus pașii spre Sfânta Mitropolie de Kalávryta și Egaleía, unde sosi împreună cu un grup de tinere evlavioase, din rândul fiicelor sale duhovnicești, ce doreau să se afierosească lui Dumnezeu, slujind în mănăstire.

Prea Sfințitul Mitropolit de Kalávryta socoti venirea Pr. Evsévios în Mitropolia sa o adevărată binecuvântare. Se purtă cu o dragoste firească de fiu duhovnicesc, arătându-i două Mănăstiri din eparhia sa. Dealul adumbrit de sfințenia ocrotitorului locului, Sfântul Ioan Teologul, cu mediul sănătos, apa curată a izvoarelor și natura din împrejurimi de o nespusă frumusețe, cu orizontul larg ce se așternea înainte, îl făcu pe Gheronda să aleagă Metocul Sfintei Mănăstiri Sfinții Arhangheli, pe atunci niște ruine care străjuiau acest pământ binecuvântat,  pentru stabilirea noii obști.

În noiembrie 1987, Metocul de până atunci fu transformat, prin hotărâre oficială în Chinovie, Sfânta Mănăstire de Maici Sfântul Ioan Teologul. Cu un însemnat sprijin moral și material venit din partea Prea Sfințitului Mitropolit kyr Ambrozie, vechea clădire a fost renovată din temelii, iar primele paisprezece surori s-au așezat în cele patru chilii ale corpului, în preajma Paștelui din anul 1988.

Venirea Pr. Evsévios în Mitropolia de Kalávryta și Egaleía a fost considerată deopotrivă de Biserica locală  și de credincioși o binecuvântare a lui Dumnezeu și un dar al Cerului. În cei opt ani cât a viețuit aici – după mărturiile tuturor – a reînnoit duhovnicește eparhia Egaleía prin Dumnezeieștile Liturghii care aduceau în suflet zdrobire și umilință, prin Privegheri, Spovedanie, prin predica sa insuflată de Dumnezeu și prin sfaturile părintești dăruite fiecăruia în parte. Mult l-a iubit poporul lui Dumnezeu, care a aflat în persoana sfințitului Gheronda pe părintele său  milostiv ce împreună pătimea cu el.

Întrucât spațiul vechii clădiri se dovedi neîncăpător pentru buna funcționare a Mănăstirii ce se înfiripa, la cei 77 de ani ai săi, Gheronda a fost nevoit să se dăruiască unei strădanii titanice pentru ridicarea noului lăcaș, mijloacele de care dispunea rezumându-se la neclintita sa credință în Dumnezeu. Ridicarea noii Mănăstiri a fost cu atât mai mult o minune, cu cât bani nu erau de aflat de niciunde, iar nou înființata Mănăstire nu avea vreo proprietate sau alte bunuri ca surse de venit.

Gheronda, primind înștiințare de sus, le întărea pe monahii: „Nu vă faceți griji. Sfântul Ioan ne este călăuzitor, merge înaintea noastră. El va zidi mănăstirea. Are pentru noi un fond bănesc aparte și când avem nevoie, ne dă…”. Piatra de temelie a clădirii a fost pusă în anul 1991, iar în 1995, când Gheronda a dormit în Domnul, lucrările erau aproape încheiate.

Este de remarcat faptul că aproape toți angajații Mănăstirii (zidari, fierari, pietrari, instalatori și ingineri), mișcați de dragostea părintească și de exemplul sfânt al lui Gheronda, îl aveau, împreună cu familiile lor, pe Pr. Evsévios duhovnic.

Sfințitul Gheronda, Părinte încercat în viața monahicească, a organizat Chinovia potrivit principiilor adevăratului monahism ortodox și a învățăturii Sfinților Părinți ai Bisericii noastre. El însuși, prin viața sa cuvioasă, era dreptar și chip de adevărat Monah, iar prin sfintele sale sfaturi duhovnicești le învăța și le călăuzea neobosit pe monahii pe calea cea strâmtă a viețuirii îngerești.

Mii de oameni urcau până la Mănăstire pentru a primi folos de la Sfințitul Gheronda. Prezența sa blândă și cuvioasă răspândea har. În preajma sa, sufletele aflau liniște și gustau o sfântă bucurie duhovnicească. Ospitalitatea sa era plină de noblețe, proverbială.

Toți simțeau dragostea sa sinceră. Fiecare simțea că Gheronda îl iubea pe el mai mult. Aceasta deoarece arăta o dragoste deosebită tuturor. Avea multă îndrăzneală către Dumnezeu; rugăciunea sa dezlega probleme care păreau a fi fără rezolvare, tămăduia boli incurabile, punea pe fugă duhurile necurate, aducea în lume binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru adânca sa smerenie, primise harismele străvederii și înaintevederii, dar nu le dădea importanță; păstorirea sa se întemeia pe pocăința, pe care el însuși o trăia și o propovăduia.

***

Gheronda primise de la Dumnezeu toate virtuțile. Sufletul său avea o curăție îngerească. Lipsit de vicleșug, nevinovat, simplu. Încununarea tuturor, însă, erau dragostea sa nețărmurită și preaadânca sa smerenie. Părinte neptic contemporan al Bisericii noastre, Gheronda avea harisma rugăciunii neîncetate.

Dumnezeiasca Liturghie era însăși viața sa, iar pomenirea numelor la Sfânta Proscomidie, îndeletnicirea sa cea mai iubită. Pomenea mulțime de nume, timp de mai bine de patru ore. În cei 52 de ani de preoție, în timpul Utreniei și a Dumnezeieștii Liturghii nu șezuse niciodată în altar pe scaun. De la ora 4:30 până la 12, când ieșea din altar, era în picioare și nu simțea deloc oboseala; Sfântul Altar era pentru Gheronda locul cel mai plăcut de pe pământ.

Întrucât el însuși trăia în pocăință, avea harisma îndrumării sufletelor la pocăință și la viața în împărtășire cu Sfintele Taine ale Bisericii. Ca Părinte duhovnicesc era hristocentric. Îi lega pe fiii săi duhovnicești de Hristos, nu de propria sa persoană. Din acest motiv, și după cuvioasa sa adormire, lucrarea sa duhovnicească încă mai continuă. Încuraja împărtășirea deasă cu Dumnezeieștile Taine – desigur, în urma pregătirii de cuviință – și în acest duh își călăuzea fiii duhovnicești.

Pentru firea sa milostivă și multa sa împreună pătimire și rugăciune pentru cei bolnavi, a primit de la Dumnezeu harisma tămăduirii bolilor. Rugăciunea sa plină de durere schimba voia lui Dumnezeu. Sunt sute de cazuri de bolnavi tămăduiți în chip minunat.

Gheronda vedea în Duhul Sfânt sufletele așa cum erau, dar și persoane și lucruri aflate la mare depărtare. Știa gândurile ascunse ale inimii și cunoștea evenimente cu mulți ani dinainte de a se întâmpla. Însă, din multă smerenie ascundea cu grijă aceste harisme, de care alegea să nu se folosească. „Harima străvederii și a înaintevederii sunt daruri ale lui Dumnezeu, dar nu îl mântuiesc pe om, pocăința este cea care mântuiește, de aceasta avem nevoie”, spunea.

Prin nevoințele sale ascetice și prin viața sa într-o continuă împărtășire de Sfintele Taine ale Bisericii, primise putere asupra demonilor. Rugăciunile sale, dar mai cu seamă smerita sa cugetare, puneau pe fugă duhurile necurate.

Virtutea care îl făcea mai cu seamă remarcat pe Pr. Evsévios era adânca sa smerenie. Trăia neștiut și lucra fără zgomot spre slava lui Dumnezeu, pe Care Îl iubea din tot sufletul, cugetul și puterea sa. El însuși ascundea cu grijă cele ale sale, având o părere foarte smerită despre sine. Însemnarea de mai jos este grăitoare în privința adâncii sale smerenii:

„…Îți mulțumesc, Doamne, Îți mulțumesc că m-ai învrednicit pe mine, prea micul și nevrednicul, smeritul și păcătosul să săvârșesc Sfintele Taine ale Bisericii noastre. Doamne, la atâta cinste m-ai ridicat, încât să slujesc la Sfântul Tău Jertfelnic… Mă învrednicești, pe mine smeritul și netrebnicul, să săvârșesc Taina Dumnezeieștii Liturghii. Când cuget la aceasta, tremur și sufletul meu se umple de teamă. Când mă gândesc că sunt slujitorul Tău și că le dau celorlalți Dumnezeiescul Tău Har, precum și Trupul și Sângele Tău, mă pierd în chip desăvârșit. Iar când mă mai gândesc, încă, la faptul că aceștia, cărora le dau Trupul și Sângele lui Hristos, sunt fără asemănare mai buni decât mine, ce  gând și ce cuvinte mai pot avea? Doamne, miluiește-mă! Miluiește-mă și mă iartă”.

Nu ținea minte răul, iertând de îndată pe cei care îi făceau rău. Le răsplătea, la rândul său, cu bine, iar prin dragostea ce le-o arăta, ajungea să îi schimbe.

„Noi suntem ai Lui, și El fiind bun, vrea ca și oamenii Săi să fie buni și să facă binele”.

„Oricât de urât s-ar purta oamenii față de noi, oricât am fi de nedreptățiți, chiar de ne-am simți sufocați, noi trebuie să fim cu grijă față de sufletul nostru. Mai bine tăcere și rugăciune… Noi să rămânem deasupra [răutății]; cu bunătate, cu împreună pătimire, cu durere…”

Răbdarea sa în greutăți, în boli și în necazuri era nesfârșită. Se pleca cu smerenie și recunoștință voii lui Dumnezeu; mulțumea și Îi dădea slavă numelui Său chiar și în cele mai dureroase și mai grele clipe din viața sa. Cuvintele „Slavă Ție, Doamne!” nu lipseau de pe buzele sale.

Cuvioasa sa adormire

Îl ruga pe Dumnezeu să îl învrednicească să slujească și să își poată purta singur de grijă până la sfârșitul vieții sale. Iar Dumnezeu i le dărui pe amândouă. Ultima Dumnezeiască Liturghie pe care a săvârșit-o a fost cu patruzeci de zile înainte de cuvioasa sa adormire, pe 8 mai, de prăznuirea ocrotitorului Mănăstirii, Sfântul Ioan Teologul.

Întru tot cuviosul său sfârșit, pe care și l-a cunoscut diainte, a pecetluit sfințenia vieții sale. A înfruntat dureroasa boală a cancerului cu o minunată pildă de răbdare și de slăvire adusă lui Dumnezeu. În mijlocul înfricoșătoarelor dureri, Îi dădea necontenit slavă lui Dumnezeu: „Slavă Ție, Doamne! Slavă Ție, Doamne! Îți mulțumesc, Doamne! Miluiește-mă, Doamne, și mă iartă! Robul Tău sunt eu …”.

În toate zilele, soseau din tot cuprinsul Greciei și din străinătate fiii săi duhovnicești pentru a primi de la Părintele lor o ultimă binecuvântare. Veneau Arhierei, preoți, monahi și monahii. În ciuda durerilor insuportabile, îi primea pe toți. Pusese în rânduială, fără multă vâlvă, toate problemele obștii. Lăsă și în scris ultimele sale sfaturi duhovnicești către monahii.

A dat dovadă de limpezime a minții până la sfârșit. Binecuvânta și sfătuia părintește, ierta din inimă, cerea primul iertare și le mulțumea tuturor. „Tuturor le mulțumesc… mă voi ruga pentru toți care vor veni la Mănăstire…”. Le sfătuia pe monahii pentru unitate și dragoste. Se ruga neîncetat.

Timp de unsprezece zile la rând s-au săvârșit în Mănăstire slujbe de Priveghere, iar Pr. Evsévios aștepta de fiecare dată, cu multă dorire, să primească Dumnezeiasca Împărtășanie.

Vorbea deschis și fără frică despre moartea sa: „Călătoria unică, de negrăit, de necuprins!”.

În cea mai mare parte a timpului rămânea tăcut. Adâncit în rugăciune și în contemplațiile cerești, ridica la răstimpuri mâna sa istovită, încercând să își facă semnul crucii.

Ziua de 19 iunie căzu într-o luni. Începea să se lumineze. Dumnezeiasca Liturghie se termină în jur de ora două dimineața, când Gheronda, cu toată greutatea, își coborî picioarele de pe pat și șezând, se împărtăși pentru ultima dată. Din evlavie, nici măcar o dată nu se împărtășise întins pe pat.

Era cu desăvârșire pregătit. Ora plecării sale se apropia. În chilia lui Gheronda stăpânea o tăcere adâncă.

La ora șase dimineața spuse cu un glas pe jumătate stins:

„Plec… Pajiști! Pajiști!”.

Maicile luară pentru ultima dată binecuvântare. Era ora 9 a.m., când se uită în jurul său, le privi pe toate, își uni cu osteneală degetele mâinilor pentru a arăta unitatea obștii și le spuse în șoaptă: „[rămâneți] în unire, în unire, în unire și în dragoste. Întotdeauna împreună, cu toții să fim împreună, acolo la tronul lui Dumnezeu, împreună”.

După puțin, îl auziră grăind:

„Toate strălucesc, toate strălucesc, toate strălucesc”.

La 10:15 a.m. respira cu multă greutate. La un moment dat, își ridică cu vioiciune capul, privi în sus și la dreapta, ca și cum ar fi avut parte de o plăcută surpriză. Fața îi străluci.

„Mă bucur, mă bucur, mă bucur!” rosti și sufletul îi zbură către lăcașurile de sus.

L-a înmormântarea sa, poporul lui Dumnezeu și-a arătat, ca o mărturie, multa dragoste pentru sfințitul Gheronda ce se jertfise el însuși pe altarul dragostei. Mii de oameni, din toate părțile Greciei, au trecut prin dreptul simplului său sicriu pentru sărutarea cea de pe urmă. Șapte Arhierei, mulți preoți și diaconi și mulțime de monahi și monahii, în fruntea poporului, l-au condus pe Gheronda pe ultimul drum…

Cuviosul său trup a fost depus lângă Altarul katholikon-ului, unde va fi aflat odihnă de ostenelile sale.

Cuvântul rostit la înmormântarea Pr. Evsévios de Prea Sfințitul Mitropolit kyr Ambrozie:

„Preacuvioși frați și Părinți în Hristos, la înfricoșătoarea încercare prin care trecem, a cutremurului și a prăpădului ce l-a adus cu sine, se mai adugă încă o încercare pentru Mitropolia noastră. O încercare duhovnicească, care ne clatină în lăuntrul nostru”.

„Cutremurul a lăsat în urma sa morți, răniți, văduve, orfani și ruine. La acest ceas de cumpănă, oamenii lui Dumnezeu trebuie să le fie mângâiere celor care au fost răniți de puternica dezlănțuire a cutremurului.

La acest ceas, când avem nevoie de Pr. Evsévios pentru a ne liniști sufletele, pentru a ne uni cu Dumnezeu, pentru a ne aduce Harul Său prin mijlocirea unui vas cu totul neîntinat, așa cum era el însuși, la acest ceas, avem parte de o îndoită încercare. Ne este luat de lângă noi Gheronda, Părintele, Duhovnicul nostru. Mănăstirea, în primul rând, rămâne fără păstor, apoi eparhia noastră, Mitropolia, episcopul și toți cei care au venit aici pentru a primi sfat, pentru a lua iertare de păcate și pentru a-și sfinți sufletul. Astăzi rămânem orfani… Așa a voit Dumnezeu… „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!

Astăzi se pecetluiește – și vă cer îngăduința pentru a da mărturie din viața mea – astăzi se pecetluiește o legătură a împreună dăruirii care m-a legat de Cuviosul Părinte Evsévios.

L-am cunoscut pe Pr. Evsévios în anul 1956, către finele acestui an, pe când, student în anul întâi fiind, în cadrul Facultății de Teologie, locuiam în regiunea Ampelókipoi, într-un cămin studențesc teologic, în apropierea Spitalului Hipocrate. Mergeam la slujbele ținute în subsolul Spitalului, unde la răscrucea a două culoare, era aranjat un Sfânt Jertfelnic și unde Pr. Evsévios săvârșea Jertfa cea fără de sânge.»

Existau multe biserici în Atena, cu coruri frumoase, cu confort, cu predici deosebite, dacă vreți, dar foarte adesea, de cele mai multe ori, pașii mă purtau la Spitalul Hipocrate, spre coridorul de la subsolul spitalului, în fața secției de Radiologie. Acolo, unde – vă fac această mărturisire – atmosfera nu-mi făcea plăcere, dat fiind izul de spital, care necăjește, care stingherește. În ciuda acestui fapt, era acolo Pr. Evsévios – mireasma Harului lui Dumnezeu. De atunci, din acei ani ai tinereții care și-au pus pecetea asupra întregii mele vieți, Pr. Evsévios a rămas în inima mea un simbol sfânt, care mă fascina și mă însuflețea.

Anii s-au scurs. Și așa, iată, după aproape treizeci de ani, Pr. Evsévios a venit să mă caute. Din mila lui Dumnezeu, sunt episcop în acest loc, unde el a cerut să-i fie încredințată o Mănăstire. Și am avut prilejul să îi răsplătesc dăruirea sa duhovnicească față de mine. I-am dăruit și eu la rândul meu. Ce i-am oferit însă? O clădire în care să locuiască; o Mănăstire pe care s-o împodobească; un loc pe care să-l sfințească. I-am oferit, aici în cadrul Mitropoliei, o „șură”, un „staul”, o ruină. Mănăstirea aceasta era o ruină. Singurul lucru pe care îl avea era Sfântul ocrotitor Ioan Teologul, care acoperă cu Harul său acest loc și un monah bătrân, Pr. Veniamin, care a ținut aici nestinsă candela Sfântului.

Mănăstirea era o „șură”, o ruină. Când am liturghisit pentru prima dată aici, pe 8 mai 1987, după ce am rânduit stabilirea noii obști monahale, nu erau la îndemână nici scaune să ne putem așeza, nici pahare pentru apă, nici vreo ceașcă pentru o cafea. Așa de părăginită era mănăstirea. Aceasta este ceea ce i-am dăruit.

În orice caz, legătura duhovnicească înfiripată în tinerețe, a continuat. Iar Părintele a fost cel care s-a arătat ocrotitor nu doar al locului acestuia, ci și al Mitropoliei și al Episcopului ei. Astăzi această legătură se pecetluiește, prin împlinirea acestei îndatoriri de pe urmă. Și se încheie, deoarece Părintele merge la ceruri. Nu are nevoie de nimic omenesc, de nici o dăruire, de nici o mângâiere omenească. Merge să-și ia răsplata de bun lucrător. Vreau să îmi exprim recunoștința în numele tuturor, care din Égio, din împrejurimi și de la distanțe îndepărtate, sau din străinătate au venit aici, ca să-și sfințească sufletul sub epitrahilul său. Vreau să exprim recunoștința Bisericii locale pentru toate pe care Părintele le-a oferit, în acești puțini ani în care a rămas lângă noi.

Și încheind, vreau să spun că Pr. Evsévios pleacă, dar ne lasă un mesaj și o pildă, un simbol. Întotdeauna l-am purtat în inimă ca pe un simbol al smeritei cugetări. Era omul smerit, și văzându-l, încremeneai. Se smerea pe sine și se cobora atât de jos! Iar în această mișcare întrezăreai întreaga măreție a sufletului său.

Înlăuntrul sufletului meu îmi vorbea întotdeauna ca un simbol viu, simbolul clericului smerit, al omului smerit, al lucrătorului smerit, în primul rând, și totodată, neobosit. Mergea în Atena pentru spovedania fiilor săi duhovnicești, iar apoi după osteneala zilei petrecute pe drum, venea la Mănăstire, pentru a sluji Privegherea, care se întindea până dimineața. De câte ori nu l-am rugat să nu se ostenească în așa măsură, dar nu asculta, deoarece făcea ascultare de Arhiepiscopul cel ceresc și de Arhiereul inimilor noastre.

Era simbolul smeritei cugetări, al dragostei neîntinate și al hărniciei.

Ce păcat că la acest ceas, în care suntem strâmtorați cu toții, Dumnezeu îl ia de lângă noi! Dar noi aici avem o mângâiere. Suntem la înmormântarea unui Sfânt. Iar sfinții nu părăsesc ceea ce au zidit, ceea ce au iubit, ceea ce au slujit. La acest gând, durerea din sufletul nostru se îndulcește. Și nu avem altceva de făcut decât să ne rugăm ca Părintele să rămână alături de noi, scut și ocrotire a Mănăstirii, a Mitropoliei, a fiilor săi duhovnicești, a întregului nostru pământ. Amin”.

Mormântul său, lauda acestei Mănăstiri, este un izvor de binecuvântări, de mângâiere și de tămăduiri atât pentru fiii săi duhovnicești, cât și pentru toți cei care vin aici să îi ceară mijlocirea.

După adormirea sa, nenumărate sunt semnele care arată că Cuviosul Gheronda a aflat multă îndrăzneală la Dumnezeu. Monahiile, dar și închinătorii, mărturisesc că se simt cu putere în Mănăstire binecuvântarea și prezența fericitului Gheronda.

Binecuvântat este Dumnezeu nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Sursa: www.pemptousia.ro