Destinația omului

0
382

Destinația omului

(Pe 20 ianuarie 206_03_12-300x265006, a trecut la Domnul monahul Theóklitos Dionysiátis, la adânci bătrâneți, unul din cei mai importanți bătrâni aghioriți. Venise în Sfântul Munte pe 4 august 1941, la mănăstirea Dionysíou. A fost tuns în monahism pe 5 aprilie 1943, sub ascultarea starețului Gavriil).

***

Destinația omului a reprezentat dintotdeauna un subiect actual, care trebuie să ne preocupe pe fiecare din noi. Deși, ca și copii credincioși ai Bisericii, ar trebui să cunoaștem acest subiect în toate dimensiunile și în toată profunzimea sa (de vreme ce Biserica ne învață în multe feluri și chipuri cele despre Dumnezeu, despre om, despre originea și scopul final al omului), totuși mă tem că mulți dintre noi am rămas la stadiul de catehumeni. Așadar trebuie să fim catehizați, pentru că, din păcate, suntem preocupați prea mult de grijile vieții pământești, petrecându-ne viața într-o stare de ignoranță totală și neglijând astfel cele de trebuință.

Omul în sine reprezintă o mare necunoscută. Înainte de întruparea Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adică înainte de arătarea lui Dumnezeu «în trup», oamenii se întrebau: ce este omul și care este destinația lui? De unde provine și încotro se îndreaptă? Acestea erau așadar întrebările care preocupau lumea precreștină.

 

Rațiunea cu care este înzestrat omul era singurul mijloc folosit în încercarea de a interpreta universul (cosmologie), omul (antropologie) sau presupusul Dumnezeu (teologie). După cum știm, avem o sumedenie de filosofi, care au încercat să dea tot atâtea răspunsuri la întrebările referitoare la cunoașterea lui Dumnezeu, la originea omului și a universului creat, precum și la destinația și scopul final al omului. Este vorba așadar de eforturi disperate ale omului de a dezlega – prin intermediul așa numitei «rațiuni seminale» (spermatikós lógos) – misterul care plana în jurul acestor chestiuni. Însă, așa cum învață apostolul Pavel, întrucât omul nu a reușit să-L descopere pe Dumnezeu prin filosofie, Însuși Dumnezeu a binevoit să Se descopere pe Sine și să Se facă cunoscut oamenilor prin «nebunia propovăduirii».

Așadar Dumnezeu Se descoperă, se face vădit pe Sine oamenilor. Deși era necunoscut în deplinătatea Sa, Domnul S-a descoperit parțial poporului său ales, Israel. Putem spune că Vechiul Testament reprezintă istoria descoperirii lui Dumnezeu poporului israelitean. Prin urmare, observăm că există de la bun început o legătură directă între Dumnezeu și om, care datează încă din vremea primilor oameni creați. De acolo începe istoria umanității, de acolo cunoaștem că omul a fost creat pentru Dumnezeu. În persoana primilor creați – Adam și Eva – vedem și ne minunăm de măreția și frumusețea primordială a omului.

Pascal, vestitul matematician și filosof francez din secolul XVII, care a vorbit mult despre religie, a scris două texte absolut cutremurătoare. A) Referindu-se la tragedia căderii omului din cauza neascultării și la consecințele sale, acesta spune cu logica unui adevărat matematician: «Dacă omul a fost creat pentru Dumnezeu, de ce nu trăiește în armonie cu Dumnezeu? Și dacă (presupunem că) nu a fost creat pentru Dumnezeu, de ce nu-și poate găsi odihna decât numai în Dumnezeu? Așadar avem de-a face cu o antinomie, o ciocnire, un contrast  izbitor în interiorul omului. Omul nu vrea nici să trăiască în armonie cu Dumnezeu, însă nici trăind departe de Acesta nu-și poate găsi odihnă sufletului». În aceste constatări se pot vedea limpede consecințele căderii primilor oameni creați, consecințe pe care le moștenim cu toții și care se manisfestă în faptul că omul reprezintă o creatură care suferă, o existență antinomică și contradictorie, care nu poate trăi în armonie nici măcar cu el însuși. B) Al doilea text este deosebit de elocvent în ceea ce privește experiența oamenilor care, lepădându-se de pornirile împătimite și de obsesiile materiale, au ajuns la mari înălțimi duhovnicești: «Omul este mizerabil, însă, în același timp, este și mare. Căci cine se simte nefericit pentru faptul că nu este rege decât numai regele căzut? Același lucru vrea să spună și Fericitul Augustin, când exclamă: “Doamne, nefericit este sufletul nostru până nu-și va afla odihna întru Tine”. Omul se simte nefericit pentru că nu mai este rege sau pentru că este rege căzut. Acest lucru are consecințe nefaste în plan spiritual. Atunci când cade, când nu are o relație sănătoasă cu materia, când devine lumesc, când se lasă subjugat patimilor și lucrurilor lumești, când nu funcționează ca o ființă care are imprimată în ea chipul lui Dumnezeu, așa cum a fost creat, omul nu poate aspira spre experiențe înalte, trăindu-și nefericirea în lumea aceasta».

Am făcut aceste referiri, pentru a scormoni în gândirea umană argumente pentru tragedia în care se află omul de după cădere. Căci omul, creat «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu» și înzestrat cu «frumusețea cea dintâi», a căzut în păcatul strămoșesc. Iar, pentru a fi ridicat din această cădere, a fost necesar un întreg cerc de Iconomie dumnezeiască. Iată ce spune un tropar al Nașterii Domnului: «Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, pe cel ce era cu totul în stricăciune, pe cel lipsit de viața dumnezeiască cea bună iarăși îl înnoiește, ca un înțelept Ziditor». Cu alte cuvinte, omul căzut a fost recreat prin lucrarea dumnezeieștii Iconomii. Iar un alt tropar completează: «Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile S-a pogorât și pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zidește cu totul din nou, cu adevărat».

Așadar, iubiții mei frați, pentru noi, cei care trăim în perioada de după nașterea lui Hristos, misterul din jurul esenței și destinației omului a fost dezlegat. Așadar, în această privință, nu mai există nici o problemă nerezolvată la nivel filosofic, teologic, antropologic sau cosmologic. Pentru noi reprezintă o binefacere negrăită, o binecuvântare de neconceput faptul că ne aflăm într-un timp în care nu mai trebuie să căutăm cu disperare un răspuns la aceste întrebări, ci ni se oferă mântuirea «pe tavă», așa cum a câștigat-o Domnul, Cel care «pleacă cerurile». Cunoaștem și punctul din care am plecat – am fost creați de Dumnezeu și destinația la care trebuie să ajungem – îndumnezeirea.

Omul a căzut din cauza neascultării. Două sunt păcatele care l-au împins spre aceasta: iubirea de plăceri și mândria. «De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat» (Fac. 3, 6) – din acest text se vede clar iubirea de plăcere. Iar mândria reiese din următorul: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai? […] Veți fi ca Dumnezeu» (Fac. 3, 1, 5). Primii oameni creați au vrut să ajungă singuri la îndumnezeire. Faptul că omul era destinat să ajungă dumnezeu după har este de netăgăduit. Așa cum zice Sfântul Grigorie Teologul, pomul cunoștinței binelui și răului era oricum rezervat primilor oameni creați, însă ei s-au înfruptat din el înainte de vreme.

Deși aveau posibilitatea de a deveni dumnezei prin exercitarea ascultării și a răbdării, aceștia au căzut, dorind să devină dumnezei prin forțele proprii și înainte de vreme. Căderea lor a fost atât de gravă, încât nimic nu mai putea opri prăbușirea și stăvili înclinația spre păcat. De aceea și mântuirea, care constă în reașezarea omului în starea primordială, în «frumusețea cea dintâi», se realizează prin două virtuți, care sunt tocmai opusul celor două păcate care au stat la baza căderii, și anume: prin suferința (ascultarea) de bună voie până la moartea pe Cruce și prin smerenia lui Hristos.

Trebuie să menționăm aici un amănunt extrem de important, care are legătură cu consecințele căderii: în sufletele primilor creați, în adâncurile inimii lor, fusese însămânțat harul lui Dumnezeu, care le permitea să aibă o relație directă cu Acesta. Celelalte elemente ale creației, care au fost zidite «bune foarte», nu-i împiedicau în nici un fel în urcușul lor către Dumnezeire. Cu alte cuvinte, aveau posibilitatea unei comuniuni directe cu Creatorul. Acel har care fusese sădit în sufletele lor s-a pierdut din cauza căderii, iar locul său a fost luat de către diavol. Același lucru se întâmplă și acum: încă de la naștere (cu toate că este «condamnat» la nemurire, de vreme ce sufletul său este nemuritor, creat după chipul lui Dumnezeu), omul, nu numai că moștenește păcatul strămoșesc, ci are de înfruntat și lucrarea demonică din inima sa, ca o consecință ontologică a căderii. Această acțiune e valabilă până în momentul Botezului, când redobândește harul lui Dumnezeu, care își reia locul în centrul inimii omului renăscut prin Botez. Așadar, prin sfântul Botez, am recâștigat harul dumnezeiesc: «câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat» (Gal. 3, 27). Și nu numai atât, ci am redevenit și fii ai lui Dumnezeu, având «duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!» (Gal. 4, 6).

Așadar acesta este contextul în care trăim, fraților. Cu toate că am căzut, ne-a răscumpărat Hristos pentru a ne readuce la «frumusețea cea dintâi» și pentru a ne face din nou dumnezei după har, căci aceasta era destinația omului dintru început. Botezați în spațiul sacru al Bisericii, suntem ca mlădițele și de aceea trebuie să rămânem într-o relație nezdruncinată și neîntreruptă cu Hristos, Care este via. Tatăl este lucrătorul viei, care ne cultivă sufletele, așa cum sugerează Sfântul Ioan Teologul (cap. 15 din Evanghelia sa).

Însă care sunt mijloacele prin care putem fi cultivați? Este vorba negreșit despre Tainele Bisericii și despre poruncile sfinte. După Botez, primim Sfânta Împărtășanie, prin care devenim părtași Trupului și Sângelui Mântuitorului, adevărați Hristofori (purtători de Hristos), Theofori (purtători de Dumnezeu) și Pnevmatofori (purtători de Duh Sfânt). Iar, dacă vom cădea, Îl avem pe Iisus Hristos, Mângâietorul, Care ne va ridica prin taina Pocăinței (Spovedaniei). Cu toții suntem predispuși la cădere, dar, oridecâteori cădem, trebuie să ne ridicăm. Aceasta este, pe scurt, povestea noastră.

Domnul Hristos ne-a dat și poruncile dumnezeiești care sunt îndeajuns pentru a ne îndumnezei. Așa cum spune sfântul Dionisie Areopagitul, «la unirea cu Dumnezeu ajung cei care iubesc și păzesc poruncile Sale». Însuși Hristos ne-a spus că dovada iubirii noastre pentru El constă în păzirea poruncilor dumnezeiești: «cel care are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește» (Ioan 14, 21).

Așadar, pentru a ajunge la destinația noastră, trebuie să pășim continuu pe calea îndumnezeirii (păzind poruncile lui Dumnezeu și participînd la Tainele Bisericii), ca prin urcușuri și transfigurări treptate, să ajungem să vedem lumina lui Dumnezeu strălucind în noi. Demn de amintit aici este exemplul Sfântului Simeon Noul Teolog, care se vedea pe sine în lumina dumnezeiască, strălucind și îmbodobit mai frumos decât toți frumoșii, mai bogat decât toți bogații și mai puternic decât toți împărații. Aceasta este experiența sfinților noștri.

Însă noi, fraților, ne aflăm într-o situație tragică, nu în sensul că nu știm care este destinația noastră, ci în sensul că nu ne aflăm pe drumul care duce la destinație. Trăind și potrivindu-ne acestei lumi, lăsându-ne acaparați de grijile vieții și pierzând sensibilitatea contactului cu Divinitatea, am devenit ca niște oi fără păstor, neștiind de unde venim și încotro mergem. Aceasta este drama noastră, tragedia întregii omeniri: ne-am lăsat acaparați de concepția că suntem «din lume» și trăim ca restul lumii. Însă Domnul Hristos și sfinții apostoli fac o distincție clară între lume și credincioși: «Lumea zace sub puterea celui rău» (Ι Ioan 5, 19), «Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume» (I Ioan 2, 15), etc.

Ce înseamnă însă «lumea»? Desigur, cuvântul «lume» nu se referă la semenii noștri, ci la lumea păcatului, la acei oameni care, legați și acaparați de lucrurile lumii acesteia, trăiesc o viață pământească, lumească, fără nici un reper duhovnicesc, necunoscând de unde vin și încotro se îndreaptă. Iar noi, trăind în aceeași lume, de multe ori ne pierdem orientarea. Acuma în ce măsură ne-o pierdem, este altă discuție; fiecare să se autoanalizeze. Cert e că pericolul de a cădea în această capcană și de a ne potrivi lumii acesteia ne urmărește pe tot parcursul vieții. Din păcate, avem tendința de a imita (răul). Această slăbiciune provine din sărăcia noastră spirituală. Din această cauză cădem, nu trăim cu bucurie, cu însuflețire relația noastră tainică cu Dumnezeu, așa cum trăiau sfinții de odinioară, cu rugăciunile lor neîncetate, cu elanul lor neîntrerupt către Dumnezeu. Aceste virtuți erau o dovadă clară a faptului că sufletul lor era cu adevărat ancorat în cele sfinte, tinzând necontenit spre Dumnezeu, așa cum heliotropul tinde spre soare.

Iată ce spune Fericitul Augustin: «O, Doamne, ce nefericit eram atunci când nu Te cunoșteam și nu Te iubeam…». Ce imne de iubire au scris sfinții noștri, ce dragoste imensă aveau, ce recunoștință, câte suspine, câte lacrimi au vărsat și cu câtă sete Îl căutau pe Dumnezeu, pentru a descoperi într-un final cât de necuprins și de incomprehensibil este, dar și câtă măreție avem noi, zidirea Sa, de vreme ce am fost creați «după chipul» Său…

Așadar, fraților, suferim de lipsă de conștiință de sine. Nu știm cine suntem, câtă măreție purtăm în noi și care este destinația noastră finală. De dragul acestei destinații, milioane de creștini din primele secole creștine, dar și de mai târziu, au suferit fie martiriul sângelui, fie martiriul nesângeros al nevoințelor duhovnicești (este vorba, desigur, despre asceza Bisericii noastre), urcând neîncetat către Dumnezeire, către asemănarea cu Creatorul.

Aceasta este deci, teoretic vorbind, destinația noastră, așa cum ne-a stabilit-o Dumnezeu din infinita Sa iubire de oameni: de a deveni și noi dumnezei după har. Fiecare din noi trebuie să se întrebe, practic, următorul lucru: în ce stadiu ne aflăm?…

[Predică înregistrată a pr. Theóklitos Dionysiátis, ținută în Limassól, la invitația Asociației Cipriote de Tradiție Ortodoxă «Οι φίλοι του Αγίου Όρους» (Prietenii Sfântului Munte)].

Sursa: revista «Orthódoxi Martyría» (Mărturie Ortodoxă).

Sursa: www.pemptousia.ro