De sunteţi voi nefericiţi, nu mă învinuiţi pe Mine

0
199

De sunteţi voi nefericiţi, nu mă învinuiţi pe Mine

Eu sunt Lumina, dar voi nu Mă vedeţi,
Eu sunt Calea, dar voi nu Mă urmaţi,
Eu sunt Adevărul, dar voi nu Mă credeţi,
Eu sunt Viaţa, dar voi nu Mă căutaţi,
Eu sunt Învăţătorul, dar voi nu Mă ascultaţi,
Eu sunt Dumnezeul vostru, dar voi nu vă rugaţi Mie.
Eu sunt Prietenul vostru cel mai bun, dar voi nu Ma iubiţi pe Mine,
De sunteţi voi nefericiţi, nu ma învinuiţi pe Mine.”
De parcă adevăruri cunoscute de toţi. Adevăruri pe care zilnic de-am dori le-am descoperi în Scriptură, în rugăciunea zilnică , în ceea ce simţim, gândim şi facem. Dar dacă să fim sinceri cu adevărat, atunci practic pas cu pas mergem anume pe calea acestor cuvinte, şi în deosebi îndeplinind ultima afirmaţie, când ne este greu ne aducem aminte de Dumnezeu. Când nu reuşim să înaintăm în îndeplinirea propriilor dorinţe găsim unicul „vinovat” – pe Dumnezeu. El nu ne ascultă şi nu ne îndeplineşte cerirnţele.

 

De parcă nu suntem nici surzi, nici orbi (cel puţin marea majoritate din noi), dar nu suntem în stare să percepem nici cele mai mici adevăruri pe care le auzim, citim , chair şi primim ca adevăr. De primit de parcă le mai primim. Dar merge oare şi mai departe această primire, sau rămâne doar aşa ceva frumos, cu care ne place să ne mângâiem sufletul, să pretindem că suntem creştini, şi la aceasta şi să ne limităm.

Oare vedem noi Lumina Dumnzeiasă, oare ne dorim noi să urmăm Calea lui Hristos? Oare dorim să şi facem ceea ce de parcă cunoaştem că e adevărul vieţii noastre. Câte cunoştinţe nu am acumula, câte lucruri ziditoare nu am citi şi relata , până nu vom şi trăi aceste adevăruri, vor rămâne doar aceleaşi cuvinte frumoase şi nimic mai mult, căci credinţa fără fapte moartă este.

Dacă fratele meu e certat cu mine şi nu-l pot ierta şi nici nu fac nimic pentru ca să mă ierte, ce rost are să mai zic că sunt creştină. Căci dacă noi cei ce pretindem că suntem creştini nu suntem în stare să ne iertăm şi iubim unul pe altul, atunci ce lumină mai aducem noi în lume. Cum oare vor afla şi alţii despre lumina pe care o aduce ortodoxia. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. Întru acestea în cazul nostru le înlocuim cu mândria noastră, cu nedorinţa de a-l urma pe Hristos în toate, făcând-o doar în cuvintele frumoase şi doar atât.

Sau dacă noi credem că există un singur adevăr – izvorul căruia şi este Mântuitorul, oare nu ar trebui să şi facem ceea ce ne spune Învăţătorul? Dar oare şi o facem…Dacă ne zice Hristos să nu ne ne facem comori pe pământ, de ce atunci la fiecare pierdere materială, la fiecare nereuşită nu ne regăsim liniştea şi pacea de parcă am pierdut ceva hotărâtor pentru existenţa noastră. De ce gândurile la cele materiale sunt esenţa vieţii noastre. Oare cum atunci îndeplinim şi îndemnul – Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Ne plângem de multe ori că suntem singuri, că nimeni nu ne înţelege, susţine, ascultă… Dar oare încercăm să spunem Doamne, ştii, sunt singur/ă, nimeni nu poate să mă înţeleagă, nimeni nu-mi poate împărţi, lua durerea, nimeni nu vrea să împărtă cu mine povara greutăţilor acestei vieţi…Dar tu, Doamne, vreai să o faci Tu? De fapt cred că e o întrebare incorectă. Dumnezeu vrea să o facă. Noi nu vream să o facă El. Şi ştiţi de ce? Căci ne va răspunde prin adevărurile şi poruncile sale, pe care noi le cunoaştem, le-am citit , şi auzit nu o singură dată, dar nu vrem să le urmăm. E greu să-L iubesc pe Acela pe care nu-L pot percepe cu simţurile acestei lumi, e greu să-mi iubesc aproapele când egoismul mereu îşi cere o parte mai mare de iubire, e greu să îţi iai crucea şi să-L urmezi pe Hristos pe calea Sa.

Dar doar nu e şi imposibil. Căci dacă atunci când ne rugăm, am cere ajutor, am cere sprijin, am cere dragoste pe care inima noastră săracă nu prea ne-o poate da, am şi primi-o. Dacă şi ne-am ruga cu adevărat. În majoritatea cazurilor căutăm în rugăciune îndeplinirea propriilor dorinţe şi pe departe nu prea şi cele pe care le vrea Dumnezeu de la noi. Câţi cerem de la Dumnezeu răbdare, smerenie, iubire pentru aproapele, iubire pentru Creator. De câte ori în zi ridicăm privirea către cer şi zicem Mulţumesc, Doamne! Şi cred că fiecare ar găsi atât de multe lucruri în viaţa sa pentru care ar trebui să mulţumească, că nu va mai avea timp şi de cârtire şi nemulţumire.

Dar nu avem timp, dorinţă, străduinţă pentru toate acestea. Le lăsăm pentru mai târziu, pentru altă dată sau mai apoi. Şi atunci de ce să mai căutăm „vina” Creatorului în toate nefericirile noastre, dacă nu depunem nici un efort pentru a ne putea numi ucenicii Lui.

Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte;

iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.

Natalia Lozan