De ce l-a creat Dumnezeu pe om? De ce a căzut omul în păcat?

0
1749

De ce l-a creat Dumnezeu pe om? De ce a căzut omul în păcat?

1. De ce a creat Dumnezeu lumea şi pe om?

Dragostea lui Dumnezeu, una dintre însuşirile Lui cele mai vrednice de Dumnezeirea Sa, este şi cauza creaţiei. Datorită Atotiubirii Lui, Dumnezeu a dorit să creeze fiinţe pentru a le transmite bunătatea şi binefacerile Sale. De aceea, cu îndreptăţire este scris că făpturile erau ”bune foarte”.

Rezumând învăţătura Părinţilor Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin scrie despre cauza creaţiei: ”Pentru că, aşadar, bunul şi preabunul Dumnezeu nu S-a mărginit la contemplarea de Sine, ci din prea marea-I bunătate a binevoit să fie create fiinţe care să primească binefacerile Sale şi să fie părtaşe bunătăţii Sale, le creează de la nefiinţă şi le aduce la fiinţă pe toate – pe cele văzute şi pe cele nevăzute – şi pe om, care este alcătuit din stihii văzute şi nevăzute. Dumnezeu gândeşte şi zideşte, şi gândul se împlineşte prin lucrare, care este împlinită prin Cuvântul şi desăvârşită prin Duhul”.

Proasta folosire a libertăţii unora dintre fiinţele raţionale, a lui Lucifer şi a lui Adam, a adus stricăciunea şi moartea ca lucrări (enérgeies) împotriva firii. Acum aşteptăm renaşterea, când Arhitectul [întregii zidiri], Dumnezeu Cuvântul, va readuce sănătatea şi echilibrul în firea stricată a fiinţelor şi va strica stricăciunea, nestatornicia şi moartea.

2. Cum trăia omul în Rai?

Raiul era un locaş dumnezeiesc, sălaş potrivit pentru omul care era ”chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Acolo trăia în fericirea dumnezeieştilor însuşiri pe care le cuprindea firea lui. Avea simţirea superiorităţii şi stăpânirii sale asupra tuturor făpturilor. Era nepătimitor, fără de grijă, fără de îndeletnicire şi nu era nevoie să facă multe pentru viaţa lui. Nu avea decât să aducă neîncetat cântări de laudă Ziditorului. Deplinătatea asemănării lui dumnezeieşti, care era stăpânitoare în el, nu îi îngăduia să aibă nelămuriri şi întrebări, iar deplinătatea dumnezeieştii Atotbunătăţi îi era desfătarea dumnezeiască. Omul ”se sălăşluia în acest locaş prea înalt, fără de asemănare şi prea frumos având acolo împreună-locuitor pe Dumnezeu şi purta această haină luminoasă, fiind îmbrăcat cu harul Lui, şi se desfăta doar de rodul prea dulce al vederii Lui” (Sfântul Ioan Damaschin).

Poate exista, aşadar, mângâiere mai înaltă decât să ai ceea ce iubeşti, mai ales atunci când cel iubit este Dumnezeu Însuşi?

3. Care a fost pricina căderii omului?

Căderea s-a datorat necercării şi lipsei de trezvie a omului plăsmuit de Dumnezeu şi astfel el a ajuns să neglijeze şi să trădeze în fapt unitatea personală şi comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, crezând că poate şi singur să fie fericit.

Cădere, aşadar, este socotită şi este numită ruperea şi retragerea oricărei existenţe create din comuniunea cu Dumnezeu, Care este cauza primordială a creaţiei. Toate cele create – potrivit dumnezeieştii Revelaţii – fiind rezultate ale cauzei, deci fiind cauzate, nu pot exista singure, ci ”prin împărtăşirea” de dumnezeiasca lucrare (enérgeia) şi pronie, [care este cauza lor]. Prin urmare, fiinţele create, dacă sunt tăiate de la puterea şi lucrarea (enérgeia) lui Dumnezeu care pe toate le ţine în viaţă, se strică şi mor.

Îndepărtarea fiinţelor de Dumnezeu a dus la două urgii deopotrivă de amarnice. Una este îndepărtarea de Făcătorul şi Stăpânul şi obrăznicia faţă de El, iar cealaltă, retezarea de la rădăcina vieţii veşnice, de la Dumnezeu, singura pricină a existenţei şi a păstrării în existenţă.

Atât în firea îngerească, cât şi în cea omenească, aceeaşi greşeală a pricinuit prăpădul. Îngerii, din înfumurare egoistă şi-au închipuit că pot fără de Dumnezeu să devină autonomi şi şi-au pierdut nu doar valoarea, poziţia şi luminarea, ci s-au preschimbat la chip şi din persoane luminoase şi preabune, s-au făcut monştri înfricoşători, taţi ai fricii şi ai groazei, fără vrere spre pocăinţă şi întoarcere.

Omul, victimă a răutăţii diavoleşti, deşi a pierdut asemănarea cu Dumnezeu şi a fost exilat aici, în valea plângerii, nu a fost totuşi lipsit de binefacerea pocăinţei, care poate să îl ducă la întoarcere.

4. De ce s-a dat poruncă primilor zidiţi?

Porunca lui Dumnezeu către oamenii cei dintâi zidiţi nu s-a dat spre a fi privaţi de libertatea lor personală. Aşa cum am spus şi mai înainte, toate cele create, ca unele ce sunt „cauzate”, nu sunt de sine stătătoare şi astfel nu doar „fiinţarea” nu o au de la sine, dar nici „buna fiinţare” şi „fiinţarea veşnică” nu le pot dobândi prin propria lor putere. Le primesc de la Creator. Modul prin care se împlineşte comuniunea şi relaţia lor cu Ziditorul este ţinerea poruncii. Ţinerea poruncii este pentru om o necesitate ontologică. În poruncă vedem nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care voieşte să îl ţină pe om aproape de El. Căderea nu a provocat-o Dumnezeu, ci îndepărtarea fiinţelor de Viaţa în sine. Cu îndreptăţire, Scriptura ne descoperă că „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13).

5. De ce Dumnezeu, de vreme ce cunoştea dinainte căderea lui Adam, nu a împiedicat-o?

Dacă ar fi împiedicat-o, ar fi intervenit cumva abuziv şi ar fi anulat libertatea omului, pe care El Însuşi i-a dăruit-o ca harismă. Dacă l-am lipsi pe om de libertate, atunci purtarea, dar şi mântuirea lui, ar fi silnice. Omul şi-ar pierde personalitatea şi ar fi o fiinţă lipsită de voinţă. De aceea, Dumnezeu a preferat să Îşi schimbe planurile de dragul omului, decât să îl lipsească pe el de elementul cel mai important al personalităţii sale, şi anume de libertate.

Un al doilea element, binefăcător pentru om, care i-a fost adăugat de către Dumnezeu, este dreptatea lui în faţa răutăţii şi invidiei diavoleşti. Diavolul credea că prin înşelarea omului ar împiedica dumnezeiescul plan şi ar distruge asemănarea lui cu Dumnezeu, aşa încât şi pe Dumnezeu să se răzbune, şi pe om să îl lipsească de valoarea lui. Dumnezeu nu l-a împiedicat, aşadar, pe diavol să îşi pună în practică răutatea, ca să îl zdrobească deplin prin asumarea viitoare a firii umane de către Dumnezeu, prin Întruparea Lui. Astfel, omul, devenit o victimă a răutăţii diavoleşti, să fie ridicat „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele” (Efeseni 1, 21) şi în prezent, şi în veşnicie. Aşadar, împiedicarea căderii omului de către Dumnezeu l-ar fi lipsit de valoarea sa, pe care acum a moştenit-o prin unirea lui ipostatică cu Însuşi Dumnezeu prin Întrupare.

6. Ce este păcatul strămoşesc şi care sunt urmările acestuia?

Este păcatul pe care l-a săvârşit omul întâi-zidit în grădina Edenului, unde îl aşezase Creatorul. Omul – care mai înainte nu avea simţirea păcatului, era simplu şi lipsit de răutate – trebuia să fie încercat, ca unul ce era fiinţă raţională şi liberă, ca să hotărască conştient dacă vrea să se afle în comuniune cu Dumnezeu sau nu. Şi, ca să învedereze acest lucru, trebuia să asculte de porunca de a nu mânca din rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului. Însă omul a încălcat porunca şi nu s-a mai încredinţat voii lui Dumnezeu.

O triplă vină a pricinuit strămoşilor noştri această faptă. Mai întâi, neascultare faţă de Cel Care a dat porunca; în al doilea rând, a fost o faptă nedreaptă de obrăznicie şi de necuviinţă, de lipsă de mulţumire şi de nerecunoştinţă faţă de Creatorul binefăcător; în al treilea rând, s-a vădit drept p lucrare fărădelege, de vreme ce omul cunoşteau că încălcarea poruncii va aduce moartea. Motivul central al îndepărtării omului a fost dorinţa de independenţă, dorinţa de a fi egal cu Dumnezeu, pe care cu viclenie i-a sugerat-o diavolul. Oamenii au crezut că se vor face dumnezei cu de la sine putere şi, prin urmare, independenţi [de Dumnezeu]. S-au făcut însă asemenea satanei care i-a înşelat. Astfel, s-a adeverit cuvântul Creatorului „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facere 2, 17).

Prin păcat, omul a căzut de foarte sus. Urmările au fost tragice. A pierdut darurile harului Sfântului Duh, care alcătuiau „chipul” şi prin care ar fi putut să îşi împlinească menirea, adică să ajungă la „asemănarea” cu Dumnezeu. În urma tăierii lui de la izvorul vieţii veşnice a pierdut posibilitatea nemuririi, a nestricăciunii şi a statornicirii în bine. „Chipul” s-a înnegrit, s-a întunecat şi s-a atrofiat. Nu a fost distrus în întregime, aşa cum învaţă protestanţii, nici nu a rămas neatins, aşa cum învaţă romano-catolicii. După cădere, omul păstrează în sine noţiunea binelui şi poate lucra virtutea.

Firea adamică s-a pervertit în întregime. A căzut sub stăpânia necesităţii stricăciunii şi a morţii. Patimile, dorinţele şi instinctele l-au copleşit pe om. Mintea, lipsită de izvorul Luminii adevărate, i s-a întunecat, a căzut în înşelare şi oamenii au ajuns să se închine „făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 25). Sau, ca să o spunem prin cuvântul psalmistului: „omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps. 48, 13).

Fiecare om, prin naşterea lui, este legat de firea primului om. Poartă, adică, firea stricată a lui Adam, cel care s-a predat morţii. Din pricina acestei unităţi a firii umane se transmite ereditar păcatul strămoşesc.

Pavel descrie propria noastră tragedie spunând că „prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi” (Romani 5, 19). Şi în altă parte scrie: „printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Descriind pervertirea firii de după cădere, spune: „Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc… acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine” (Romani 7, 15-17). Această scurtă descriere, prin cuvintele lui Pavel, arată întreaga pervertire pe care ne-a pricinuit-o greşeala strămoşească şi pe care a tămăduit-o Domnul nostru prin venirea Lui aici pe pământ.

7.  Care sunt însuşirile caracteristice şi puterile sufletului omenesc?

Cea mai importantă dintre însuşirile sufletului este, potrivit Scripturii, asemănarea cu dumnezeiasca Fiinţare. Cunoştinţa aceasta, că firea umană a fost creată „după chip şi asemănare”, este cea mai înaltă plusvaloare a omului faţă de toate fiinţele pe care le-a creat Dumnezeu.

În nici una din etapele creării făpturii, nu a arătat Făcătorul Dumnezeu atâta bunăplăcere ca la plăsmuirea omului, care, în chip paradoxal, nu s-a săvârşit prin poruncă, precum la celelalte făpturi, la care „El a zis şi s-au făcut” (Ps. 32, 9). Nici locul de sălăşluire a omului nu s-a creat prin poruncă, pentru că „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facere 2, 8). Aşadar, cea mai caracteristică însuşire a sufletului omenesc – care este dumnezeiască suflare de viaţă – este asemănarea cu Creatorul ei. Asta înseamnă că sufletul poate avea în sine dumnezeieştile însuşiri. Tocmai despre acest lucru ne-a înştiinţat Dumnezeu Cuvântul, după Întruparea lui, numindu-ne prieteni şi fraţi, moştenitori ai propriului Său Părinte şi împreună-moştenitori cu El. Ce altceva mai înalt sau mai preţios există, decât să fie omul în chip ipostatic părtaş al rudeniei dumnezeieşti? Dumnezeu ne-a dăruit bunuri „către care şi îngerii doresc să privească” (I Petru 1, 12), după cuvântul Apostolului Petru.

Potrivit învăţăturii Părinţilor noştri purtători de Dumnezeu, patru sunt puterile sufletului: cugetarea, înfrânarea sau buna înţelepciune, bărbăţia şi dreptatea. Acestea se mişcă prin cele aşa-numite „trei părţi” ale sufletului, şi anume: partea raţională, mânioasă şi poftitoare. Lucrarea cugetării este să stârnească partea mânioasă, lucrarea înfrânării sau a înţelepciunii este să mişte partea raţională spre trezvie şi dreaptă socoteală, lucrarea dreptăţii este să mişte partea poftitoare către virtute şi către Dumnezeu, şi a bărbăţiei este să îndrepte cele cinci simţuri către mişcări raţionale.

8. Ce este vederea (theoría) lui Dumnezeu?

Vederea (theoría) lui Dumnezeu nu aparţine sferei sentimentelor, nici diferitelor niveluri ale domeniului optic, ci este unire ipostatică şi comuniune a creaţiei zidite cu „Fiinţarea” necreată a lui Dumnezeu; nu cu firea (phýsis) sau cu esenţa (ousía) lui, ci cu dumnezeieştile lucrări (enérgeies), după măsura în care „cel ce pătimeşte” vederea (theoría) le poate primi. Când Moise a cerut să Îl vadă pe Dumnezeu, aşa cum îşi închipuia el că Îl poate vedea pe Dumnezeu, a auzit de la Dumnezeu că nu este cu putinţă să Îl vadă şi că doar „spatele”  lui Dumnezeu putea să contemple – prin care vrea să spună că nu se poate împărtăşi decât de dumnezeieştile lucrări-energii sau însuşiri. Cel care se află în starea de vedere (theoría) a  lui Dumnezeu dă mărturie că între creat şi necreat nu există nici o asemănare şi că „a-l exprima pe Dumnezeu este cu neputinţă, a-L înţelege este şi mai cu neputinţă” (Sfântul Grigorie Theologul).

9. Cine este diavolul şi cum lucrează el?

Sfânta Scriptură ne spune că diavolul este „Lucifer cel căzut”. Despre acesta ne înştiinţează Însuşi Domnul: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Lucifer este stăpânie, conducător al cetei îngerilor care au căzut din cer, atunci când au vrut să se îndepărteze de voia dumnezeiască. Atunci, automat, au fost înfrânţi şi au căzut de la vrednicia şi de pe locul lor de cinste. Şi-au pierdut în acelaşi timp şi frumuseţea uimitoare şi luminoasă a chipului. Au devenit nişte monştri înspăimântători, de care şi să ne aducem aminte, şi ne scârbim. În ipostasul lor diavolesc nu există nimic bun, nimic drept, nimic cinstit, raţional şi adevărat.

Diavolul, care altădată era purtător al Luminii dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei, s-a preschimbat automat – prin revolta împotriva lui Dumnezeu – în instrument absolut al întunericului, al urii, al minciunii, al întregii răutăţi şi al tuturor răutăţilor prin care se împlineşte  tragedia stricăciunii şi a morţii. S-a făcut şi va rămâne pentru totdeauna întuneric, minciună şi pierzanie – şi, mai mult încă – răzvrătire împotriva a tot ce este al lui Dumnezeu şi a celor cărora Dumnezeu le poartă de grijă şi mai ales împotriva omului. S-a făcut – şi va rămâne pe veşnicie – moştenitor al morţii şi locuitor al iadului, având ca ţel de căpătâi să ademenească şi să atragă de partea lui pe cât mai mulţi.

Ţinta lui principală este omul care are menirea de a se uni cu Dumnezeu şi care se îndreaptă către această unire. Diavolul nu rabdă să îl vadă pe om că urcă mai presus de demnitatea pe care el însuşi o avusese mai înainte de cădere, şi de aceea şi aruncă împotriva lui cele mai turbate săgeţi ale lui. A devenit şi a rămas prin propria-i vrere ucigaş de om.

Fiind minciună, şi viclenie, şi răutate nu se înfăţişează însă ca atare. Prin sugestii excită mintea şi simţurile, născocind pretexte viclene spre a seduce gândirea şi voinţa, vrând să atragă către învoire părerea omului şi astfel să manevreze victima, totdeauna prin viclenie, ipocrizie şi înşelăciune. Omul se mişcă şi lucrează mai mult prin simţuri şi sentimente. Iar vrăjmaşul cunoaşte acest lucru. De aceea excită simţurile prin pretexte rezonabile şi astfel fură mai uşor învoirea omului. Pune înainte, după cum vedeţi, necesitatea biologică. Asta se întâmplă în lumea trupească şi sufletească.

Dacă omul este liber de patimi şi de relele obişnuinţe, cu uşurinţă scapă de uneltirile diavolului şi de războirea lui. Dacă însă este rob al obişnuinţelor viclene, lupta este dură şi încleştată. Totuşi, a se împotrivi diavolului, având ca temelie cunoaşterea menirii noastre şi a dumnezeieştilor porunci, este cu putinţă doar având ca aliat harul dumnezeiesc, care împreună viază în noi.

Îndemnul apostolic „Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4, 7) este adevărat şi sigur. Şi „dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău” (Ecclesiast 10, 4). Diavolul nu are stăpânire direct asupra omului şi nu poate să îl tulbure în chip vădit. Izbuteşte asta doar prin închipuire, prin imagini, pe care le proiectează pe ecranul intelectului, şi îl provoacă prin înţelesuri sugerate în minte. Omul singur hotărăşte dacă să primească provocarea (atacul) sau să îl respingă. Acesta e prin excelenţă modul prin care cel viclean are contact cu omul. Continuarea depinde de voinţa omului. Fie i se supune, fie i se împotriveşte.

Cel mai direct mod de apărare şi împotrivire a noastră este chemarea lui Dumnezeu (rugăciunea) şi neîncetata aducere aminte de rostul şi menirea noastră. Pilda Domnului nostru, când era în pustie, ne arată cum să ne luptăm practic cu duşmanul şi cu toate forţele care îl susţin pe diavol în acest război. Diavolul nu are putinţa înainte-vederii, nici nu cunoaşte gândul omului. El trage concluzii despre om din mişcările sentimentelor sale şi în funcţie de acestea stârneşte mădularele trupului şi simţurile prin înţelesuri pătimaşe. Când vede că dispoziţia omului este atrasă de o imagine, sau de un lucru, sau de un înţeles anume pe care i le proiectează în închipuire, înţelege că în aceasta îşi are omul dorinţa şi intenţia şi aduce pricinile potrivite, ca să îşi supună victima prin firea minţii. Este foarte rapid, neobosit, neadormit şi neşovăitor, statornic în viclenie şi răutate. Se preface şi se schimbă îndată în felurite forme şi chipuri, dacă asta ajută scopului său viclean. Se mişcă totdeauna foarte repede, în orice loc, şi foloseşte orice cale, urmărind înainte de toate să împiedice împlinirea voii dumnezeieşti.

10. Ce este dumnezeiasca dreptate şi cum se aplică ea?

Una dintre cele mai înalte şi mai neasemuite însuşiri, puteri sau lucrări dumnezeieşti este dreptatea, pe care Dumnezeu o acordă făpturilor Sale, după nevoile pe care le au, pentru funcţionarea şi existenţa lor firească.

Dumnezeu în două moduri ţine şi stăpâneşte făptura. Primul este puterea lui creatoare: „El a spus şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”. Al doilea este puterea şi pronia lui atotcuprinzătoare, care pe toate le ţine şi le „călăuzeşte” potrivit cu rostul fiecăreia. Aşadar, dumnezeiasca dreptate acordă fiecărei făpturi pronia care îi este de trebuinţă, ca să izbutească în scopul pentru care a fost creată. Astfel se atinge armonia firii. Ori de câte ori, dintr-un motiv oarecare, este tulburată armonia, dumnezeiasca dreptate readuce echilibrul şi astfel se continuă sau, mai bine zis, se lărgeşte funcţionarea în ritm normal a făpturii, potrivit dumnezeieştii vreri. După căderea celor două firi raţionale – a îngerilor şi a oamenilor – care a atras în stricăciune şi restul făpturii, au devenit vădite dumnezeieştile puteri şi lucrări şi mai cu seamă dumnezeiasca dreptate, care readuce elementele care nu se supun – pe fiecare în parte sau în întregul lor – la locul lor firesc şi la rânduială, aşa cum dintru început a fost aşezat de Creator.

Dumnezeiasca dreptate ţine fiinţele în bună rânduială şi nici un factor nu poate să se impună spre a strica planurile Sale. În ce priveşte elementele neînsufleţite, aşa stau lucrurile. Însă, în ce priveşte făpturile raţionale şi mai ales omul, deşi dreptatea dumnezeiască i se aplică acestuia în chip desăvârşit, pentru felurite pricini ale „iconomiei”, dreptatea se restabileşte în diverse moduri spre folosul fiecăruia. Este atât de multilaterală aşezarea dumnezeieştii dreptăţi, încât doar puţini, şi anume „cei luminaţi”, pot pricepe criteriile acesteia. Un îndemn al lui Pavel ne convinge de aceasta, când spune: „Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi, dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (1 Cor. 11, 31-32). Căci fără de greş şi dumnezeieşte le ocârmuieşte pe toate dumnezeiasca dreptate, care intervine neînduplecat spre reaşezarea lucrurilor în buna lor rânduială firească, pentru că Dumnezeu nu a greşit întru nimic la crearea lor. Dacă dumnezeiasca dreptate nu ar readuce echilibrul, s-ar da impresia greşită că crearea făpturii, de la sine, a dat naştere dezechilibrelor, iar nu fărădelegea şi reaua folosire a făpturilor [de către fiinţele raţionale căzute]. Dumnezeiasca dreptate, fiind desăvârşită şi vrednică de Dumnezeu, precum de altfel şi toate îndreptările dumnezeieşti, se recunoaşte în două lucrări: în armonie şi în echilibru, pe de o parte, şi în răspândirea reală a dumnezeieştii Atotiubiri, pe de altă parte. Deşi noi, oamenii, ne arătăm nevrednici de locul de cinste ce ni s-a acordat şi ne încălcăm îndatorirea, El nu Îşi retrage dragostea şi grija atotţiitoare şi proniatoare, pentru că, după cuvântul lui Pavel, El nu Se căieşte că a dăruit [oamenilor] dumnezeieştile Sale harisme.

Aşezarea dumnezeieştii dreptăţi se arată în felurite chipuri. Sfântul psalmist şi Părinţii noştri – încercaţi în practica războiului nevăzut – ne spun multe despre acest subiect. Dacă omul are purtare de grijă, poate să dobândească înstăpânirea dumnezeieştii dreptăţi în viaţa lui. Trebuie să îndrepte greşeala prin pocăinţă şi sârguinţă, pe măsura iubirii de plăcere care a premers fărădelegii sale. „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18), „genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului” (Ps. 108, 24), „cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o” (Ps. 101, 10), „jelind şi întristându-mă, aşa m-am smerit” (ps. 34, 14), „lacrimile mele să nu le treci sub tăcere” (Ps. 38, 16) şi „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 5).

Încălcarea legilor morale şi fizice, fie în viaţa noastră personală, fie, mai larg, în relaţie cu cele ce ne înconjoară, pricinuieşte o dublă vinovăţie potrivit legilor proniei atotcuprinzătoare, prin care Dumnezeu ţine şi ocârmuieşte zidirea. Un mod de încălcare este iraţionala distrugerea a firii din nebăgare de seamă şi din nepăsare; altul este satisfacerea plăcerilor împotriva firii care ne vin dinspre partea noastră pătimaşă – ceea ce este totuna cu perversiunea. În amândouă aceste încălcări dreptatea dumnezeiască intervine pentru a reaşeza echilibrul. La această acrivie a dumnezeieştii dreptăţi se referă Domnul nostru când spune: nici „o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece” (Matei 5, 18). Mai mult încă, dacă „orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire” (Evrei 2, 2), ce altă înştiinţare mai ne este necesară pentru a fi convinşi de infailibilitatea dumnezeieştii dreptăţi? În acest sens, ne lămureşte foarte limpede o apoftegmă a Părinţilor noştri: „dacă nu vrei să pătimeşti rău, învaţă să nu faci rău!”. Ochiul neadormit al atotcuprinzătoarei pronii a lui Dumnezeu Care priveşte asupra zidirii Sale, lucrează prin dreptatea Lui vrednică de un Dumnezeu şi care nu dă greş, oricât ar părea acest lucru de neînţeles pentru oameni.

11. Ce este Pronia dumnezeiască şi cum „se arată” ea în viaţa noastră?

Dumnezeieştii Atotsupradesăvârşiri toate îi sunt cunoscute atât înainte de a se întâmpla, dar şi până la sfârşitul lor nesfârşit. Nouă ni se par necunoscute, schimbătoare şi de neînţeles, din pricina feluritelor schimbări pe care le-a provocat căderea omului şi din pricina purtării lui lipsite de trezvie şi vinovate. Deşi toate se supun dumnezeieştii pronii şi purtări de grijă, ea se schimbă potrivit cu împrejurarea, timpul, locul, persoanele şi perfidia satanică. Nici un factor nu poate să împiedice însă sau să anuleze pronia atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu faţă de zidirea Lui. Din pricina faptelor noastre greşite, pronia dumnezeiască îşi schimbă doar felul după care lucrează.

Dumnezeiasca voinţă, dacă am defini-o potrivit anumitor trepte, am putea afirma că se manifestă în patru moduri. Primul este dumnezeiasca bunăvoire, voinţa cea „întru bunăvoire”, adică ceea ce Dumnezeu vrea prin excelenţă. Al doilea este iconomia, voinţa „întru iconomie”, potrivit căreia Dumnezeu îngăduie părinteşte, pentru neputinţa noastră. Al treilea este retragerea, vrerea Lui cea „întru retragere”, când Dumnezeu intervine pedagogic şi mustră pe om. Al patrulea mod este foarte vrednic de plâns pentru oamenii cărora li se aplică – ea voinţa cea „întru părăsire”, când omul trăieşte cu neschimbată învârtoşare a inimii şi nesimţire, stare care aduce după sine părăsirea lui de către Dumnezeu.

Prin voinţa dumnezeiască se pune în lucrare şi se înstăpâneşte dumnezeiasca pronie cea atotmântuitoare, în ciuda căderii noastre care a pervertit hotarele şi căile cele foarte bine aşezate spre realizarea echilibrului. „Cine este înţelept va păzi acestea şi va pricepe milele lui Dumnezeu” (Ps. 106, 43).

Dumnezeu, pentru că pe toate mai dinainte le cunoaşte, putea să împiedice toată această aventură a căderii pe care a pătimit-o omul, dar asta ar fi însemnat anularea libertăţii lui personale. Şi tocmai pentru că i-o respecta, a lăsat alegerea şi preferinţa în seama omului însuşi. Omul este, aşadar, răspunzător pentru viaţa lui zbuciumată şi plină de osteneală, care se datorează fie întunecării minţii, fie pervertirii lui pătimaşe sau pierderii discernământului minţii.

În această stare jalnică însoţită de multe gemete de suferinţă în care a ajuns omul, pentru că s-a despărţit de Dumnezeu, este prezentă şi uneltirea atotrea şi înrâurirea satanei, care are drepturi de stăpânire în această vale a plângerii în care ne petrecem exilul, drepturi pe care noi i le-am cedat când am plecat din Rai şi l-am urmat pe satana. Ca „dumnezeu al veacului acestuia” (II Cor. 4, 4), după cuvântul lui Pavel, dracul care locuieşte în adâncuri niciodată nu încetează să uneltească şi să îl înşele pe om prin pretexte foarte ruşinoase. Mai ales în vremurile noastre, în care răul exemplu a devenit lege şi se transmite fulgerător prin mijloacele care există, e nevoie de mai multă atenţie şi rugăciune.

Aşadar, dumnezeiasca pronie este ocârmuirea atotmântuitoare şi atotţiitoare şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de făpturile sale, sensibile şi înţelegătoare, prezente şi viitoare, în prezent şi în veşnicie.

Proniei dumnezeieşti îi aparţine şi împlinirea dumnezeieştii dreptăţi, care intervine când fărădelegea domină în viaţa omenească. Astfel, dumnezeiasca dreptate, fiind absolută, opreşte fărădelegea spre folosul mai general al împlinirii scopului pentru care omul a fost creat. Orice lucru care există, este de la începutul creării sale menit pentru un anume scop. Acest plan dumnezeiesc nu poate fi schimbat, pentru că Dumnezeu pe „toate cu înţelepciune le-a făcut”.

Dacă naivitatea omenească şi răutatea demonică duc la abaterea de la scopul iniţial, iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu – prin pocăinţa omului şi pe măsura pocăinţei şi a îndreptării greşelii sale – face ca dumnezeiasca bunăvoire să facă loc dumnezeieştii iconomii.

Dumnezeu, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” ( 1 Timotei 2, 4), le acordă tuturor menirea potrivit voinţei Lui celei „după bunăvoire”, care nu este alta decât calea izbânzii absolute şi fără de greş şi El poate să ne dăruiască „cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3, 20). Când omul este înşelat sau îşi neglijează îndatorirea, Dumnezeu, în loc să îşi schimbe hotărârea, în loc să îl respingă ca pe unul ce este vinovat, îi arată milă şi intervine pedagogic, ca să îl conducă spre îndreptare; acest acte reprezintă, potrivit Părinţilor noştri, aşa-numitele „pogorămintele pedagogice sau împăciuitoare”. Fără ca Dumnezeu să Îşi schimbe calitatea de Părinte, îl rabdă pe cel ce încalcă legea, dar în acelaşi timp îl şi împinge spre îndreptare. Atunci se împlineşte cuvântul: „Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag” (Proverbe 3, 12). Iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu tămăduieşte boala trădării prin ispite pe măsura fiecăruia, în loc să îl respingă pe cel care a încălcat legea. Cele mai multe dintre judecăţile de o profunzime infinită ale lui Dumnezeu, prin care este ocârmuită prezenta viaţă, aparţin acestui fel de pogorăminte. „Fericit bărbatul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el” (Ps. 93, 12). Şi iarăşi: „înainte de a fi umilit, eu am greşit” (Ps. 118, 67) şi „certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat” (Ps. 117, 18). Nestatornicia omului de după cădere şi cugetul lui care „se pleacă la rău din tinereţile lui” (Facere 8, 21), sunt principalele cauze ale neorânduielii, care există în viaţa omenească. Astfel, pentru că nu suntem hotărâţi să rămânem consecvenţi în împlinirea îndatoririlor noastre, încălcăm planurile proniei dumnezeieşti şi îl determinăm pe Dumnezeu să recurgă la pogorămintele pedagogice sau împăciuitoare, care sunt dureroase pentru noi – ca astfel să menţină echilibrul. Aceasta este crucea pe care toţi trebuie să o răbdăm.

Sursa: Stareţul Iosíf Vatopedinul, «Συζητήσεις στον Άθωνα» [„Convorbiri în Athos”], colecţia Ψυχωφελή Βατοπαιδινά 13, pp. 5-31

preluat de pe www.pemptousia.ro