Liturghie după Liturghie

0
282
Liturghie după Liturghie

Teologia ortodoxă mai nouă a scos în evidenţă natura liturghiei euharistice, ca fiind relevarea comuniunii Sfintei Treimi cum şi rolul ei de mediator între modul de existenţă trinitar şi modul de existenţă comunitar. Liturghia este în acest fel reevaluată în funcţia ei de transmitere a vieţii de comuniune, care există în Dumnezeu, în viaţa de comunitate a Bisericii şi a umanităţii, sau – invers – în funcţia pe care o are, de a introduce lumea, indivizii şi comunitatea, în viaţa lui dumnezeu. Modul divin trinitar trece astfel în modul uman comunitar prin actul liturgic.
Viaţa ce se află în Sfânta Treime este cunoscută ca viaţă de comuniune (II Cor., 13, 13). Este cea dintâi comuniune, comuniunea de origine din care izvoreşte celeilalte forme de viaţă în comun. Venirea Treimii în istorie, nu numai în întruparea Fiului, ci şi în trimiterea Duhului (In, 14, 26), are drept scop aducerea umanităţii la comuniunea cu viaţa Ei. Iisus Hristos, Logosul veşnic, „Unul din Treime”, este ca purtător al vieţii trinitoare, nu ca persoană separată. Duhul Sfânt, dăruirea de sine a lui Dumnezeu, este trimis să atragă lumea şi umanitatea în modul de existenţă ce se află în Sfânta Treime.
Liturghia euharistică se plasează în acest act de transmitere a comuniunii, de aceea ea însăşi poate fi văzută ca o structură de comuniune. Cum se realizează această mediere? Este de la sine înţeles că actul fundamental în care se produce această transmitere este cuminecarea, sau împărtăşirea cu Sfintele Taine. În acest act, credincioşii se constituie ca o comunitate eclesială şi umană autentică, în deplină unire cu însuşi trupul şi Sângele Domnului. Există însă mai multe elemente care pregătesc şi întreţin acest spirit comunitar, fie înainte, fie în timpul, fie după Liturghie.
Ca element de pregătire pentru Liturghie şi cel mai important este Taina mărturisirii păcatelor, numită Taina de reînnoire a harului botezului. Biserica a învăţat totdeauna necesitatea pocăinţei şi a mărturisirii pentru toţi cei ce au păcătuit după botezul sacramental, Taină care se dă spre iertarea păcatului strămoşesc. Pocăinţa singură nu este suficientă, ci trebuie să fie urmată de mărturisirea personală şi dezlegarea păcatelor de către preot. Biserica afirmă eficacitatea mărturisirii şi a validităţii iertării păcatelor prin cuvintele „Te iert şi te dezleg”. Fiindcă nu există împărtăşanie anonimă, numele celui ce se cuminecă fiind rostit de preot, tot aşa nu există dezlegare generală, anonimă. Fiecare creştin se prezintă personal înaintea lui Dumnezeu, cu păcatele sale, pentru a primi iertarea nemijlocită.
Taina mărturisirii, ca şi epitimiile, are un caracter terapeutic. Preotul nu este un judecător care condamnă şi pedepseşte, ci unul care antrenează pe credincioşi în dragostea vie faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni
Taina mărturisirii are un rol important în eliberarea parohiei de egoism şi de individualism, nu numai la nivel personal, ci şi la nivel comunitar. „Ţinerea” păcatelor poate deveni uşor o formă de autoritarism pastoral, care ar putea frustra creştinul de responsabilitate personală; dimpotrivă, „dezlegarea” înseamnă a recunoaşte maturitatea şi responsabilitatea fiecărui membru al comunităţii. Liturghia – ca şi parohia – nu este o structură de constrângere, ci de eliberare a persoanelor din constrângerea păcatului.
Un alt element de antrenare a adunării liturgice în acest proces este mărturisirea credinţei comune prin rostirea Crezului. Acesta este acceptarea personală a unei credinţe comune, într-un context comunitar public. „Pâinea comună” – Euharistia – presupune credinţa comună. Crezul evidenţiază unitatea de credinţă a comunităţii care prezintă ofranda şi care aşteaptă revelarea tainei unităţii treimice: „ Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. „Sărutarea păcii”, care precede rostirea Crezului, nu este altceva decât gestul care aminteşte porunca evanghelică: „Dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; vino de adu-ţi ofranda” (Mt., 5, 23-24).
Parohia trebuie să fie înainte de toate o adunare de fraţi şi surori, o comunitate umană autentică. Nu poate să existe o comunitate adevărată fără dispariţia diviziunilor dintre bogaţi şi săraci, dintre bărbaţi şi femei, dintre cei ce au putere şi cei deposedaţi. „Sărutarea păcii” este prefigurarea unei profunde comuniuni de trup şi sânge cu Hristos. Dacă în Taina pocăinţei, fiecare se prezintă înaintea lui Dumnezeu, cu păcatele sale, în aducerea ofrandei liturgice, comunitatea se prezintă cu toţi membrii ei. Din această cauză, sfântul apostol Pavel cere ca întreaga comunitate să se convertească (1 Tes. 1,9 ). Sfântul Ioan scrie celor şapte Biserici, din Asia Mică, cerându-le anume să-şi schimbe modul de viaţă în calitatea lor ca Biserici.
În Taina Euharistiei, comuniunea cu Dumnezeu devine o realitate concretă, existenţială, cât e cu putinţă aici şi acum, deoarece plenitudinea unirii va fi atinsă în veacul viitor. Cuminecătura este condiţia existenţei, unităţii şi creşterii Bisericii. Euharistia este „pâinea cea spre fiinţă” a Bisericii. Unitatea văzută a parohiei este fructul cuminecării cu Sfintele Taine.
Biserica este extinderea lui Hristos în trupul Său, pe calea Sa spre plenitudine. Ea constituie o singură realitate, cu dublă dimensiune: divino-umană, văzută-nevăzută, adică, comuniunea sfinţilor de la origine şi până în prezent, şi comunitatea credincioşilor, poporul lui Dumnezeu. Misiunea se înscrie în această revelare şi extindere a prezentei şi vieţii lui Hristos, sub forma Bisericii, în istorie:
„Sfânta moştenire de adevăr şi de dragoste a Întemeietorului Bisericii, a cărei expresie o constituie credinţa Bisericii şi al cărei transmiţător a fost Biserica de-a lungul veacurilor, constituie răspunsul viu, trebuincios căutării umane din toate timpurile. Dragostea nemărginită a Sfintei Treimi ni se comunică prin Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, prin puterea Duhului Sfânt. Învăţătura şi predica Bisericii să nu fie altceva decât o antrenare în dragostea vie faţă de Dumnezeu, manifestarea vizibilă a prezenţei lui Hristos în viaţa noastră: „O, copiii mei, pentru care sufăr din nou durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal., 4, 19). Singurul scop al misiunii Bisericii, în ultimă analiză, este de a evidenţia prezenţa lui Hristos şi a dragostei Lui în viaţa creştinilor, atât individual cât şi în comun, ca şi în mărturia întreprinsă de ei în lume prin propria lor viaţă, lucrare şi dragoste”. (Go Forth in Peace, ed. Cit., p. 54).
În procesul liturghiei sunt atraşi nu numai creştinii ca indivizi, ci şi comunitatea ca atare. Mai mult, vocaţia misionară a Bisericii este comună, colectivă, nu numai individuală. Comunitatea liturgică este o comunitate misionară, în sensul că este ca atare o mărturie vizibilă pentru convertirea altora.
Prin spiritul ei comunitar, liturghia este nu doar un loc de refugiu, ci un loc unde creştinii se pregătesc pentru misiune, unde li se oferă Sfintele Taine ca hrană pentru pelerinaj. Liturghia euharistică este astfel din ce în ce mai mult înţeleasă în prelungirea ei în afară de spaţiul şi timpul liturgic. Această „liturghie după Liturghie” trebuie să se practice de către fiecare creştin în parte şi de către comunitate ca atare. Ea se poate exercita sub diverse forme şi funcţiuni, dintre care amintim aici două: misiunea evanghelică, sau chemarea la convertire, şi iubirea aproapelui.
De ce ni se cere să redobândim de urgenţă simţământul misiunii şi să invităm pe alţii la credinţă? Sfântul Ioan Scărarul spune că creştinul are responsabilitate nu numai pentru propria sa mântuire, ci şi pentru lucrarea mântuirea mântuitoare a lui Hristos, care vizează şi angajează întreaga lume:
„Izbăveşte şi tu, cel ce ai fost izbăvit de dumnezeu. Mântuieşte, tu cel ce ai fost mântuit, pe cel dus la moarte, şi nu cruţa nimic ca să răscumperi pe cei omorâţi de draci. Căci aceasta e marea luptă înaintea lui Dumnezeu, mai presus de toată lucrarea şi contemplarea oamenilor şi a îngerilor. Cel ce spală şi curăţă, cu curăţia dată lui de la Dumnezeu, întinăciunea altora şi, din cele prihănite, face daruri neprihănite pe care le aduce lui dumnezeu, se dovedeşte împreună-lucrător al Puterilor netrupeşti şi înţelegătoare.” (Scara, cap. 76-77, în Filocalia rom., vol. 9, p. 449).
Biserica are nevoie de mărturia evanghelică a fiecărui credincios, căci „Nici un dar nu e aşa de bine primit de Dumnezeu de la noi, ca acela de a aduce suflete cuvântătoare prin pocăinţă. Căci lumea nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet. Lumea trece, iar sufletul e nestricăcios şi rămâne.
Drept aceea, nu ferici pe cei ce aduc bunuri, ci fericeşte pe cei ce aduc lui Hristos ci cuvântătoare.” (Scara, cap. 89, în Filocalia rom., vol. 9, p. 452).
Astfel, simţământul misiunii ţine de natura Evangheliei:
„Nu avem opţiunea de a ţine Vestea cea Bună doar pentru noi. Împărtăşirea din Cuvânt, transmiterea cuvântului şi mărturisirea credinţei date deja sfinţilor constituie parte integrantă din plinirea chipului şi asemănării cu Dumnezeu şi din realizarea îndumnezeirii (theosis). Ca şi sfântul apostol Pavel, credinciosul trebuie să fie în stare să spună, despre toţi cei care nu cunosc viaţa în Hristos, ceea ce acela zicea despre conaţionalii săi:”… bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Rom., 10, 1). Evanghelia (Vestea cea Bună), ne transmisă, este o contradicţie în termeni” (Go Forth in Peace, ed. Cit., p. 18-19).
Dar cea mai autentică formă de „liturghie după Liturghie” este iubirea semenilor. Părinţii au văzut în iubirea aproapelui, în chip deosebit a săracilor de tot felul, un al doilea altar, „taina fratelui”, locul unde se exercită în mod văzut iubirea de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, credinţa şi slujirea, trebuie să fie văzută ca un întreg: nu separate, şi nu fiind trepte, una după alta.
Iar semnul celor ce au ajuns la desăvârşire este acesta „De vor fi predaţi de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor sătura de ei. Precum a zis Moise către Dumnezeu: „De le ierţi lor păcatul, iartă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea în care m-ai scris” (Ieş., 32, 31). Şi precum a zis fericitul Pavel: „M-aş ruga să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei” şi celelalte (Rom., 9, 3). Şi iarăşi: „Acum mă bucur de necazuri pentru voi, cei din neamuri” (Col., 1, 24). Dar şi ceilalţi apostoli au primit moartea în toate chipurile, în schimbul vieţii oamenilor.
Iar ca sfârşit al tuturor acestora, Dumnezeu şi Domnul L-a dat pentru dragostea Sa pe Însuşi Fiul Său la moarte prin cruce. „Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea” (In, 3, 16). Nu pentru că n-a putut să ne izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne înveţe prin aceasta pe noi dragostea cea folositoare. Şi ne-a apropiat pe noi de Sine în moartea Unuia-Născut Fiul Său. Şi dacă ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său, şi aceasta ne-ar fi dat-o ca să se afle în El neamul nostru. Şi pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deşi putea să o facă, ci să ne apropie de Sine prin dragostea cugetului nostru. Şi Însuşi Hristos a ascultat de Tatăl Său pentru dragostea Sa faţă de noi, ca să primească asupra Sa ocară şi mâhnirea, cu bucurie, precum zice Scriptura: „În locul bucuriei ce o avea, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea” (Evr., 12, 2). De aceea a spus Domnul în noaptea în care a fost vândut: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru lume, spre viaţă: şi acesta este sângele Meu care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt., 26, 26-28). Şi pentru noi zice iarăşi: „Eu Mă sfinţesc pe Mine” (In, 17, 19).
Aşa ajung şi toţi sfinţii la această desăvârşire, când ajung desăvârşiţi şi se aseamănă cu Dumnezeu în izvorârea prisositoare a dragostei lor şi a iubirii faţă de toţi oamenii. Şi spre acest semn al asemănării cu Dumnezeu tind toţi sfinţii: spre desăvârşirea în dragoste faţă de aproapele. Aşa făceau şi părinţii noştri din singurătate: când ajungeau la acea desăvârşire şi asemănare, primeau totdeauna în ei viaţa deplină a Domnului Iisus Hristos.
Despre fericitul Antonie se zice că nu socotea niciodată în sine să facă ceva care să-l folosească pe el mai mult decât pe aproapele. El avea încredinţarea aceasta că câştigul aproapelui e cea mai bună lucrare pentru sine. (Sf. Isaac Sirul, Filocalia rom., 10, p. 395-396).

Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi