Indiferentismul religios și criza consumismului

0
256
Indiferentismul religios și criza consumismului

Dacă porunca a treia a Decalogului („Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”) interzicea ca cineva să se gândească la Dumnezeu (sau să vorbească despre El) fără evlavia ce se impunea, porunca a treia „post-modernă” impune ca omul nici măcar să nu se mai gândească vreodată la Dumnezeu: „Nu pierde vremea gândindu-te la Dumnezeu!”
Orientări greşite în istoria culturii şi a religiilor au fost exclusivismul religios sau fundamentalismul (potrivit căreia numai şi numai propria religie este corectă, toate celelalte constituind periculoase erori care trebuiesc stârpite) inclusivismul, care foarte uşor a alunecat în istorie spre sincretism, sau spre un vag universalism religios (potrivit căruia toate religiile sunt adevărate în egală măsură, nemaiavând nici o importanţă pe care o adoptăm) şi indiferentismul religios, potrivit căruia nu are rost să te interesezi de nici o religie, pentru că totul ar însemna o pierdere de timp.
Dacă Evul Mediu a fost în general perioada în care s-a investit extrem de multă pasiune în religie, în care s-a afirmat fundamentalismul religios, modernitatea este perioada de relativizare a rolului religiei în societate. Sub profil religios, modernitatea a făcut în mod treptat din ateism o filosofie plauzibilă. Pentru prima dată în istoria lumii refuzul credinţei de către intelectuali a devenit o poziţie foarte răspândită.
Post-modernitatea, în schimb, mai mult presupune ateismul decât îl stipulează. O lasă domol cu militantismul pentru „moartea lui Dumnezeu” şi preferă, în mod simplu, să nu se mai intereseze de problema transcendenţei. „Imanenţă” devine sinonim cu „bun simţ” şi nevoia de căutare religioasă dispare. Dacă cineva vrea, poate să vorbească despre divin, prin aceasta exprimându-şi, de fapt, doar sentimente emotive trecătoare.
Criza consumismului
Porunca a patra a Decalogului („Adu-ţi aminte de ziua odihnei şi o sfinţeşte!”) este, cel puţin în aparenţă, în consens cu constatarea la care a ajuns omul post-modern: „Nu merită să trăieşti doar pentru a produce!”.
Societatea permisivă proclamată de liberalism nu este altceva decât materialismul absolutizat şi degradat în consumism. În ea, omul valorează nu doar în măsura în care produce o anumită cantitate de produse, ci şi în măsura în care reuşeşte să consume o anumită cantitate de produse. El trebuie să şi consume, pentru că altfel nu îşi mai are sens producţia. Doar consumul garantează o nouă producţie, asigurând funcţionarea cercului vicios. Iar aceasta absolutizare şi idolatrizare a bunăstării materiale pretinde despre sine a constitui suprema eliberare a omului.
Contradictorie este însăşi definiţia practică a omului în societatea de consum: omul nu este o valoare în sine însuşi, ci el valorează în funcţie de ceea ce produce (şi de cât produce). Omul nu este apreciat pentru ceea ce este, ci pentru cât posedă. Cu toate că oamenii din occident au făcut eforturi inimaginabile pentru a spori permanent nivelul de bunăstare materială, ajungând până acolo încât au ajuns să garanteze omului o existenţă liniştită şi îmbelşugată până la moarte, totuşi nu sunt mai fericiţi, ci dimpotrivă, sunt cuprinşi de o angoasă existenţială de proporţii, de sentimentul că viaţa este goală şi fără sens, pentru că tot ceea ce au obţinut în plan material au făcut-o ignorând spiritualul. Falimentul vieţii unor astfel de oameni este deznodământul logic al imperialismului materiei din viaţa lor, al faptului că nu au fost capabili să se ridice pe ei înşişi deasupra materiei şi nu au ajuns la convingerea că valorile supreme sunt de fapt cele spirituale. Oamenii au reuşit să construiască un adevărat paradis pământesc, dar au uitat de cultivarea inimii. Au construit în exterior, dar au făcut-o neglijând cultivarea valorilor interiorităţii, singurele care garantează supravieţuirea şi progresul eforturilor lor din planul material.

Arhim. lect. dr. Teofil Tia