Bazele monahismului Ortodox

0
484
Bazele monahismului Ortodox

Cu ceva timp în urmă am primit câteva întrebări legate de viața monahală și de dorința fraților noștri de a păși în această viață. Le recomandasem, la acel moment să nu se prea grăbească. Dimpotrivă, să încerce să meargă la o mănăstire pentru a „gusta” din aceasta. Mai jos, aveți mai multe materiale despre un monahism, de care, din păcate ducem lipsă în zilele noastre și care, atât de mult ne trebuie… Lectură plăcută tuturor celor ce sunt monahi, doresc să pășească în monahism, sau vor să știe ce este monahismul creștin ortodox, nu la nivel de cuvinte!
Monahismul ortodox se întemeiază pe următoarele cuvinte ale lui Hristos care spune unui tânăr care l-a întrebat: Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Hristos îi zice: Dacă vrei să fii desăvârşit du-te, vinde-ţi averea ta şi dă-o săracilor, apoi vino şi urmează Mie (Matei 19, 21).
Astfel monahismul nu este o obligaţie a tuturor, ci este o nevoinţă (sarcină) pe care şi-o ia de bună voie acela care doreşte să fie desăvârşit.
Desăvârşirea monahismului nu constă numai în aceea de a practica exerciţii ascetice: post, rugăciune, priveghere. Desăvârşirea trebuie să fie în Dumnezeu.
Desăvârşirea este un dar al Sf. Duh şi trebuie toate exerciţiile ascetice pe care le face călugărul sunt doar un mijloc spre câştigarea darului Sf. Duh.
În alt sens asceza devine o artă şi dacă este ruptă de viaţa în Duh ea poate să rămână ceva pământesc, doar o artă trupească cu o valoare relativă.
Monahismul ortodox este format din 3 trepte:
1. tunderea în reasofor – se schimbă numele, dar nu se dau jurăminte
2. schima mică – mantia – la această treaptă se dau cele 3 voturi monahale: curăţia trupească, sărăcia, ascultarea
3. schima mare – se dau aceleaşi făgăduinţe ca şi în schima mică.
Monahismul nu poate fi conceput fără cele 3 jurăminte. Despre dânsele se pomeneşte în sec. IV la avva Pafnutie care scrie: După cum sunt 3 momente în chemarea la monahism, tot aşa socotim necesare şi 3 lepădări pentru orice călugăr. Despre ele pomeneşte şi Sf. Ioan Scărarul: Din cei încununaţi nimeni nu va intra în cămara cerească de nu va săvârşi I, II şi a III-a lepădare.
Prima lepădare – de lucruri şi de oameni
A doua lepădare – de voinţa sa
A treia lepădare – de slava deşartă – urmează după ascultare

DESPRE VIRTUŢI

Conform Sf. Ioan Gură de Aur cea mai mare virtute este să atribui tot lui Dumnezeu, să nu socoţi nimic al tău, să nu faci nimic pentru câştigul slavei omeneşti, ci totul să fie în numele şi spre slava lui Dumnezeu.
Sf. Grigore Teologul zice: în săvârşirea virtuţilor două părţi sunt a lui Dumnezeu, iar o parte este a mea.
Este greşită părerea că un om poate săvârşi virtuţile doar din voinţa sa proprie şi cu puteri proprii. Virtutea este o artă de a trăi corect, ea este un antidot al păcatului. Virtuţile sunt nişte calităţi morale pozitive, care uneori omul le are din fire, iar mai des omul singur trebuie să le cultive şi ele aparţin valorilor spirituale.
Despre virtuţi, Evagrie Ponticul zice: virtutea este o deprindere bună a sufletului datorită căruia el rămâne neclintit în bine şi neînclinat spre păcat. Această definiţie conţine un gând important – virtuţile nu numai îmbogăţesc omul cu calităţi bune, ci împiedică dezvoltarea oricărei răutăţi în suflet.
Există câteva clasificări a virtuţilor:
1. La Sf. Ap. Pavel găsim 3 principale: credinţa, nădejdea şi dragostea.
2. Sf. Grigore Teologul şi Cuv. Ambrozie de la Optina împart virtuţile în 4: cumpătarea, bărbăţia, curăţenia, dreptatea
3. Sf. Ignatie Brenceaninov, celor 8 păcate capitale contrapune 8 virtuţi:
– înfrânarea – plângerea păcatelor (căinţa)
– curăţenia – trezvia
– blândeţea – smerenia
– sărăcia – dragostea
4. Numărul virtuţilor poate fi completat în: modestia, mărinimia, bunătatea, laconietatea, sinceritatea.

DESPRE CREDINŢĂ

Credinţa în ceva insuflă încredere. În viaţa spirituală aceasta este prima parte. Este foarte important că atunci când facem ceva să fii încrezut în ceea ce faci. Dacă te îndoieşti câtuşi de puţin , nu poţi avea izbândă în ceva.
Exemplu: Ap. Petru când a mers pe apă.
Este foarte important ca credinţa să fie nu în ceva, ci în Cineva. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: credinţa este binele concentrat, iar binele este credinţa actualizată.
Nu poţi să opreşti lupta de la o patimă sau să începi a practica o virtute, dacă lipseşte credinţa. Dacă omul doreşte să creadă el ajunge să creadă deoarece credinţa este un har. În dezvoltarea ei credinţa are câteva etape.
1. Credinţa pe care ne-o educăm noi la început devine cu vremea încredere, iar mai apoi cunoştinţă.
Părinte a credinţei este Avraam, credinţa căruia este o încredere totală în Dumnezeu. Din această încredere se naşte comunicarea cu El, iar din comunicare – ştiinţa despre El. Avraam credea nu în ceea ce se vorbeşte, dar în Cel cine vorbeşte.
Credinţa nu poate fi doar o concepţie, precum dese ori se întâmplă, că credinţa se primeşte doar de aceea că este tradiţională sau nu contravine părerilor vremii. Aceasta este o credinţă uşoară, superficială şi când este supusă încercărilor, ea dispare.
Credinţa numaidecât trebuie practicată, trăită, astfel ea este sterilă şi este asemenea moştenirii pe care nu tu ai dobândit-o.
În afara credinţei orice religie îşi pierde sensul ei. Exemplu: Creştinismul, dacă privim la Hristos, la viaţa mucenicească a Lui, înafara contextului cu credinţa, apoi putem vedea în El o catastrofă. Pentru cei necredincioşi moartea lui Hristos nu este o moarte pentru idee, ci pentru că El este politic periculos. Dacă însă noi avem credinţă în ceea ce spun despre Hristos proorocii şi Scriptura, dacă credem în ceea ce spune El despre Sine, atunci totul capătă sens.
Despre credinţă Sf. Ioan Gură de Aur zice: cel ce nu o are, nu are de ce trăi, pentru că credinţa şi este viaţa.

POCĂINŢA

În primul rând pocăinţa este nădejdea la dragostea lui Dumnezeu către tine, în al doilea – ea este hotărârea de a-ţi schimba viaţa.
Foarte bine redă sensul sentimentului de pocăinţă echivalentul grecesc al cuvântului μετανοια, care înseamnă nu doar mărturisire, dar şi schimbare.
Pocăinţa se naşte din credinţă. Ea este al doilea har. Ea este o renaştere.
Sfinţii Părinţi vorbesc despre două forme a pocăinţei:
I – pocăinţa ca taină
II – pocăinţa ca lucrare permanentă în suflet
Dacă credinţa este har îndreptat în viitor, pocăinţa este orientată în trecut.
Sf. Marcu Ascetul zicea că pocăinţa trebuie să lucreze în noi chiar şi atunci când lucrăm binele în sensul că acest bine îl putem face mai înainte.
Sf. Ioan Scărarul spunea: prin pocăinţă înţelege nu numai regretul pentru păcatele săvârşite, dar şi o lucrare a virtuţilor şi o răbdare în necazuri. De multe ori se confundă pocăinţa cu mustrarea conştiinţei. Poţi să fii mustrat toată viaţa de conştiinţă, dar să nu te pocăieşti.
Sf. Isaac Sirul socoate pocăinţa cea mai înaltă virtute. Chiar dacă cea mai importantă este dragostea, însă dragostea noi nu o putem înfăptui niciodată desăvârşit, totdeauna va rămâne loc pentru ea, pe când pocăinţa o putem desăvârşi.
Sfinţii Părinţi văd o strânsă legătură între pocăinţă şi frica de Dumnezeu. În sensul acesta Sf. Isaac scrie: marea cea furtunoasă aşezată între noi şi raiul spiritual o putem trece numai cu corabia pocăinţei, purtată de vâslaşii fricii. Pocăinţa continuă nu trebuie confundată cu nemulţumirea sau cu descurajarea, care de multe ori ne paralizează pornirile spre bine. Dimpotrivă, pocăinţa trebuie să ne insufle îndemnul la nişte realizări spirituale mai înalte. Nu este destul ca pocăinţa să fie doar o retrăire sufletească, este bine ca pocăinţa să fie însoţită şi de o osteneală trupească.
Sf. Iosif Sihastru zicea: Dacă împreună cu pocăinţa nu ne provocăm şi o iubire de osteneală corespunzătoare, nu satisfacem judecata legii duhovniceşti. Şi în aşa caz este foarte probabilă venirea ispitelor.

DRAGOSTEA ŞI NEPĂTIMIREA

La Dumnezeu se poate ajunge prin rugăciune, însă unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc decât prin dragoste.
La greci dragostea este redată prin trei termeni:
1. φίλεω – dragoste către semeni
2. αγαπαω – dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni
3. ερως – dragoste trupească
Dragostea vine la om în dependenţă de lepădarea de sine, de patimi şi de egoism. Lepădându-te de dragostea de sine câştigi dragostea divină. Asemenea cu Dumnezeu poţi fi doar în comuniune cu Dumnezeu.
S-a pus întrebarea, ce din ce reiese? 1. Iubirea de Dumnezeu din iubirea de oameni sau invers? Răspunsul e just să se spună că iubirea de Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni, de aceea niciodată oamenii materialişti nu vor ajunge la nivelul desăvârşirii creştine.
Despre dragoste Hristos zice: nu este mai mare drag decât aceea dacă cineva îşi va pune sufletul său pentru aproapele său.
Ca şi în pocăinţă părinţii asceţi văd două feluri de dragoste. Sf. Diodoh zice: una este dragostea naturală a sufletului şi alta este aceea care vine de la Duhul Sfânt. Cea dintâi este pusă în mişcare de voinţa naturală atunci când vrem, de aceea ea şi este răpită cu uşurinţă de duhurile rele atunci când nu ţinem seama de hotărârea noastră.
Cealaltă dragoste – de la Dumnezeu, aşa de mult aprinde sufletul de dragoste, încât toate părţile lui se lipesc de dulceaţa dragostei personale.
Dragostea poate şi trebuie să progreseze până la o dragoste deplină care este o victorie totală a omului asupra lui însuşi.
2. Nepătimirea este o stare supremă de curăţie şi linişte sufletească. Starea de nepătimire se distinge pe 2 căi:
1. Lupta cu patimile
2. Săvârşirea virtuţilor
Fiecare om poate să-şi aibă calea sa spre câştigarea de nepătimire.
Sf. Diodoh spune: nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de demoni, ci fiind atacaţi să rămânem nebiruiţi.
Sf. Ioan Scărarul zice despre nepătimire că este cerul din inima minţii care priveşte la uneltirea demonilor ca la nişte jucării copilăreşti.
Nepătimirea o are acel suflet care este atât de îmbibat de virtuţi cum sunt îmbibaţi de patimi cei pătimaşi. Pentru a câştiga nepătimirea trebuie de luptat, deoarece după cum spune Sf. Isaac Sirul „cele ce fac parte din voinţă nu sunt fapte, ci dăruiri. Calea spre nepătimire începe cu credinţa, dar nu credinţa ca convingere logică, ci ca simţire vie a lui Dumnezeu. Credinţa dă naştere fricii de judecată a lui Dumnezeu, iar rezultatul acestei frici este pocăinţa, rugăciunea, mărturisirea, lacrimile. Toate acestea duc la eliberarea sufletului de patimi de la care apare nădejdea.”

SMERENIA

Smerenia este partea opusă a mândriei, dacă diavolul, iar după el şi Adam au căzut prin mândrie, apoi reîntoarcerea la Dumnezeu poate fi prin smerenie.
Smerenia poate fi câştigată prin următoarele mijloace:
1. cugetarea la măreţia lui Dumnezeu şi nimicnicia noastră. Avva Dorotei: cu cât mai mult ne apropiem de Dumnezeu, cu atât mai mult cunoaştem deosebirea între El şi noi în strălucirea Lui se văd toate neajunsurile şi necurăţirile noastre.
Despre Cuv. Antonie cel Mare se spune că a văzut mrejele pe care le întinde diavolul omului ca pe un păianjen care cuprindea tot pământul şi a întrebat: Dar cine poate să scape de aceasta? Dumnezeu a zis: Cel ce se smereşte.
Smerenia este un criteriu precis al virtuţilor. A fi smerit nu înseamnă a umbla posac. Sf. Teofan Zăvorâtul zice: Smerenia adevărată este conştiinţa mea de nimicnicie în faţa lui Dumnezeu. În faţa măreţiei, a bunătăţii, a milei şi a dragostei dumnezeieşti eu sunt nimic. Smerenia este o povară uşoară.
Avva Ioan Colov zice: Atunci când lepădăm povara uşoară a învinuirii de sine noi aburcăm în spate povara cea grea a îndreptăţirii de sine.
ÎNSEMNĂTATEA CUVÂNTULUI ŞI A TĂCERII ÎN ASCETICĂ
Cuvintele pe care le vorbim noi ne redau starea noastră sufletească. Noi vorbim aceea de ce este plin interiorul nostru. Hristos zice: Precum aud, judec şi judecata mea este dreaptă. Acest moment ne arată legătura adâncă dintre tăcere şi cuvânt.
Ap. Pavel zice: prin tăcere te desăvârşeşti.
Avva Pamvo când a fost rugat să zică episcopilor un cuvânt de învăţătură, a răspuns, dacă nu ve-ţi înţelege tăcerea mea, nu ve-ţi înţelege nici cuvintele mele. Cuvântul absolut este Hristos Logosul.
Cuvântul netrăit, ne retrăit este un cuvânt fals, care nu are efect. „La cuvânt fii reţinut” pentru că el poate să aducă mai multă daună şi cu cât mai mult se mişcă, cu atât mai puţin folos aduce – zice Sf. Nil Ascetul.
Ap. Iacov zice: cel ce nu greşeşte în cuvânt este bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi tot trupul (Iacov 3,2).
Sf. Ioan Scărarul zice: vorbirea multă este legată de slava deşartă, ea este tronul pe care şede mărirea deşartă, ea este semnul necumpătării şi răcirea rugăciunii.
De obicei acolo unde sunt multe cuvinte, sunt puţine fapte. În ascetică tăcerea este o virtute şi Biserica cunoaşte o serie de oameni care s-au făcut vestiţi prin abţinerea de la vorbire.
Împăratul Solomon zicea: Mulţi oameni au murit de sabie, dar şi mai mulţi de limbă. Cuvântul este şi el o energie şi atunci când este întrebuinţat prea des, noi ne pustiim (ne lipsim) de această energie. Pentru a ilustra acest lucru părinţii asceţi ziceau: Dacă uşa în baie dă drumul la căldură aşa şi cel ce vorbeşte mult rămâne pustiit – Marcu Ascetul.
Pe baza cuvintelor sunt întemeiate multe sisteme de autotrening.
Pentru orice cuvânt deşert vei da răspuns în ziua judecăţii, pentru că de la cuvintele tale te vei îndreptăţi şi de la cuvintele tale te vei osândi. (Matei 2, 36)
Atunci când tăcerea este legată de simţăminte şi gânduri curate este mai bună decât multa vorbire.

TRĂIREA LĂUNTRICĂ

În ascetică există învăţătura cum trebuie să se poarte un om ce doreşte creşterea spirituală. Pe primul loc în această învăţătură se situează necesitatea concentraţiei lăuntrice. Concentraţia lăuntrică este o condiţie pentru ca omul să fie stăpân asupra sa. „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). „Atunci când doreşti să slujeşti lui Dumnezeu, intră în cămara ta şi închide uşa…” (Matei 6, 6). De aceea este important să te concentrezi în sine. Un om lăuntric este şi un om visător, ştiutor, adâncind mintea în adâncul sufletului, el ca şi când se plasează în centrul fiinţei sale, iar un om care se află în centru vede tot ce se află în jur. Trăirea lăuntrică depinde de 3 lucruri:
1. de minte sau cuget
2. de voinţă
3. de simţuri
Mintea trebuie să fie liberă de orice cuget din afară, voinţa să fie liberă de dorinţe, iar inima de patimi. După învăţătura ascetică, inima se socoate scaunul sufletului, în inimă este ascunsă sovestea, de aceea Solomon zice: Mai mult decât toate păzeşte inima ta că din ea iese viaţa. (Pilde 4, 23). Hristos zice că fericiţi sunt acei care sunt curaţi cu inima.

ESENŢA PATIMILOR

Patima este cel mai coborât nivel la care omul poate cădea, este de ajuns doar o singură deprindere pătimaşă pentru ca omul să-şi piardă sufletul său. Ea va deschide uşa tuturor păcatelor şi patimilor. Omul se deprinde la fel de uşor şi cu binele şi cu răul, chiar şi cu acel rău despre care el ştie că îi este dăunător. Acest fapt se datoreşte prin aceea că natura umană nu este omogenă şi în aceeaşi măsură, poate însuşi şi cele bune şi cele rele.
Fiecare vârstă şi fiecare gen de lucru îşi poate avea felul specific de patimi. Exemplu: în copilărie deprinderile rele sunt – de a se suge degetul, a roade unghiile.
În literatura ascetică sunt câteva exemple care arată cât de viguroasă poate fi o deprindere.
1. stareţul îi zice ucenicului să scoată un copac tânăr, apoi unul bătrân
2. ucenicul mărturiseşte că fură mâncare, stareţul roagă pe egumen să adauge raţionul, dar el tot fură. Când a fost întrebat de ce fură, el a zis: nu ştiu, aşa m-am deprins.
Un lucru ce caracterizează pe pătimaş este aceea că el nu-şi mai poate folosi voinţa sa, el şi-o pierde şi devine robit, stăpânit de patimi.
Alt lucru caracteristic este că patima nu poate fi niciodată satisfăcută. În vremea noastră sub calificativul de „om pătimaş”, de multe ori se are în vedere, un om care are nişte calităţi ce ne încântă, un om cu emoţii, cu temperament.
Antonimul cuvântului „pătimaş” este cuvântul „apatic” – om lipsit de emoţii, care trăieşte ca un robot, fiind condus de legea rece a logicii. Şi patima şi apatia sunt două extremităţi în care petrec majoritatea oamenilor.
Orice patimă ajunsă la apogeu distruge în om chipul lui Dumnezeu. De aceea, în ascetică, patima este tratată nu numai ca o emoţie, ci şi în primul rând ea este o suferinţă, pătimire, durere.
Avva Foehn scrie: ne robim de pătimirile trupeşti atunci când ne depărtăm cu mintea de Dumnezeu.
Sf. Simeon noul Teolog: sfinţi sunt mulţi, dar oameni nepătimaşi, puţini.
În literatura ascetică patimile principale sunt 8:
1. trândăvia
2. lăcomia pântecelui
3. curvia
4. iubirea de argint
5. mânia
6. tristeţea
7. slava deşartă
8. mândria

ORIGINEA PATIMILOR. MODUL LOR DE APARIŢIE

Patima nu apare la om contrar voinţei lui. Cutare este stăpânit de ceva fiindcă el doreşte asta. Cel mai des păcatul vine prin gând. Stareţul Paisie (Athonitul) zice: Hristos bate la uşa inimii, iar diavolul la uşa minţii. Dacă mintea se coboară în trup, scrie Pr. D. Stăniloae, ea îşi pierde spiritualitatea şi se întunecă, ori de întristare, ori de plăcere. Până a se obişnui cu patima, omul este silit să treacă un proces de familiarizare cu ea. În opera părinţilor asceţi (Isihie Sinaitul) acest proces este marcat cu 4 momente:
1. Momeala – atacul. Despre acest moment în Filocalia vorbeşte Cuv. Varsanufie şi Ioan: se întâmplă că cineva vorbeşte cu altcineva şi dacă vrăjmaşul izbândeşte, atunci el momeşte cugetul de la vorbă la altceva, la frumuseţea feţii, vocii, etc., şi în minte apare pofta trupească, de aceea omului îi trebuie trezie în toate cele pe care le face. Momeala nu este socotită omului ca păcat.
2. Învoirea – când cugetul omului înfăptuieşte ceea ce a primit în gând de la cel rău.
3. Căderea – când omul înfăptuieşte ceea ce a primit în gând de la cel rău.
4. Robirea obişnuită – Sf. Ioan Damaschin vorbeşte de 7 trepte în procesul pătimirii: atacul, însoţirea, împătimirea, lupta, robirea, consimţirea, fapta.
În privinţa obişnuinţei cu patima la părinţii asceţi găsim următoarea indicaţie: patima vine la noi ca un drumeţ, rămâne ca un oaspete, apoi devine stăpână.
Începutul şi pricina patimii este abuzul, înclinaţia noastră spre ele, aceasta se întâmplă atunci când dorinţa este mai puternică decât voinţa noastră.
Dorinţele, la rândul lor, sunt pricinuite de închipuire sau insuflare, iar închipuirile sunt trimise de demoni, cărora Dumnezeu le permite să ne descopere nouă, aceasta El află în ce stare este libertatea noastră. Omul pătimaş îşi alternează existenţa sa între voluptăţile plăcerii şi chinurile durerii. Pe de o parte omul petrece în aşteptarea plăcerilor, pe de lată parte, în frica de dureri.

PATIMILE

1. Trândăvia
Omul şi viaţa lui este limitată în vreme. O treime din viaţă o dormim. O parte din oameni îşi cheltuie vremea în zadar „ucigând-o”, iar altă parte de oameni se stăruie ca să folosească orice clipă a vieţii pentru câştiguri profitabile, care de cele mai multe ori este material. Lucru peste măsură este condamnat de către Biserică – munca trebuie să fie inspirată de credinţă în aceea ca omul este chipul lui Dumnezeu, că el nu este veşnic pe pământ. Ea trebuie să fie inspirată de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, dar nu de mândrie, de egoism sau dragoste de câştig.
În ascetică, trândăvia se pune în legătură strânsă cu tristeţea (o patimă). În această stare lucrul nu se pare prea greu şi zădarnic, începem să căutăm prilej de odihnă sau de distracţie.
Călugărul este silit de patima trândăviei să-şi părăsească chilia, să-şi caute companie, să înceteze rugăciunea, etc.
Pricina trândăviei este nepăsarea şi uitarea de rugăciune şi de păcatele proprii, uitarea poruncilor. Sfinţii Părinţi afirmă că cel care munceşte este atacat de un singur demon, iar cel vare petrece în trândăvie – de o legiune.
De ce trândăvia este păcat? Pentru că mintea omului nu poate fi sterilă nici o clipă şi atunci când petrecem în trândăvie este foarte lesne să fii ispitit de păcat, deoarece se ştie că la cele rele ne închinăm mai uşor decât la ceva bun.
În ideal omul trebuie să petreacă vremea în fapte şi în virtuţile credinţei ori rugăciunii.
Cuv. Ilarion Athonitul (+ 864) dă următoarele sfaturi în privinţa odihnei: dormi atâta cât socoţi tu de cuviinţă, însă după ce te-ai trezi, nu mai sta în pat.
Preotul damian – dacă eşti sănătos şi nu te osteneşti cu siguranţă eşti şi păcătos.
Munca ocroteşte mintea şi inima de cugete pătimaşe. Sunt multe exemple când lipsa de muncă aduce la beţie, narcomanie, prostituţie şi chiar sinucidere. Sunt şi oameni pe de o parte care nu se pot opri niciodată din muncă – munca fiind ca un narcotic (trudagolie – rus. ). Pentru aceasta a şi dat Dumnezeu zilele de odihnă în Legea Veche ca omul să se odihnească. Pentru bărbaţi trândăvia poate duce la depresie, pentru femei – la bârfeli, vorbe deşarte, judecată. O bună parte din timpul nostru îl dăm priveliştilor, televizorului, internetului.
Împăratul Solomon zicea: uşa scârţie în balamalele sale, iar sub leneş patul său.
Cel lenos trăieşte după principiul acţiunii minimale.
Sf. Ioan Casian zice: trândăvia vine în ceasul amezii şi aduce un dezgust de toate, cel cuprins de această patimă este aproape de o altă patimă a vorbirii în deşert.
Regimul zilei la diferiţi asceţi.
1. Avva Varsanufie: după asfinţitul soarelui, roage-te 2 ore, după aceea 6 ore somn, apoi petrece în priveghere 4 ore.
Tot el zice: părinţii noştri nu aveau o regulă în privinţa odihnei, dar în cuprinsul zilei ei puţin se antrenau în citirea psaltirei, puţin se rugau cu rugăciunea minţii, puţin se ocupau cu meditarea şi puţină vreme o foloseau pentru pregătirea hranei. Toate acestea folosindu-le cu frică de Dumnezeu.
2. Sf. Grigorie Sinaitul –
Ziua: desdedimineaţă un ceas te rogi, 2 – pentru citire, 3 – pentru cântare, 4 – rugăciune, 5 – citire, 6 – cântare, 7 – rugăciune, 8 – citire, 9 – cântare, 10 – pentru mâncare, 11 – odihnă, 12 – cântarea vecerniei.
Noaptea: 1 – pentru începători, jumătate de noapte să doarmă, jumătate, să privegheze. 2 – pentru cei mai încercaţi, priveghere de cu seară câte 2 ore, apoi 4 ore odihnă şi apoi rugăciune până dimineaţa. 3 – pentru sihaştri – priveghere de toată noaptea.
3. Sf. Ioan Scărarul (Scara, Cuvântul 27). În cursul nopţii cea mai mare parte a ei petrece-o în rugăciune, iar partea cea mai mică – dăo cântării psalmilor, iar ziua aranjază-ţi lucrul tău după puterile tale.
4. Avva Calist – după somnul de noapte, roagă-te un ceas, apoi cântă miezonoptica, după care mai roagă-te un ceas, după aceasta citeşte cei 6 psalmi, ps. 15 şi un canon, după aceasta, aşază-te şi roagă-te jumătate de oră, după care cântă laudele şi slavoslovia şi ceasul 1. apoi până la masă roagă-te şi citeşte din Sf. Scriptură, apoi citeşte din Sf. Părinţi şi apoi să te odihneşti o oră (dacă zilele sunt lungi), după care mănâncă şi apoi trudeştete, iar seara cântă Vecernia şi odihnă.
2. Îmbuibarea (Lăcomia pântecelui)
Pentru diferite categorii de oameni se propune şi diferită cantitate de mâncare.
În ascetică se propune următorul regim pentru toţi:
1. Luni, marţi şi vineri – mâncare o dată în zi – ora 16.00: pâine fructe , legume, apă.
2. Marţi şi joi – mâncare de două ori pe zi – pâine, fiertură, legume, vin.
3. Sâmbăta şi duminica – mâncare de două ori pe zi – mâncăm de toate câte puţun.
În caz de neputinţă trupească, Biserica dezleagă de a se mânca orice mâncare, deoarece „Părinţii ne-au învăţat să fim ucigători de patimi ci nu de trup”. Sf. Ioan Scăraru zice: „Îmbuibarea pântecelui este mama desfrâului, iar înfrânarea lui – pricina curăţiei”. Un duşman al îmbuibării pântecelui pentru cel făţarnic este îmbuibarea de slavă – postesc ca să fiu slăvit. Conform Sf-lor Părinţi, diavolul este în stomac şi împiedică pe om să se socoată sătul, chiar de ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul.
Patima îmbuibării pântecelui este periculoasă pentru că ea reduce funcţiile mentale ale omului, slăbeşte voinţa de a lupta cu patima: relaxare, somnolenţă, satisfacţie – iată rezultatul îmbuibării.
Există o părere modernă „omul este ceea ce mănâncă”, cu alte cuvinte raţionul de hrană poate determina anumite capacităţi: mâncarea – pofta trupească; băuturile ameţitoare – mânia, desfrâul.
Pentru cei care călătoresc şi pentru bolnavi, în Biserica primară, se făcea dezlegare pentru orice fel de mâncare. Când eşti în ospeţie, poţi să te abţii de la mâncare, însă dacă faci asta din mândrie, mai bine să mănânci.
Cu cât mai mult întărim trupul cu atât mai mult slăbeşte sufletul.
Avva Ioan Colov: „când cineva vrea să cucerească o cetate, mai întâi o izolează, ca cei din înăuntru să sufere foame şi sete, şi când nu mai pot suporta foamea se supun, la fel şi patimile trupului le putem birui după ce le vom slăbi cu post şi cu foame”.
Mâncarea este folositoare doar atunci când o primim pentru menţinerea vieţii şi capacităţilor fizice. De multe ori noi folosim mâncarea doar ca pe plăcere sau distrare, astfel de folosire a hranei – îmbuibare.
În ascetică se vorbeşte despre 3 feluri de îmbuibare:
1. Când mâncăm mult fără a deosebi mâncarea. – Fiecare om are o normă a sa în mâncare. Norma generală de mâncare este a cea ca să te ridici de la masă ne săturat complet. Ce-i peste normă aduce daună în organism.
2. Când mâncăm puţin dar ales. – Reprezentanţii acestei patimi de multe ori fac parte din clasa aristocratică. Astfel de oameni caută să folosească în mâncare anumite producte şi prelucrează mâncarea după anumite diete. Tot de aici fac parte acei care au înclinaţie doar spre dulce, sau componentele picante.
3. Mâncare fără vreme. – Când nu se respectă abţinerea de la mâncare între mese.
În privinţa băuturii Biserica permite vinul, dar în cantităţi mărginite.
3. Desfrâul (curvia)
Este legat de îmbuibare. Sf. Vasile cel Mare: „Omul trupeşte curat are faţa veselă, iar cel care este posedat este ruşinat”. Sunt oameni care repede se îndrăgostesc în oricine. Pe Socrate l-au întrebat odată, dacă nu ştie el vreun leac contra îndrăgostirii de la prima vedere? El a răspuns: ştiu, trebuie să te nu uiţi niciodată. Atunci când omul se face vinovat de această patimă, el se divizează.
Desfrâul stăpâneşte mai întâi mintea, dar apoi şi trupul, uneori diavolul îmbracă această patimă în marea dragostei, dar trebuie de ştiut că dragostea curată este însoţită întotdeauna de sentimentul de jertfire. Dacă însă dragostea cuprinde doar aspectul de folosinţă, de a-ţi consuma (potoli) dragostea trupească, este doar o patimă.
Procesele fiziologice depind direct de cele psihice, în ce direcţie îndrepţi cugetul, aşa reacţie şi vei primi. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur zice: „Atunci când vezi o femeie frumoasă, gândeştete că de ceea ce te miri tu este doar o materie: carne, muşchi, nervi, sucuri nutritive – acestea se ascund sub frumuseţea feţii de care te miri tu. Tu însuţi ridică-ţi mintea ta la Cel ce a făcut aceasta şi te gândeşte cu cât mai frumos trebuie să fie Creatorul dacă atât de frumoasă este creaţia sa”.
Că reacţia de la privirea unei feţe frumoase depinde de cugetul nostru vorbeşte practica medicilor. Un medic bărbat rămâne calm atunci când tratează corpul unei femei deoarece cugetul lui în acest moment este stăpânit nu de patima trupului, dar de dorinţa de a ajuta pacientul.
Pricina curviei poate fi şi în vorbă, folosirea jargonului neformal. Patima curviei poate avea mai multe aspecte:
1. Desfrâul – când omul nu se poate stăpâni de la închipuiri, cuvinte sau purtări desfrânate
2. Curvia – când păcatul este săvârşit de o persoană necăsătorită
3. Preacurvia – schimbarea unui căsătorit
4. Formele nefireşti: pedofilie, zoofilie, homosexualitate.
Sf. Efrem Sirul zice: După cum porcului îi e plăcut să se tăvălească în tină, tot aşa şi demonul în sufletul celui desfrânat. Tot el zice: Păzeşte-ţi vorba ta de glume, ca nu cumva ele să-ţi fure ruşinea şi să te facă un desfrânat.
4.Iubirea de argint
Apare această patimă din copilărie, atunci când copilul vrea să aibă ceva a lui. Copilul nu cere permisiunea de a se juca cu obiectul dat, dar el cere ca mama să recunoască că acest lucru aparţine lui. Iubirea de argint nu presupune doar iubirea de bani, ci de orice bunuri materiale.
Cel care vede sensul vieţii fără bogăţie şi bani are aceeaşi soartă ca şi peştele care se avântă să înghită viermele din apă. El nu bănuieşte că vermele ascunde cârligul, care este legat de undiţă pe care o ţine în mână pescarul, şi care îl va prinde şi-l va pune în tigaie.
Sf. Ioan Scărarul zice: Iubirea de argint este o fiică a necredinţei, ea se îndreptăţeşte pe sine cu teama de sărăcie, grija de bătrâneţe, teama de foame. Cel care a agonisit iubirea, acela a cheltuit banii, iar cel ce încuviinţează că le are pe amândouă, acela se înşală.
Un om ce este posedat de această patimă poate fi la fel şi unul zgârcit şi unul risipitor, însă trebuie de făcut diferenţă între un om darnic şi unul risipitor. Dărnicia este o virtute, ea se face pentru Dumnezeu, iar risipa este o patimă şi se face pentru ochii lumii sau pentru mândrie.
Sub păcatul iubirii de argint nimereşte acela care face speculaţie, care dau mită, care merg în transport fără bilet. Iubirea de argint poate nimici cele mai sensibile legături dintre oameni, fraţi, părinţi, copii, prieteni.
Sf. Isaac Sirul zice: nu zice că aduni bani pentru cei săraci, căci văduva doar cu 2 bani a câştigat împărăţia cerurilor…. şi mai lesne este cămilei de a intra pe urechile acului, decât celui bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.
Sf. Maxim Mărturisitorul: îmi aparţine mie doar ceea ce am dat, iar ce mi-am oprit mie nu este al meu.
Toate revoluţiile şi războaiele au la bază această patimă a iubirii de argint. Poţi să fii foarte bogat, dar să te simţi sărac şi invers. Bogăţia ca atare nu este ceva periculos. În aspect moral banii sunt nevoitori, la fel cum neutră este şi sărăcia. Ei aduc daună sufletului atunci când îi facem idoli. De patima iubirii de argint sunt cuprinşi nu numai cei bogaţi dar şi cei săraci. Sărăcia care toată vremea pizmuieşte pe cei bogaţi, care aşteaptă prilej de a pune stăpânire pe averea celui bogat, nu este o sărăcie evanghelică. La fel şi cel bogat care se socoate pe sine doar administrator, dar nu stăpân absolut peste averea sa, nu va cădea sub păcatul iubirii de argint.
Atunci când Hristos zice: Cel care este mai mare între voi, să fie slujitorul vostru. Sub cel mai mare se are în vedere cel mai bogat cu averea, cu talentul sau funcţia.
Orişice fel de avere trebuie să fie pusă în circuit pentru a o înmulţi. Bogăţia care este ascunsă, se devalorizează.
5. Mânia
Pricina mâniei conform Sf. Părinţi sihaştri este mândria. Un om smerit nu găseşte pricină de a se mândri. Doar într-un singur caz mânia este îndreptăţită, atunci când obiectul mâniei este păcatul. În acest sens comentează Sf. Ioan Casian cuvintele profetului David, Psalm 4, 5 – „mâniaţi-vă, dar nu greşiţi”, să urâm păcatul sau patima, dar să nu o înfăptuim. Este greşită părerea că de mânie sau de ură ne poate izbăvi singurătatea sau izolarea de lume.
Pustnicii mărturisesc despre aceea că trăind în singurătate şi negăsind asupra cui să-şi verse mânia, se mâniau pe cuţit, pe ploaie care îi uda. Ca şi orice altă patimă, mânia are câteva etape: ea se începe cu tulburarea stării de linişte. Dacă nu mai putem stinge această scântee, ea creşte în bănuială, nerăbdare şi răzbunare.
Ava Zosima zice: acolo unde nu este tulburare, nici duşmănia nu are loc. Sf. Maxim Mărturisitorul: noi nu avem pricină de a ne mânia, deoarece toţi suntem nedesăvârşiţi. Mânia poate fi uşor biruită dacă ne pune pe noi în locul celuia ce provoacă mânia.
Odată Ava Ioan Colov venea de la schit şi în drum călăuza s-a rătăcit deoarece înoptase. Fraţii au înţeles că nu merg drept şi i-au spus despre aceasta lui Ioan. Ava ca să nu întristeze pe călăuză, s-a făcut bolnav, dorind să rămână până dimineaţa în acel loc, iar dimineaţa călăuza a înţeles singur rătăcirea.
6. Tristeţea
Este trist acel om care doreşte prea multe, dar nu le poate înfăptui. Cuv. Nil Sinaitul zice: cel ce iubeşte lumea, are multe scârbe. De tristeţe este cuprins acela care îşi pune toată nădejdea sa în lucruri trecătoare, iar în lume toate se schimbă şi prilej de tristeţe aflăm la orice pas. Greutăţile vieţii trebuiesc întâlnite cu bărbăţie, ştiind că orice om este supus greutăţii. De obicei, tristeţea vine atunci când altă patimă oarecare nu este satisfăcută. Nu trebuie să uităm atunci când suntem cuprinşi de tristeţe că orice greşeală a vieţii ni se dă pentru întărirea voinţei noastre.
În ascetică calea răbdării greutăţilor este tratată ca cea mai scurtă cale spre împărăţia cerurilor. Sunt cunoscuţi mulţi asceţi care îşi luau asupra sa o povară oarecare, stâlpiri, zăvorâre. Sf. Ioan Scărarul scrie că: ucigaşii tristeţii sunt milostenia şi neagonisirea. Sf. Ioan Casian zice că: duhul tristeţii vine asupra călugărului la ceasul amezii, de aceea un remediu ei ar fi munca manuală.
Uneori tristeţea poate ajunge până la sinucidere. De multe ori cel ce ajunge la gândul sinuciderii nu este cel mai nenorocit. Când omul este ocupat cu ceva, aşa gânduri nu vin de exemplu, în timp de război. Deci, nu situaţia grea ne duce la deznădejde, ci aţintirea completă a atenţiei asupra acestei situaţii. În acest caz noi îl excludem pe Dumnezeu din viaţă. Centrul vieţii nu mai este Dumnezeu, dar suntem noi şi obstacolele pe care le întâlnim. Este important să înţelegem că cele materiale nu pot satisface niciodată sufletul.
Filosoful Zinoviev zice despre un cunoscut de al său care visa să plece în Apus să câştige bani şi să trăiască normal. După ce devine bogat el începe să se plictisească, apoi ceea ce numim noi tristeţe. Se încep depresiile sufleteşti, se îmbolnăveşte şi la un an decedează.
Despre cel mai bogat om de pe planetă, Bil Gheits, se spune că lucrează 16 ore/zi, pentru că oprirea de la activităţi, l-ar pune în faţa întrebării: de ce?
Tristeţea este istovirea sufletului. În această stare de tristeţe sufletul nu este în stare să se opună ispitei. Demonul tristeţii îl lipseşte pe om să se îndoiască de puterea divină în mântuirea sa. Pentru suflet starea de tristeţe este o stare de somnolenţă pe care Părinţii o numesc – nesimţirea împetrită.
7. Slava deşartă
Sf. Grigorie Teologul o caracterizează ca pe o patimă schimbătoare şi ca pe o fiică a mândriei. Pentru slava deşartă poate servi ca pricină atât bogăţia pentru unii, cât şi sărăcia pentru alţii. Sf. Ioan Casian zice: celelalte sunt de aşa natură că pe măsură ce te lupţi cu ele, slăbesc, iar aceasta, dimpotrivă, poate să-l robească pe biruitor.
În căutarea slavei omul începe să fie aşa cum vor alţii să-l vadă, el îmbracă o măsea a cuiva. Firea lui adevărată rămâne necunoscută oamenilor, iar uneori chiar şi lui însuşi. Din iubirea de slavă deşartă uneori omul se sileşte să-şi facă carieră, să-şi antreneze muşchii, să înveţe limbile. Omul devine o marionetă dirijată de opinia publică. Cel mai straşnic lucru pentru iubitorul de slavă deşartă este indiferenţa celor din jur faţă de dânsul atunci când nu este observat. El îşi aranjează viaţa după un standart oarecare pe care îl acceptă nu de aceea că este mai corect, ci pentru că poate produce efect.
Tineretul cel mai des imitează stelele ecranului, eroii, politicii, rar cine poate să rămână singur cu sine, neîmbrăcând pe faţa sa vreo mască străină. De multe ori se observă că cel ce suferă de această patimă a slavei deşarte îşi crează în jurul său un anturaj de contrast: acel care vrea să se arate darnic, ţine în preajma sa tovarăşi zgârciţi, cel care vrea să fie lăudat pentru vitejie – fricoşi, pentru onestie – mincinoşi şi, dimpotrivă, orice tovărăşie pentru cel pătimaş de slava deşartă se termină atunci când se dovedeşte că tovarăşul posedă calităţi mai înalte decât el.
Slava deşartă se poate manifesta prin câteva formea:
– când cel pătimaş are nevoie de aprecierea publicului, în acest caz el face ceva doar în cazul când toţi ştiu ce face el. Din această categorie fac parte cei care fac artă, politică, ştiinţă, preoţii.
– Când cel stăpânit de slava deşartă are nevoie de aprecierea cunoscuţilor săi. Aceştia sunt cei din companiile vesele, în astfel de companii, iubitorii de slavă se simt ca peştele în apă. Uneori astfel de lideri nu sunt bucuroşi de sine, atunci când cei din jur le solicită (sfaturile), ospitalitatea.
– Când pătimaşul are nevoie de aprecierea unei singure persoane, celei iubite. Lui îi este indiferentă orice lege numai să-i fie luate în seamă cuvintele, faptele.
– Când se solicită slava din partea persoanelor care nu mai sunt.
Sf. Efrem Sirul zice: stăruiete să porţi cinste la toţi nu pentru a te preamări tu, dar pentru slava lui Dumnezeu.
Sunt oameni care îşi petrec viaţa întreagă stăpâniţi de această patimă. În sport, de exemplu, nu are ce căuta un om care este lipsit de slava deşartă.
În genere, orice sistemă de competivitate se întemeiază pe patima slavei deşarte. Concurenţa dă naştere invidiei, iar invidia este dorinţa ca nimeni să nu posede aceea de ce dispun.
8. Mândria
Omul mândru este acela care nu recunoaşte asupra sa nici o lege. Este un exemplu la ava Dorotei, care vine la mănăstire, unde era un călugăr tânăr, dar smerit. Când ava îl întreabă cum de rabdă toate nedreptăţile fraţilor, acela răspunde: eu nu i-au seama de vorbăria lor.
Diavolul ispiteşte prin patimi, însă cel mândru nu-i mai trebuie diavol, pentru că singur a devenit diavol – zice Cuv. Simeon noul Teolog.
Cel mândru nu poate fi creştin, deşi se numeşte aşa şi spiritual el este străin lui Hristos, care pe sine s-a smerit până la moarte. În genere, apariţia răutăţii în univers este legată de păcatul mândriei. Diavolul a vrut să fie ca Dumnezeu, dar a ajuns în partea opusă. La acest final ajung toţi cei supuşi mândriei.
Cuv. Tihon Athonitul zice: iadul este plin de fecioare mândre şi feciori mândri.
Deseori mândria este socotită în societate dreaptă virtute. Putem întâlni oameni care se mândresc cu funcţia lor, cu copiii lor, cu ţara lor. În aceste cazuri se confundă sentimentul mândriei cu cel de mulţumire. În sens spiritual, omul mândru este acela care îşi creează în viaţă următoarele condiţii: mie nu-mi trebuieşte de la nimeni nimic, eu singur sunt capabil să cuceresc totul, şi împărăţia cerurilor. În astfel de poziţie el nu mai socoate pocăinţa ca ceva necesar, el nu are de ce se căi.
Ava Dorotei zice: păzeşte-te de mândrie şi nu te îndreptăţi pe tine pentru că aceasta alungă pocăinţa.