Culisele psihice ale sexualitatii Perversiunile sexuale si patologia familiei contemporane

0
3033
Culisele psihice ale sexualităţii
Perversiunile sexuale şi patologia familiei contemporane

De curând, am primit la rubrica noastră Întreabă Preotul, o întrebare legată de perversiunile sexuale din sânul familiei contemporane. Sincer să fiu, inițial mi-a fost foarte și foarte greu măcar să și meditez la formularea răspunsului. Dar deoarece, vizitatorii noștri își așteaptă răspunsul, am decis să le ofer un răspuns în privat, totuși, se vede că am răspuns destul de nereușit, pentru că întrebările au continuat. Iată de ce, am decis să publicăm materialul de mai jos în speranța că vom reuși să acoperim toată setea de a cunoaște a vizitatorilor noștri! Lectură plăcută tuturor!
Capacitatea de a trăi o viaţă sexuală normală presupune o personalitate psihică matură, rezultat al echilibrării şi maturizării diferitelor instincte infantile elementare existente în omul în momentul venire sale pe lume. Maturitatea psiho-afectivă a individului este punctul de sosire al unei lente evoluţii marcată de mai multe etape.
Există în noi, începând de la naştere, tendinţe primitive fundamentale, de a căror existenţă şi manifestare putem să nu fim conştienţi. Ele se reduc, potrivit psihologiei, la două instincte fundamentale, Erosul – sau instinctul erotic-sexual şi Tanatos ¬– sau instinctul de distrugere: de la o formă elementară, primitivă, explozivă, individul trece, prin mecanisme inconştiente de sublimare, la capacităţi constructive şi, drept urmare, pozitive.
Interferenţe din interiorul, dar mai ales din exteriorul mediului familiar şi social, asupra normalei dezvoltări a copilului pot să întrerupă procesul de maturizare şi să facă astfel ca instinctele elementare ale copilului să nu se integreze în mod armonios într-o afectivitate şi o sexualitate matură. Când aceste impulsuri primitive infantile se descarcă în adult în forme izolate, devenind scopuri în ele însele, avem de-a face cu perversiunile ; pervers este deci adultul dezechilibrat, imatur, deoarece factori circumstanţiali – foarte adesea generaţi de mediu – au încetinit, blocat sau chiar făcut să regreseze la etape precedente, evoluţia sa.


1. Inter-sexualitatea: când biologicul şi psihologicul nu coincid
Sexul oricărui individ trebuie considerat sub două aspecte diferite: biologic şi psihologic. Sexul biologic este rezultatul unei serii de factori (cromozomi – adică sexul genetic; testicule sau ovare – adică sex gonadic; situaţie hormonală etc.). Sexul psihologic în schimb corespunde comportamentului individului şi este rezultatul experienţei educative familiale şi sociale. În majoritatea indivizilor sexul biologic şi cel psihologic coincid (băiatul este „masculin” iar fata este „feminină”), dar există şi cazuri, chiar dacă rare, care prezintă nu doar un contrast între sexul biologic şi cel psihologic, dar şi discrepanţe de comportament între ele.
Malformaţiile de natură fizică care provocau în trecut erori în diagnosticarea sexului la naştere pot să fie corectate astăzi chirurgic, dar nu este vorba de o reală schimbare de sex, cum vine uneori considerată, chiar dacă este necesară modificarea registrelor anagrafice. Este vorba, de fapt, despre o târzie şi artificială adecvare a individului la caracterele anatomice pe care le posedă chiar de la naştere.
În lumea noastră se vorbeşte despre transexualism în cazul în care sexul biologic şi cel psihologic nu coincid. Transexualii sunt indivizi care adoptă comportamentul şi caracteristicile psihologice de sex contrar şi care caută, prin intermediul unor îngrijiri hormonale şi chirurgice, o transformare a propriului sex biologic în cel opus, pentru a-l armoniza cu cel psihologic. Sunt aproape întotdeauna indivizi de sex masculin care se simt psihologic femei.
Geneză: În majoritatea cazurilor, transexualitatea este consecinţa unor alterări ale dezvoltării psiho-afective din primii ani de viaţă, având cauze familiale sau conjuncturale care au dereglat normala evoluţie a heterosexualităţii. Persoana în cauză nu este deci responsabilă de propria situaţie, necesitând o atenţie pastorală specială.
Dacă copilul nu achiziţionează o clară identitate sexuală, din motive conjuncturale sau biologice, dobândeşte o anumită incetitudine psihologică şi o anumită ambiguitate privitoare la propria sexualitate, care pot să se menţină latente, sau, ca urmare a unor circumstanţe dezlănţuitoare (traume, frustrări etc.) să ducă la transexualitate.
Cauzele familiale ale transexualităţii sunt foarte diferite. Dacă părinţii nu acceptă sexul fiului începând de la naştere, ei pot determina astfel în copil o inversiune psihologică. Dacă mama este posesivă şi tatăl este absent din punct de vedere psihologic, sau perceput ca persecutor, fiul poate să se replieze pe un rol pasiv-feminin, pentru că a interiorizat modelul matern, iar nu pe cel patern. Imaginea maternă, puţin câte puţin, invadează psihicul fiului şi un „eu” feminin se substituie „eu”-lui masculin, până ce şi „eu”-l corporal (sau conştiinţa propriului corp) se transformă, iar viitorul adult ajunge să „simtă” ca o femeie; interesele hetero-sexuale sunt slabe, existând carenţe de autostimă şi de autoafirmare, precum şi dorinţe homosexuale pasive.
Terapie. În cazurile de transexualitate, pacienţii recurg actualmente la tratamente hormonale şi chirurgice. Tratamentele hormonale (testosteron) se conjugă de obicei cu injectarea de substanţe pentru a mări volumul sânilor, chiar dacă există riscul degenerării în tumoare canceroasă a ţesuturilor mamare. Terapia chirurgică constă în eliminarea organelor genitale şi în construirea unui organ feminin improvizat; acest lucru nu este privat de riscuri, şi semnifică de fapt doar o „travestire” anatomică, o aparenţă a sexului opus, cu o limitată satisfacţie sexuală şi însoţită de sterilitate. În cazul operaţiilor, adeseori castrarea chirurgicală determină dificultăţi psihologice privitoare la integrarea socială a noului rol şi deteriorarea personalităţii; s-au verificat cazuri în care au fost pretinse ulterioare intervenţii, mai drastice, sau s-a dorit reluarea precedentei anatomii sexuale.
În Europa unicul stat care a permis în mod legal castrarea chirurgică pentru transexuali a fost Danemarca; ilegal s-a practicat şi în Maroc şi Statele Unite. Actualmente, cadrul juridic este mult mai flexibil. Persoanele cu acest gen de probleme necesită o grijă pastorală specială, în urma căreia să-şi poată asuma, chiar dacă cu mare întârziere, rolul sexual pe care îl au prin natură. Din punct de vedere spiritual se poate recupera timpul pierdut, traumele suferite pot fi vindecate, iar rănile interioare cicatrizate.
Avem deci în obiectiv bolnavi care nu au dobândit identitatea sexuală legitimă şi naturală, voită de Dumnezeu; ei aparţin doar din punct de vedere psihologic sexului opus, şi o manifestă în opţiunea vestimentară, în modul de a munci etc. În timp ce travestitul cu haine feminine caută printr-o identificare cu mama, obiecte de iubire masculine, travestita cu haine masculine tinde să fie bărbat, în tentativa de a se iluziona şi de a induce în eroare că posedă caractere masculine.
La nivel social, în lumea contemporană şi în istoria umanităţii s-a înregistrat o tendinţă de „masculinizare” a femeii, şi de „feminizare” a bărbatului. Aceasta demonstrează că, la nivel colectiv, au avut loc anumite traume ce au alterat identitatea feminină şi masculină din societate. Femeia, de-a lungul modernităţii, a optat pentru pantaloni, în timpurile mai recente pentru scurtarea părului imitând tunsura masculină, preluând unele obiceiuri aparţinătoare în trecut exclusiv bărbaţilor, precum fumatul sau sporturile masculine (boxul, fotbalul). Bărbatul societăţii postmoderne, în schimb, are la rândul său tendinţe tipic feminine: îşi vopseşte părul, demonstrând astfel o preocupare exagerată, tipic feminină, pentru aspectul exterior, poartă cercei – elemente ce în unele culturi, precum cea latino-americană constituie un element definitoriu al feminităţii (Maica Domnului din icoanele latino-americane poartă în mod obligatoriu cercei) – etc. Societatea noastră prezintă simptomele clare ale unei crize a rolului social atât al femeii, cât şi al bărbatului.
2. Homosexualitatea – o patologie exclusiv psihică
Este definită homosexualitate atracţia afectivo-sexuală între persoane de acelaşi sex. Este o problemă extrem de veche, la care se fac referiri în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, şi mulţi occidentali preferă să nu o mai numească „inversiune” sexuală, întrucât termenul ar avea o semnificaţie rasistă, discriminatorie, de excludere, în timp ce femeile şi bărbaţii care aparţin acestei categorii, din punct de vedere biologic, aparţin fie sexului masculin, fie feminin.
Homosexualii sunt, aproape în totalitate, indivizi cu echilibrul hormonal perfect, iar din punct de vedere anatomic şi fiziologic normali. Perversiunea lor nu este aproape niciodată de origine ereditară şi nici măcar organică, ci în mod esenţial psihică. Înseamnă, de fapt, supravieţuirea în adult a unor elemente, chiar dacă elaborate şi rafinate, ale unor tendinţe sexuale infantile.
Absolut cert este că orientarea psiho-afectivă a homosexualului, bărbat sau femeie, se decide în primii 6 ani ai vieţii. Homosexualitatea nu este, precum unii consideră, o problemă „intelectuală” sau „artistică” (dacă un homosexual este artist, este în ciuda perversiunii sale şi nicidecum homosexualitatea nu constituie originea talentului său), sau o depăşire a heterosexualităţii. O persoană care atinge o heterosexualitate matură nu caută nicidecum să se „vindece”, şi cu atât mai puţin să o depăşească, căutând homosexualitatea. În plus de aceasta, în timp ce există o evoluţie între heterosexualitatea unui adolescent şi aceea a unui adult, nu se constată această dinamică în homosexual, în care o constantă imaturitate psiho-afectivă supravieţuieşte în ciuda înaintării în viaţă.
a) Homosexualitatea masculină – erotismul exacerbat
Radiograma genezei perversiunii. Aceasta cuprinde, potrivit unor statistici, un procent de 3-5% din populaţia masculină. Homosexual poate fi definit – din punct de vedere psihologic – adultul nematurizat în sens psiho-afectiv din cauze familiale, sociale şi – foarte rar – organice. Prin „cauze familiale” înţelegem o criză a raportului dintre fiu şi părinţi, într-o familie în care aproape întotdeauna se impune mama care este dominatoare, „virilă” şi tatăl este absent realmente, sau din punct de vedere psihologic slab; sau predomină tatăl prea autoritar, care este perceput de fiu ca represiv, răzbunător sau „castrator”.
Dacă vom examina triunghiul familial, compus din tată, mamă şi fiul viitor homosexual, constatăm că raporturile dintre ei sunt de obicei tipizabile. Aceasta înseamnă că preotul care cunoaşte o anumită familie şi raporturile interfamiliale poate rapid identifica condiţiile genezei perversiunii în copii. Legătura mamă-fiu este caracterizată în aceste cazuri de o intimitate excesivă (adesea dorm împreună în aceeaşi cameră până când fiul ajunge adolescenţa), posesivitate şi hiper-protecţie maternă şi complicitate mamă-fiu în dauna tatălui. Mama îl hiper-protejează pe fiu, nu îi încurajează comportamentele bărbăteşti („virile”), tocmai pentru că se teme de sexualitatea bărbatului în general, şi deci şi de aceea a fiului; îi reprimă interesele hetero-sexuale: îl „castrează” din punct de vedere psihologic.
În raportul soţie-soţ, mama viitorului homosexual este de obicei o „frigidă puritană”, care-şi domină şi dispreţuieşte soţul, menţinându-l într-un rol secundar faţă de fiu. Figura soţului este mai mult aceea a unui bărbat care se repliază pe muncă (profesie), care produce bani şi care lasă conducerea familiei mamei, fapt pentru care raportul tată-fiu este aproape întotdeauna neinteresant şi adeseori de ostilitate reciprocă. Legătura intensă dintre mamă şi fiu alimentează în fiu dorinţa de a avea o mamă în exclusivitate, accentuând rivalitatea agresivă cu tatăl; din cauza acestui conflict, fiul pierde necesarul model de identificare masculină, se identifică cu mama, unicul model prezent şi acceptabil, şi are dificultăţi să se îndepărteze de aceasta, din cauza unei tot mai mari dependenţe patologice. Ne-„virilizat”, fiul rămâne condiţionat, fixându-şi iubirea sa pe mamă; frustrarea în raportul cu tatăl determină o „foame afectivă” de iubire paternă, pe care homosexualul pasiv încearcă să o compenseze ulterior prin căutarea unui partener masculin. În plus de aceasta, lipsa identificării şi a reconcilierii inconştiente cu tatăl provoacă în homosexual persistenţa agresivităţii spre figura paternă, agresivitate proiectată apoi pe orice autoritate (nu suferă nici un fel de „superior”).
Avem deci de a face cu o situaţie dramatică complexă, care se cere a fi analizată profund şi care pretinde soluţii pastorale clare. O simplă atitudine de refuz a homosexualilor nu epuizează nicidecum complexitatea problematicii.
Comportamente. Adeseori homosexualii, pentru un fel de „alibi interior” se lasă însoţiţi de femei frumoase, pentru că ele sunt pentru ei „din punct de vedere sexual neinteresante” deci „ne-periculoase”; sunt însoţitoare care, puţin feminine, aproape întotdeauna frigide, au un rol pseudo-matern. Homosexualul poate avea şi raporturi heterosexuale, dar doar ca o activitate mecanică fără erotism, tandreţe, afecţiune; o necesară formalitate (a se vedea poziţia comunistă ). Din acest punct de vedere, avem de a face realmente cu un handicap, iar din punct de vedere pastoral trebuie să luăm în calcul acest fapt.
Homosexualitatea nu este o opţiune voluntară: persoana în cauză nu se vrea a fi aşa, ci se descoperă astfel. Nu se poate vorbi despre viciu, pentru că nu este ceva dorit sau intenţional. Este o psihopatie şi, ca toate bolile, necesită mai mult îngrijiri, şi mai puţin critici morale. Iar grija supremă de care trebuie să beneficieze este una pastorală.
Presa homosexuală şi asociaţiile de acelaşi gen pretind să justifice homosexualitatea afirmând că „omul se naşte homosexual”, considerând această perversiune un capriciu al naturii, un destin inevitabil şi incurabil. Vor să facă să se creadă că este natural a fi „homosexual”, la fel cu a fi „hetero-sexual”. Împotriva acestei păreri, Biserica trebuie să ia o atitudine clară, nu neapărat absolutizând argumentele sale teologice, cât coalizându-se cu ultimele descoperiri ale psihologiei care infirmă această părere „ideologică”, şi pledând pentru o sexualitate naturală.
Factori sociologici, precum o anumită literatură docilă, anumite filme care, mascând cu estetism această perversiune, tind să o expună ca semn al elevaţiei şi al rafinamentului, pot să-i favorizeze extinderea. Homosexualitatea este deci expresia simptomatică a unei familii şi a unei societăţi bolnave.
Canonul 29 (Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul): osânda desfrâului cu bărbaţi
„Canonul 4 al lui Grigore de Nissa exclude de la împărtăşanie pentru 18 ani pe cel ce comite necuviinţă cu bărbaţii; iar canonul 62 al lui Vasile cel Mare pentru 15 ani. Noi însă socotim că pentru 3 ani să se excludă de la împărtăşanie unul ca acesta, plângând şi ajunând, şi spre seară mâncând mâncări uscate şi 200 de metanii făcând. Iar dacă se dedă mai mult trândăviei, să împlinească 15 ani”.
(Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul):
Canonul 53: desfrânarea nefirească între fraţi
De va face cineva sodomie cu fratele său, se pedepseşte cu 8 ani, mâncând uscat după ceasul al nouălea din zi, şi făcând în fiecare zi 400 de metanii.
Canonul 54
Dacă vreun frate mai mic ar suferi sodomie de la cel mai mare, fără să facă el sodomie, se pedepseşte 3 ani, mâncând uscat după ceasul al nouălea din zi şi făcând 100 de metanii.
b) Homosexualitatea feminină sau „compensaţie afectivă” cu orice preţ
Este frecventă precum cea masculină; raportul Kinsey consideră că se întâlneşte la populaţia feminină din Statele Unite cu o frecvenţă de 3%, dar considerând şi cazurile de homosexualitate latentă, de 30%. Subevaluată de opinia publică şi neglijată de studiile ştiinţifice, această perversiune, deşi este adesea evidentă şi chiar expusă ostentativ, este mai puţin luată în considerare decât cea masculină, mai puţin suspectată şi incriminată. Aceasta şi pentru că în raportul hetero-sexual normal, femeii revenindu-i în general un rol pasiv, bărbatul denaturat, în superficialitatea sa, nu consideră problematic sau nesatisfăcător raportul său cu o femeie lesbiancă.
În raportul homosexual feminin componenta afectivă prevalează asupra celei sexuale, constituind punctul de plecare mai uşor pentru căutarea unei partenere şi iniţierea unei legături. Raportul homosexual feminin poate să se exteriorizeze pe un plan afectiv, fără să se genitalizeze, sau sexualizarea acestui raport poate să se realizeze abia într-o a doua etapă. Important din punct de vedere pastoral este faptul că primează afectivitatea asupra patimii trupeşti, iar această afectivitate, în urma unui efort pastoral susţinut, poate fi sublimată şi orientată spre un scop mai nobil.
Partenerele trăiesc împreună, „căsătorite”, într-un raport mamă-fiică. Instinctul matern al lesbienelor este mult mai puternic decât instinctul patern al homosexualilor, fapt pentru care recurg la adopţii clandestine de copii, sau cresc copii dobândiţi în urma unor relaţii heterosexuale, căutate anume cu acest scop. Legătura dintre lesbiene este mult mai stabilă şi mai prelungită în timp decât a homosexualilor, cu toate acestea, continuitatea este foarte rară, deoarece sunt tot timpul prezente ambivalenţe afective, instabilitate, depresie, trădări, gelozii: caracteristici constante în orice raport afectiv imatur. Acest fapt poate fi deci exploatat din punct de vedere pastoral, arătându-li-se persoanelor în cauză că nu au ajuns maturitatea afectivă necesară, şi nici nu o pot ajunge continuând să avanseze în direcţia pe care au pornit. Maturitatea afectivă poate fi atinsă şi la o vârstă adultă printr-o practică spirituală constantă.
Inconştientul are un rol mai important decât conştientul în această perversiune, care vine dobândită în copilărie ca urmare a unor tulburări ale evoluţiei psiho-afective. În copilărie se înregistrează o blocare a creşterii psihologice, persistând şi în femeia adultă o legătură afectivă de tip infantil cu tatăl, fapt ce face imposibil un raport inter-personal matur.
Geneza perversiunii. O mamă ostilă, dominantă, tiranică în raport cu fiica, face imposibilă identificarea acesteia cu modelul matern. Agresivitatea în raport cu mama provoacă în fiică neacceptarea propriei feminităţi. Aceeaşi evidenţă poate să se întâlnească şi cu un tip de mamă slabă, victimă şi sclavă a soţului; acel model matern negativ nu doar deranjează identificarea cu mama, dar favorizează excesiva identificare cu modelul viril patern, fapt pentru care fiica poate asuma pe viitor rolul de lesbiană activă. O mamă apoi cu atitudine ostilă faţă de bărbaţi, poate reprezenta o cauză determinantă a homosexualităţii fiicei, care se aliniază astfel anti-hetero-sexualităţii materne; la fel se poate întâmpla cu o mamă care reprimă feminitatea fiicei, pentru că o percepe ca pe o figură competitivă şi devalorizantă.
Motivaţiile inconştiente ale homosexualităţii feminine sunt deci multiple. Aceste imaturităţi psiho-afective determină inhibiţii ale impulsului hetero-sexual şi fobie de hetero-sexualitate, manifestându-se prin fugă de bărbat, frică de deflorare, de maternitate, de boli sexuale etc.
Motivaţii exterioare, ca lipsa unei iubiri hetero-sexuale, o deluzie afectivă, chiar conjugală, pot să ducă la homosexualitate, ca compensaţie afectivă: este un regres la un stadiu precedent de dezvoltare psiho-afectivă, şi presupune o predispoziţie latentă. Aceste circumstanţe externe, de fapt, sunt doar cauza dezlănţuitoare a homosexualităţii profunde, care îşi trage originea din primii ani de viaţă. Chiar şi alegerea unui tip de activitate profesională derivă uneori dintr-o latentă predispoziţie homosexuală: uneori unele profesii ca infirmieră, paznic în închisori, învăţătoare, vin alese inconştient întrucât favorizează contactul direct cu acelaşi sex în medii mono-sexuale. Şi anumite atitudini feministe exagerate pot camufla o homosexualitate latentă, mascată de o finalitate-alibi, care are valide raţiuni sociale.
Psihiatrul este arareori consultat în cazurile de homosexualitate feminină, atât pentru că această perversiune are simptome nevrotice mai puţine faţă de cea masculină (şi deci mai puţine motivaţii pentru a căuta tratamente) şi pentru că este trăită cu mai puţine sentimente de culpă, deci e mai puţin cauză de angoase, întrucât prevalează în ea legătura afectivă asupra celei sexuale; poate şi pentru că opinia publică acceptă mai mult convieţuirea a două femei decât a doi bărbaţi; din punct de vedere legislativ, cu excepţia Austriei, Greciei, Finlandei şi Elveţiei, homosexualitatea feminină a fost complet ignorată în trecut, în timp ce legislaţia a fost foarte represivă cu cea masculină aproape în toate ţările.
3. Pedofilia – pervertirea inocenţei

Le prétexte ordinaire de ceux qui font
le malheur des autres este qu’ils veulent leur bien
(Pretextul obişnuit al celor care fac nenorocirea altora
este că le voiesc binele.)
Vauvenargues

Se defineşte astfel interesul afectivo-sexual din partea adulţilor pentru copii sau adolescenţi de amândouă sexele. Acest interes se poate limita la raporturi afective platonice, sau poate ajunge chiar la manifestări sexuale faţă de partenerul tânăr, la adevărate corupţii morale şi sexuale, iar în cazuri extreme, chiar omucideri. Este o perversiune care aparţine adulţilor, atât homesexuali cât şi heterosexuali; există bărbaţi care ademenesc fetiţe şi, chiar dacă mai rar, şi femei care ademenesc băieţi.
Geneza perversiunii. Adeseori pedofilul este fiul unui tată absent din viaţa afectivă a familiei şi al unei mame dominatoare, care asumă un rol erotizant, dar şi inhibant şi castrant. Din cauza imaturităţii sale psiho-afective, pedofilul refuză să accepte situaţia de adult şi trăieşte în propriul trecut; tinde să fugă de timpul care trece şi caută o eternă tinereţe în cei de aceeaşi „vârstă psihică” cu el. Identificându-se cu mama şi nu cu tatăl, adeseori se comportă aşa precum atunci când era mic ar fi dorit să se poarte mama cu el: îi iubeşte deci pe copiii pe care îi simte similari lui însuşi, şi îi „cadoriseşte” cu acea tandreţe maternă pe care el nu a avut-o. Ceea ce a fost şi ceea ce ar mai vrea încă să fie formează nucleul perversiunii lui: perversiune narcisistă care îl duce la o opţiune narcisistă, unde partenerul este substituit, în care el se iubeşte pe el însuşi. Pedofilul stagnează deci în această situaţie de imaturitate, rămânând însă singur, întrucât orice obiect de iubire este întotdeauna numai şi numai o oglindă care reflectă imaginea lui: cel care se caută întotdeauna pe sine însuşi nu poate decât să rămână singur.
Fără îndoială, pedofilia este cea mai periculoasă dintre perversiuni din punctul de vedere al vieţii sociale. Adeseori, situaţia psihologică specială a minorului este cea care face posibilă această ademenire. Dacă excludem cazurile de violenţă fizică (situaţii uneori evitabile dacă fiul este educat din timp de părinţi în privinţa pericolelor de acest fel), pedofilii ştiu să-şi selecteze victimele: subiecţi receptivi, pasivi. Este vorba despre copii care nu au avut o relaţie solidă şi validă cu tatăl sau cu mama lor şi sunt în mod inconştient în căutarea unui substitut. În apropierea afectivă de pedofil ei caută protecţie şi căldură şi încearcă să cunoască secretele acelei bărbăţii sau acelei feminităţi de care au fost privaţi. Este vorba despre o foame inconştientă de model patern şi matern, „primus movens” care-i poartă la relaţia cu pedofilul. Căutarea de interese materiale şi prostituţia pentru bani pot să aibă loc abia într-o a doua etapă, servind adeseori ca răzbunare pe adult, pentru a se auto-valoriza, reacţionând deci la sentimentele de culpabilitate cu care părinţii îi împovărează; cu alte cuvinte, pentru a se simţi „ca cei mari”.
Din punct de vedere pastoral, copilul trebuie să se afle într-o continuă atenţie a preotului. Acesta din urmă poate să devină realmente un „părinte” substitut al părinţilor denaturaţi care uită să-şi hrănească copilul cu cel mai eficient nutriment posibil: dragostea maternă şi paternă. În acest caz, printr-o relaţie de apropiere de familia cu probleme, preotul poate deveni un „membru” special al acesteia, gata să intervină în momentele critice, învăluind în iubirea divină copilul care este privat de aceasta prin neglijenţa sau inconştienţa părinţilor.
Canonul 30 (Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul): copiii pângăriţi nu pot fi clerici
Copilul, de se va pângări de cineva, să nu intre în preoţie. Căci deşi acela din cauza nevârstniciei nu a păcătuit, dar vasul s-a sfărâmat şi netrebnic s-a făcut pentru sfânta slujbă. Iar dacă pe coapse a primit scurgerea, canonisindu-se potrivit, nu se va opri să se aducă la preoţie.
4. Sadismul – vocaţia de criminal
Termenul este preluat după autorul romanelor marchizului francez Donatien Alphonse de Sade (1740-1814), în care sunt povestite istorii de o rară violenţă sexuală. Această perversiune afectează în special sexul masculin şi este caracterizată de dorinţa, însoţită de plăcerea sexuală, de a face să sufere în sens fizic şi moral obiectul sexual. Uneori plăcerea se naşte din reprezentarea fantastică a provocării suferinţei, sadicul mulţumindu-se cu fantezii. Uneori însă necesită o acţiune reală cu un partener, pe care sadicul îl supune la acte violente, ajungând până la omucidere (fapt demonstrat de cazurile de delicvenţă sadică pe care istoria criminologiei le înregistrează).
În timpul dezvoltării psiho-afective normale, încărcăturile agresive sunt neutralizate de cele erotice, amestecându-se cu acestea. Dacă cauze circumstanţiale deranjează această fuziune a instinctelor primare, impulsul erotic şi cel distructiv se disociază. Dacă deci instinctul distructiv al copilului nu este sublimat şi nu se integrează în sexualitate, se manifestă în adult ca perversitate sadică (o anumită doză de agresivitate rămâne totuşi în bărbat în timpul raportului sexual normal şi constituie un element erotizant). Agresivitatea sadicului se descarcă pe un plan primitiv, infantil şi vine actualizată doar pentru a căuta plăcerea sexuală.
Sadicii sunt de obicei persoane labile, care au o scăzută experienţă în viaţa de relaţie şi care doar „stricându-i” pe alţii pot să compenseze şi să anuleze propriul sentiment de inferioritate. Adeseori trecutul lor este marcat de un excesiv rigorism, care se exercită ca reprimare patologică asupra instinctului agresiv: tată tiranic, violent, mamă hiper-moralistă, perfecţionistă.
Şi în cazul acestei perversiuni acţiunea păstorului ar trebuie să fie mai mult profilactică, respectiv ar trebuie să se concentreze asupra copilului tocmai la vârsta când este posibil să ia naştere această perversiune. Copilul trebuie ajutat să-şi stăpânească instinctul distructiv şi ieşirile violente, pentru ca acestea odată sublimate, să poată fi transfigurate. În cazul persoanelor pentru care această perversiune a devenit deja o a doua natură, atitudinea păstorului trebuie să devină deja personalizată, respectiv să ia în calcul în mod concret fiecare caz în unicitatea şi concreteţea lui. Se poate acţiona gradual, progresiv, în măsura în care persoana sau persoanele în cauză sunt dispuse schimbării în bine.
5. Masochismul – auto-distructivitatea demonică
Termenul de masochism derivă de la numele romancierului austriac Leopold Sacher-Masoch (1836-1895) care privilegia în naraţiunile sale multe aspecte ale acestei perversiuni. Această constă în dobândirea plăcerii sexuale prin intermediul căutării formelor de suferinţă fizică şi morală.
Masochistul îşi orientează propriul instinct agresiv nesublimat înspre sine însuşi, dirijând adică impulsurile sadice împotriva propriului „eu”, într-o combinaţie de durere şi plăcere, de plăcere în durere. Această auto-distructivitate inconştientă este consecinţa unui Super-„eu” hipertrofiat, sever şi tiranic, care împiedică atingerea plăcerii altfel decât prin suferinţă. Masochistul trebuie să sufere o „daună”, pentru a-şi linişti exigenţele auto-punitive; urmăreşte plăcerea, dar nu poate să se bucure de ea din cauza angoasei care s-ar naşte din experimentarea ei, şi doar suferinţa pare să estompeze această angoasă, eliberându-l de sentimentele de culpă care-l pândesc şi-l inundă.
Geneza perversiunii. Motivaţiile acestei dinamici inconştiente sunt frustraţiile şi represiunile familiale. Un părinte rigid şi frustrant (cel mai adesea mama) face astfel ca fiul să-şi modeleze şi concentreze Super-„eu”-l asupra lui însuşi şi să continue şi ca adult să caute pedeapsa pe care a suferit-o tot timpul copilăriei. Masochistul este adeseori un individ puţin masculin, care caută experienţe pasivo-feminine; uneori caută suferinţe doar morale, insuccese sau umiliri, care pot să se concretizeze în expresii ascetice.
6. Fetişismul – erotismul „obiectual”
În timp ce pentru popoarele primitive fetişul era un obiect din lemn sau din piatră venerat ca simbol al divinităţii sau forţă a naturii, în psihopatologia sexuală el se reduce la un obiect sau la un complex de obiecte care pentru pervers au o funcţie erotizantă, independent de persoana care le posedă sau le îmbracă.
Fetişistul are o asemenea atracţie patologică intensă pentru obiectul respectiv, că uneori recurge la cleptomanie sau la acte criminale din dorinţa obsesivă de a-l colecţiona. El este izvor de erotism şi are un rol de protagonist iar nu de obiect intermediar între pervers şi parteneră, care este reprezentată şi simultan îndepărtată.
Această perversiune demonstrează în mod clar lipsa de maturitate psiho-afectivă a celui stăpânit de ea. Păstorul trebuie să se raporteze la aceşti indivizi cu multă grijă pastorală, precauţie şi compasiune, fiind conştient de faptul că ei trebuie să evolueze constant spre o maturizare psiho-afectivă la care nu a avut ocazia să ajungă până în momentul întâlnirii cu preotul păstor.
7. Voyeurismul – „spionajul” psiho-patologic
Este o perversiune în care plăcerea sexuală derivă din observarea sau studierea atitudinilor erotice ale altor persoane. Pentru adolescent este o normală exigenţă instinctivă, nu doar curiozitatea de a cunoaşte faptele sexuale, ci şi de a le vedea. În cazul în care este traumatizat în satisfacerea acestei exigenţe, poate să menţină o patologică curiozitate vizibilă şi ca adult.
Voyeuristul caută să spioneze cuplurile în timpul raportului sexual, sau o persoană în timp ce se dezbracă; îi sunt indiferente persoanele, plăcerea dobândită este insaţiabilă şi îl expune la osteneli şi neplăceri evidente. Acţiunii sexuale i se substituie privitul, deoarece a rămas fixat pe angoasa infantilă a „scenei primare”, pe care a experimentat-o într-o manieră excesiv de erotizant şi de traumatizant. Cu această perversiune voyeuristul caută în mod inconştient o fortificare a acelei tensiuni infantile ne-depăşită.
Adultul normal prezintă o anumită doză de voyeurism, care se satisface în preludiul sexual, fără să interfereze cu completarea raportului. Reintră în schimb în patologie cazurile persoanelor interesate de spectacole de „streaptease” („spogliarello”).
8. Exhibiţionismul – ofensa impudică
Psihopatologiei sexuale îi aparţine şi exhibiţionismul, perversiune care priveşte aproape exclusiv sexul masculin. Copilaşul găseşte plăcere în expunerea organelor genitale şi îşi controlează această tendinţă prin intermediul normelor educative. Exhibiţionistul, care nu a depăşit această situaţie infantilă, care pradă, în schimb, şi la maturitate, la acest impuls.
Geneza. Motivaţia inconştientă a acestei perversiuni este complexul de „castrare” ne-depăşit. Exhibiţionistului, în mod inconştient, îi este frică de a fi castrat, şi trebuie să-şi verifice virilitatea prin expunerea simbolului esenţial al acesteia, expunându-şi organele pentru a-şi linişti angoasa profundă ce-l stăpâneşte. Prin intermediul reacţiei de frică pe care o provoacă în victimele sale, „spectatoare” de ocazie, care iau cunoştinţă într-o manieră barbară de virilitatea sa, el vrea să se convingă (în urma reacţiei lor de groază) că nu e castrat, dobândind astfel o fortificare interioară. Acest tip de perversiune prezintă, de asemenea, o dimensiune sadică, care se manifestă prin a face să sufere victima, ofensându-i pudoarea.
Perversiunea se poate manifesta şi la o vârstă matură, după căsătorie. Este – în general – cazul „căsătoriile materne”, cu femei mai în vârstă atât fizic cât şi psihologic, pentru că de obicei individul exhibiţionist este puţin viril sau bărbătesc. Acesta evită exhibiţionismul între cunoscuţi sau familiari, şi preferă să se expună de la o fereastră sau în locuri publice.
Există în schimb şi un exhibiţionism verbal, care se manifestă în a da telefoane altora transmiţând fraze obscene. Chiar şi a scrie sau a desena obscenităţi în locurile publice are semnificaţie ostentativă de descărcare agresivă: exhibiţionistul dobândeşte o plăcere perversă la gândul reacţiilor emotive ale cititorului sau privitorului.
Aproape întotdeauna exhibiţionismul se acompaniază de narcisismul excesiv, deoarece brutala exhibiţie are şi finalitatea de a satisface o nevoie de a fi sesizat. În plus de aceasta, orice exhibiţionist este şi un voyeur.
În general, cei afectaţi de tip de perversiuni arareori ajung la preot pentru a-şi mărturisi faptele. Dacă o fac, o fac la o vârstă la care perversiunile respective nu mai sunt active, şi la care persoanele au suferit un relativ proces de convertire interioară. Păstorului îi revine în schimb sarcina de a avertiza asupra negativităţii acestora tinerii aflaţi la începutul experienţelor sexuale.
9. Auto-erotismul masturbatoriu – „aventuri” erotice imaginare
Mulţi psihologi susţin că auto-masturbarea ar constitui o manifestare normală în evoluţia psiho-afectivă a individului, dar o dată continuată la vârsta adultă, în condiţii care permit raportul hetero-sexual, ar deveni o perversiune. În auto-erotismul masturbator, numit impropriu „onanism”, adultul substituie auto-masturbarea raportului hetero-sexual normal, şi aceasta din cauza unei stagnări în evoluţia sa psiho-afectivă (e vorba de împotmolirea în faza auto-erotică infantilă). Diferite motive îl determină să fugă de hetero-sexualitate şi să se replieze pe căutarea plăcerii sexuale la nivel infantil şi adolescenţial, însoţind auto-masturbarea cu fantezii hetero-sexuale normale sau sadice.
Factori precum obiceiul, intensitatea ispitei sexule şi vehemenţa propagandei erotice (stimuli şi factori producători de tensiune ce favorizează într-o mare măsură excitaţia sexuală) privează persoana umană de conştiinţa şi libertatea deplină. Tradiţia ortodoxă a pus accentul pe caracterul nenatural al masturbării, care încalcă scopul facultăţilor sexuale, arătând că ea este o poartă larg deschisă spre patimile trupeşti. William Basil Zion afirmă că „cu cât mai târziu apare căsătoria în societatea noastră, cu atât mai mare va fi dificultatea şi înclinaţia spre masturbare ca formă a unei satisfacţii substitutive”. Ea este semnul unei sexualităţi în derivă.
Canoanele 10 şi 11 (Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul): canon pentru malahie:
Cel ce a făcut malahie, 40 de zile se pedepseşte, cu mâncare uscată hrănindu-se şi în fiecare zi făcând 100 de metanii. Iar amestecare cu alţii făcând, ca una ce face malahia îndoită, primeşte epitimia arătată până la 80 de zile.
Canonul 9
Iar cel ce s-a întinat deştept fiind cu trupul, şapte zile se opreşte de la împărtăşanie, cântând în fiecare zi Psalmul 50 şi făcând 49 de metanii (4 Dion. Alex.; 1 Atanasie; 12 tim. Alex.)
Canonul 13 (pentru fapte asemenea malahiei)
Va primi epitimia însă pentru malahie, şi între femei aceea care s-a sărutat şi pipăit cu un bărbat, dar nu a fost stricată.
10. Incestul – desfrâul indecenţei
Se înţelege prin incest raportul sexual între consângeni. Este întâlnit cel mai adesea între tată şi fiică (tatăl în acest caz prezintă grave dereglări psihice sau intoxicaţii alcoolice) şi creează în fiică grave sentimente de culpă inconştiente şi conştiente, care se manifestă adeseori în tendinţe auto-punitive şi depresive pentru toată viaţa. Din punct de vedere moral este un păcat extrem de grav, care trebuie tratat cu maximă severitate. Grija pastorală constă în ajutarea fiicei să se elibereze de sentimentele de culpă şi depresie cărora le este victimă, iar în cazul tatălui, preotul va acţiona conform contextului concret al evenimentelor.
Canonul 24 (Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul): osânda împreunării între fraţi.
Aceia dintre cei ce au căzut în incest, care a comis necuviinţă cu sora sa proprie, după Vasile cel Mare, se exclude pentru 15 ani de la împărtăşanie. Iar noi rânduim ca acesta să se învrednicească de împărtăşanie, după 3 ani, dacă în fiecare zi va posti până seara şi va mânca mâncare uscată şi va face în fiecare zi 500 de metanii.
Canonul 55 (Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul): păcătuirea cu fiica sa
De va păcătui cineva cu fiica sa o dată se pedepseşte cu 5 ani. Iar dacă de mai multe ori, cu 6-7 ani, mâncând uscat după a noua oră din zi şi făcând în fiecare zi 500 de metanii.
11. Zoofilia – pasiunea animalică
Este o perversiune rară care constă în a avea raporturi sexuale cu animalele. Zoofilul este de obicei un individ bădăran, incult, adeseori retardat din punct de vedere psihic, care îşi descarcă instinctele sexuale pe animalele domestice (bovine, suine etc.). Bărbatul are în aceste cazuri un rol activ, în timp ce femeia, care alege cel mai adesea câinii sau maimuţele, are un rol pasiv.
Zoofilia poate să se manifeste într-o manieră tranzitorie în timpul tinereţii, în indivizi care au contacte cotidiene cu animalele (ţărani, ciobani, crescători de animale etc.) sau în situaţii de abstinenţă sexuală forţată, datorată carenţei unor contacte hetero-sexuale normale, precum în război. Devine perversiune constantă când se preferă raportul zoofil celui natural. Şi această perversiune constă într-un comportament de „repliere”, datorat unor conflicte inconştiente nedepăşite.
Canonul 59 (Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul):
De va păcătui cineva de mai multe ori cu dobitoc, având şi soţie, se pedepseşte cu 8 ani, iar de nu are femeie şi a păcătuit o dată sau de două ori iar de mai mult de trei ori nu a păcătuit, se pedepseşte pe 3 ani, mâncând uscat după ceasul al nouălea din zi, şi făcând 300 de metanii. Aceste epitimii le va primi şi femeia care a păcătuit cu dobitoc.

C o n c l u z i i

Cercetările psihologice evidenţiază faptul că perverşii prezintă întotdeauna un „eu” slab, pasiv, fără iniţiativă, cu lipsă de simţ al realităţii, cu o insuficientă sublimare a instinctelor infantile, cu scăzute sentimente de culpă, adeseori insuficient conştienţi de perversiunea lor, chiar dacă în mod conştient manifestă o anumită pudoare socială.
Perversul – din cauza unor incidente sau traume de natură psihologică (influenţe educative negative familiale sau sociale) – nu a ajuns o maturitate psiho-afectivă, sau a ajuns-o într-o formă precară, doar aparentă, care în urma traumelor psihologice poate regresa în adult la acele forme de instincte parţiale primitive care au oferit în trecut o satisfacţie sigură.
Motivaţiile inconştiente ale perversiunilor nu corespund doar impulsurilor instinctive infantile, deoarece există o hipertrofie a unui instinct parţial care se substituie unei sexualităţi integrale a adultului. În plus de aceasta, mai multe dinamici profunde pot să determine o perversiune, deoarece fiecare individ la vârsta evolutivă reacţionează într-o manieră diferită la situaţii traumatice diferite.
Perversiunile nu sunt fructul unor opţiuni voluntare, şi adeseori sunt simptomele unei psiho-nevroze, deoarece, dacă individul normal este dirijat de propriile impulsuri normale spre un raport hetero-sexual matur, perversul are impulsuri anormale pe care nu le poate satisface decât într-un mod anormal. El a actualizat în mod inconştient un mecanism defensiv, care s-a structurat patologic de-a lungul dezvoltării sale psiho-afective, şi care îi consimte să-şi descarce instinctele doar în perversiune.
Specific perverşilor este şi diminuarea capacităţii lor sociale în familie şi la muncă, nu doar ca o reacţie negativă a mediului ce-i înconjoară, dar şi din cauza imaturităţii lor intrinseci. Uneori capacităţile lor intelectuale şi culturale pot să fie mai mari faţă de normă, pentru a compensa inconştient deficitul psiho-afectiv, sau cantitatea de muncă realizată poate să fie mai mare pentru a neutraliza în mod auto-punitiv sentimentele profunde de culpă are acestora.
Frecvenţa mai mare cu care întâlnim perversiunile masculine se explică prin superioara intensitate cu care sunt trăite traumele de aceştia. Gravitatea patologică a perversiunilor este în raport cu nivelul de maturizare psiho-afectivă ajuns de cel bolnav. Frontierele dintre normalitate sexuală şi perversiune sunt foarte labile, precum cele dintre boală şi sănătate, fiind condiţionate de diferitele medii şi structuri sociale în care individul trăieşte.
Uşoare urme de tendinţe perverse sunt prezente în orice individ matur, ca urmare e persistenţei unor tendinţe instinctive infantile, derivate din anumite faze ale dezvoltării sale. În timpul preludiului, adultul hetero-sexual cu partenera potrivită poate satisface acte cu valenţe imature perverse, dar întrucât acestea nu sunt scopuri în ele însele, nu exclud o încheiere naturală a raportului afectiv-sexual. Totuşi aceste fragmente de imaturitate nu sunt definite şi organizate ca în perverşi, adică nu sunt preponderente şi capabile de a îndepărta individul de la finalitatea biologică a procreaţiei.
Nu trebuie deci să fie izolat perversul, este necesar în schimb să evităm a-l face să ajungă astfel. Dispreţul, ostracismul sau stimularea (de câţiva ani perversiunile au ieşit din domeniul psiho-patologiei şi interesează comerţul industrial) pe care societatea îl revarsă asupra perverşilor nu le favorizează re-integrarea în societate ci le măresc izolarea. Această strategie nu contribuie deloc la înfruntarea şi rezolvarea problemei acestor bolnavi, care suferă întrucât se simt excluşi de la unul din raporturile umane cele mai semnificative, acela dintre un bărbat şi o femeie.
Deoarece perversiunile depind de experienţe infantile şi deoarece perversul stabileşte un raport inter-personal bolnav cu ceilalţi semeni, care derivă dintr-o relaţie greşită cu părinţii, doar o educaţie psiho-afectivă a fiilor poate să fie o acţiune preventivă şi eficace împotriva perversiunilor şi călăuzire chiar din fragedă pruncie pentru canalizarea energiei instinctuale spre o sănătoasă maturizare psiho-afectivă.

 

Pentru o igienă mintală
– Psihodinamica lui Eros şi a lui Tanatos-

Primul stadiu de evoluţie al lui Eros este acela autoerotic, care începe de la naştere la 6 ani fiind caracterizat de capacitatea de a dobândi plăcerea prin stimularea senzorială a propriului corp. Are loc în jurul unor zone ale corpului în care copilul găseşte excitări senzoriale: zona orală, anală şi genitală. În această perioadă este prezentă şi orientarea hetero-erotică, ca transferare şi dislocare a afectelor asupra persoanelor apropiate, în mod special părinţii: de la 3 la 6 ani când – consideră psihologia – copilul prezintă un interes afectivo-sexual înspre părintele de sex opus, şi o anumită rivalitate faţă de cel de acelaşi sex. Este vorba însă de o iubire interesată, întrucât copilul iubeşte obiectul din afara sa nu „pentru el însuşi”, ci pentru satisfacţia pe care i-o poate oferi. Este de fapt egocentric şi narcisist.
După 6 ani, iubirea faţă de alţii se manifestă într-o formă socializată: băiatul, dincolo de relaţiile cu părinţii, caută raporturi afective cu cei de vârsta lui, cu comunitatea, cu societatea care îl înconjoară. În acest stadiu de iubire socializată predomină încă interesul personal, dar este vorba totuşi de o socialitate egocentrică.
Ne aflăm deci la o vârstă de fortificare a propriului „eu” şi a identităţii copilului. La această vârstă, ar fi o mare eroare pastorală să i se pretindă copilului un comportament de iubire „oblativă”, de iubire dezinteresată a celuilalt, întrucât acest lucru ar avea efecte negative în perioada ulterioară a vieţii sale. Este perioada de fortificare a „eu”-lui său interior, şi deci principii ca „renunţarea la sine”, „iubirea aproapelui” etc., sunt înţelese de copil într-o manieră extrem de reductivă.
Orientarea afectivă spre „alţii” se concretizează odată cu adolescenţa: tânărul pierde individualitatea egocentrică şi egoistă, pentru a trece la o individualitate socială. Iasă din „sine” pentru a transforma raportul cu un „altul” într-o relaţie altruistă, specifică adultului: este stadiul iubirii oblative.
Stadiul iubirii absolute nu exclude raporturi inter-personale, precum cel al iubirii oblative nu îl exclude pe Dumnezeu; nu constituie o contradicţie cu viaţa conjugală, ci un stadiu de evoluţie psiho-afectivă superioară. Căsătoria şi celibatul nu sunt deci în antagonism, ci sunt două stadii distincte ale dezvoltării psiho-fiziologice atât ale individului care are o activitate afectivo-sexuală, cât şi a aceluia care trăieşte într-o completă castitate, când aceste situaţii sunt determinate nu de motive nevrotice ci de opţiuni derivate dintr-o maturitate psihologică.
Autentica castitate este de fapt, realmente, o harismă, ceva acceptat cu întreaga fiinţă şi nicidecum o consecinţă a unei impuneri juridice (precum în dreptul canonic romano-catolic privitor la sacerdoţiu), a unei dispreţuiri sau a unei fugi de sexualitate: este ultima etapă a unei dezvoltări profunde, o iubire mult mai oblativă decât cea conjugală.
1. Primul stadiu al evoluţiei agresivităţii este acela autodistructiv. Coincide cu faza orală (primul an de viaţă) în timpul căreia copilul are ca tendinţă satisfacerea imediată şi obedienţa necondiţionată la principiul plăcerii, manifestând o agresivitate primitivă şi violentă nu doar spre obiectele exterioare, ci şi înspre sine însuşi.
2. Ulteriorul stadiu este acela posesiv, care coincide cu faza anală (al doilea an de viaţă), în timpul căruia copilul trăieşte raportul cu adulţii acceptându-i pentru că îl gratifică, refuzându-i când este frustrat, cu aceleaşi modalităţi pe care le actualizează privitor la conţinuturile intestinale, în care găseşte sentimente de plăcere fie când le elimină, fie când le reţine.
3. Succesivul stadiu de agresivitate este competitiv, de la 3 la 6 ani, coincide cu faza falică. În această perioadă copilul se confruntă în raporturile cu alţii cu sentimentul rivalităţii, al competiţiei şi al cuceririi.
4. Ultimul este stadiul agresivităţii genitale, care interesează adolescenţa şi vârsta matură. Intervine fuziunea dintre instinctul afectiv şi cel sexual şi agresiv: Tanatos se uneşte cu Eros, se sublimează devenind constanţă, iniţiativă, autosiguranţă, responsabilizare şi capacitate de colaborare.
Evoluţia instinctului agresiv, precum aceea a lui Eros determină în om un traseu ascendent: de la o formă primitivă, distructivă, se trece, prin intermediul mecanismelor inconştiente de sublimare la capacităţi constructive şi pozitive.
Copilul, de-a lungul copilăriei şi adolescenţei, evoluează de la un stadiu agresiv posesiv la unul oblativ, de la dependenţă la autonomie, de la egocentrism la socializare. Totuşi fazele evolutive ale lui Eros şi Tanatos pot să nu urmeze această dinamică, deoarece fixări, deviaţii şi regrese din fazele precedente pot să determine prezenţa unor caracteristici imature ale personalităţii adultului. Nu este vorba în mod necesar de o imaturitate globală, care investeşte întreg comportamentul, ci de sectoare de imaturitate în straturile profunde ale personalităţii, adică în tendinţe afective şi agresive. O blocare a adultului – de exemplu – în starea auto-erotică, poartă la un infantilism afectiv, la dorinţa însetată de a dobândi iubire şi admiraţie, la dificultăţi în raporturile afectivo-sexuale mature, la instrumentalizarea partenerului.
Începând de la naştere, individul se găseşte în conflict între sentimente de iubire şi sentimente ostile şi tocmai depăşirea acestui conflict marchează maturitatea psihologică. Este matur dacă a integrat tendinţele sale instinctive, fără să le reprime în mod inconştient. Pentru aceasta este necesar să aibă în timpul copilăriei o relaţie validă cu amândoi părinţii, a căror datorie este nu de a accentua în mod patologic reprimarea tendinţelor instinctive, şi ce a favoriza evoluţia şi sublimarea lor.
Trebuie, în plus de aceasta, să nu se confunde agresivitatea cu ostilitatea, pentru a se evita să reacţionăm agresiv (adică ostil) favorizând reprimarea acestui instinct, împiedicându-i necesara integrare, încurajând în acest mod pasivitatea. Nu toţi părinţii simt necesitatea de a favoriza, împreună cu sănătatea şi dezvoltarea fizică, şi dezvoltarea psihică a copiilor: adeseori neglijează punerea în valoare a factorilor psihici şi recunoaşterea normelor esenţiale ale igienei mintale.
Lectură:
Licit şi ilicit, moralitate şi perversiune în viaţa conjugală
Prezentăm un scurt dialog din volumul „Il sesso nel confessionale”, apărut în Italia, în anul 1973. Volumul prezintă o serie de dialoguri duhovniceşti din timpul spovedaniei. Editorii volumului au fost foarte critici la apariţia cărţii, acuzând faptul că Biserica nu ar avea o poziţie foarte clară în privinţa frontierelor dintre ceea ce este licit şi ilicit în viaţa conjugală. Cu alte cuvinte, Biserica ar fi relativistă la acest capitol, preoţii din Italia având poziţii diferite faţă de probleme identice puse de credincioşi.
Preotul: P.; Femeia care se spovedeşte: F.
P. De cât timp nu v-aţi mai spovedit?
F. Cam de patru luni…
P. Cu ce aţi mai greşit între timp?
F. Nu ştiu… dar mi se pare că mai nou soţul meu şi-a pierdut interesul faţă de mine… Nu ştiu ce aş putea să fac… poate pentru că sunt puţin cam retrasă în raporturile conjugale, nu ştiu… Aş vrea să ştiu ce am voie să fac… ce este licit…
P. I-aţi dat vreun motiv soţului să se îndepărteze de dumneavoastră, i-aţi refuzat ceva?
F. Nu, nu… eu am fost tot timpul normală. Însă, poate… ştiţi… eu sunt o fire timidă, şi nu ştiu, poate ar trebui să iau iniţiativa şi să fac anumite lucruri… nu ştiu bine. Biserica permite anumite lucruri?
P. Da, în special dacă este vorba despre salvarea căsătoriei. Trebuie să fiţi mai afectuoasă, mai expansivă în anumite momente… Aţi refuzat vreodată obligaţiile conjugale sau nu?
F. Nu, nu, dar la început poate am ezitat, mă ruşinam… însă acum, mi se pare… pot să-mi deschid sufletul, nu?
P. Desigur… cred că nu este lucru mai frustrant pentru un soţ în căsătorie decât să nu simtă nici o participare a soţiei… Deci şi dumneavoastră trebuie…
F. Nu pot să zic că-mi displace, dar am un simţ al pudorii…
P. Am înţeles. Nu trebuie să credeţi că acest simţ al pudorii nu-i place soţului. Dar trebuie să participaţi la actul conjugal. Asta nu înseamnă că trebuie să-l cereţi dumneavoastră soţului…
F. Dar eu… uite… e destul timp de când el nu…
P. Trebuie să ştiţi că e bine să investiţi eforturi în această direcţie nu numai în acel moment, ci întreaga zi, de dimineaţă chiar… Aţi înţeles doamnă? Trebuie să fiţi mai liniştită… De dimineaţă să vă aranjaţi, să vă faceţi frumoasă…
F. Mie mi-e frică că şi-a găsit vreo altă femeie… înţelegeţi?
P. De acest lucru vă veţi da seama mai târziu, dacă această răceală va continua. Să nu-i faceţi în schimb scene de gelozie de-acum…
F. Nu, aceasta nu. Aş vrea în schimb să ştiu dacă pot începe să…
P. Să-i treziţi interesul…
F. Dacă pot face unele lucruri cum am văzut la televizor…
P. Ar trebui să vă controlaţi modul de a vă îmbrăca, să nu-i neglijaţi prezenţa, bine? Să fiţi tot timpul elegantă, atrăgătoare, altfel el va fi tentat să privească după altele. Şi lucrurile cele mici, dincolo de actele fizice, îl fascinează pe bărbat.
F. Eu aş vrea să ştiu dacă atunci când suntem numai noi doi, seara târziu, pot să mă apropii de el, să caut să…
P. Desigur.
F. Dar dacă iau iniţiativa nu este păcat?
P. Nu! Dar cine v-a zis una ca asta? Precum ia iniţiativa bărbatul, doamnă, la fel şi femeia poate să o facă. Nimic nu interzice ca împlinirea datoriei conjugale să o provocaţi dumneavoastră.
F. Ştiţi, dintotdeauna eu mi-am interzis anumite jocuri pentru că mi se păreau, să zic aşa, imorale… … … .

Extras din Cursul de Psihologie Pastorală, elaborat de Pr. lect. dr. Teofil Tia