Nu-mi da, Doamne, desavarsire, da-mi smerenie…

0
535
Nu-mi da, Doamne, desăvârşire, dă-mi smerenie…

Cel mai mare necaz a multora dintre noi, cei care ne considerăm creştini e că nu suntem nici calzi, nici reci, că nu suntem în stare nici să ne jertfim, nici să mărturisim. Nu mai avem acea ardere către Hristos, pe care au avut-o acei, care au intrat în istoria Bisericii ca sfinţii, cuvioşii şi preacuvioşii săi.
Astăzi mulţi dintre acei, care nu au avut o educaţie creştină, la un moment dat, obosiţi de viaţa fără de sens descoperă acest foc arzător al căutării: unde este adevărul, există Dumnezeu, pentru ce trăiesc eu, care este scopul vieţii mele şi a omenirii în genere? Dar pentru mulţi dintre noi aceasta este o flacără prea mică şi care nu e în stare să dea naştere unui foc arzător, care te va face să nu cedezi până nu vei găsi răspunsurile atât de necesare sufletului. Dar nu poţi aprinde o flacără, fără a avea măcar o mică sursă a ei.
…Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă!… şi mai ales într-o zi de sărbătoare…Cât e de frumos! Ce înălţător! Cât de minuat cântă strana…Mergem regulat duminica la biserică, uneori şi în sărbători…Punem câteva lumânări, mai visăm la ceva, ascultăm cântările minunate… Cu timpul ne mărturisim în fiecare post, ne împărtăşim, postim şi chiar facem fapte bune. Totul de parcă e bine. Conştiinţa e împăcată. Ducem după închipuirea noastră o viaţă duhovnicească şi deci …ce ne-am mai putea dori..
Convingerea că viaţa duhovnicească constă din îndeplinirea a careva reguli religioase (post, pravilă de rugăciune, primirea sfintelor taine, participarea la Sfânta Liturghie ş.a), este una total greşită, şi ne aduce doar ceva exterior şi rece. Oare nu şi nouă ne adresează Hristos cuvintele: ” Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie.” (Mt 23, 25).
Probabil că nu este uşor să înţelegi şi mai ales să accepţi, dar îndeplinirea regulilor şi normelor relegioase exterioare, fără schimbarea vieţii interioare se poate sfârşi foarte grav. Căci îndeplinind doar normele morale generale – nu ucide, nu fura, nu înşela, dar neavând nici un pic de dragoste faţă de cei din jur, nicicând nu vei deveni ceea, la ce se aşteaptă Hristos de la noi. Şi mai grav e faptul, că limitându-ne la trăirea doar în exterior a credinţei, ne pierdem şi mai mult, începând să ne considerăm aproape „sfinţi”. Scriptura ne spune clar că nu doar faptele şi cuvintele noastre, dar şi gândurile şi intenţiile trebuie să fie în duhul lui Hristos. Cineva spunea că poţi şi din mândrie să îndepleneşti aproape toate poruncile şi să fii duşmanul lui Hristos, deci poţi să nu cedezi cu nimic şi să faci tocmai conform rânduieilor şi pravililor bisericeşti, dar în suflet să nu te apropii nici măcar puţin de Dumnezeu. De fapt într-un fel nici să nu ai nevoie de El, considerându-te deja şi aşa suficient de „bun”. Doar Mântuitorul n-a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi dacă nu apare înţelegerea, dar şi mai mult acceptarea şi altuli adevăr – Dintre care cel dintâi sunt eu….
Este surprinzător, dar pentru mine este foarte greu, ca unei persoane cu nu puţine păcate (teoretic nu mă îndoiesc deloc de acest fapt), să mă simt într-adevăr un om păcătos, pentru a vedea că Hristos a venit nu doar pentru a salva lumea, dar şi pe mine. Că pe toţi – la sigur, dar pe mine … De ce să mă salveze? Nu sunt membră a unei secte, o persoană fără de credinţă, care la sigur trebuie salvaţi. Doar eu nu sunt aşa…deşi în glas nu spun aceste cuvinte, undeva în adâncul sufletului păstrez o mică convingere că fie şi în cel mai îndepărtat colţişor al raiului se va găsi un loc şi pentru mine.
Cu toate acestea, cum este de fapt în realitate? Sunt bună atât timp, cât nimeni nu „m-a atins”. Dar cum mi-au fost atinse sentimentele, interesele – se întâmplă ceva mai grav. Ca un arici mă zgrebulesc, totodată fiind gata să-mi împung acele îm mâna celui ce mi-a provocat durerea. Sufletul nostru este plin de multe patimi, care sunt deosebit de evidente atunci, când le atingi. Acestea sunt aidoma unor şarpi, care când dorm pot părea chiar interesanţi, dar fiind treziţi sunt foarte periculoşi Toate patimile se pare că triesc în noi. Şi noi cu toate acestea, nu suntem în stare să le vedem. În această stare suntem capabili să nu observăm nimic rău în propria noastră persoană, iar în ceilaţi – vedem tot răul existent.
Şi atunci care ar fi izbăvirea din această stare gravă. Prima şi cea mai grea încercare e să vedem pentru ce a venit Hristos să ne salveze pe fiecare dintre noi. Să ne vedem propriile păcate, imposibilitatea să ne luptăm cu patimile noastre cu propriile puteri. Să văd că de fapt nu sunt în stare să nu-mi judec aproapele, să nu invidiez, să nu mă mândresc, să nu port supărare (sau mai grav ură), să nu fiu zgârcită, aşezându-mă la masă să nu mănânc mai mult de cât am nevoie. Şi aşa fără de sfârşit. Şi cu toate acestea de la care nu mă pot abţine păstrez o părere nu prea rea despre mine. Şi chiar dacă-mi văd greşalale – mereu mai este şi momentul – păi ceilalţi nu sunt mai buni!
Deci cel mai important e să aflu ce reprezint cu adevărat. Şi pentru aceasta avem în faţă o carte veşnică cu învăţăturile sale dătătoare de viaţă – Evanghelia. Învăţătura căreia nu se limitează la ţinerea postului – căci dacă merg la biserică şi nu mănânc carne, dar îmi urăsc colegul cu care fac o muncă comună, atunci la ce mai merg şi de ce nu o mănânc. Şi atunci descopăr că ce nu aş face din cele cerute, de fapt nu sunt în stare să birui nici o patimă. Şi doar atunci sincer simt cum din adâncul meu se trezeşte rugăciunea : «Doamne, ajută-mă! Fii, Doamne milostiv către sufletul meu păcătos!». Şi doar din această smerenie care se trezeşte în inima mea, din comunicarea cu alţi oameni, din încercarea de a respecta cu adevărat poruncile lui Hristos, mi se deschide căte puţin adâncul sufletului meu. Sfântul Petru Damaschin ne zice că atunci mergem bine duhovniceşte, când ne vedem păcatele noastre în toată amănunţimea lor, ca pe nisipul mării.
Calea adevărată trebuie să ne aducă către smerenie, care începe de la vederea propriei păcătoşenii. Calea pierzării e cea pe care suntem convinşi că ducem o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu.

Natalia Lozan