Unde sunt doi sau trei…

0
299
Unde sunt doi sau trei…

În centrul corabiei se ridica catargul. Iar în centrul oraşului european se ridică turla catedralei. În diminineţile duminicilor clopotele catedralei sperie păsarile şi deranjează somnul celora, care nu iubesc să se roage. În jurul catedralei, adesea sub formă de patrat se situiază piaţa publică. În funcţie de perioada anului, este un loc pentru întâlniri cu fanfară şi discursuri ale primarului, sau loc penru comerţ. Nu ştii niciodată ce s-ar putea întâmpla în locul, înspre care privesc din toate cele patru laturi geamurile curat spălate. Casele sunt situate pe ulicioarele pieţii atât de aproape, că razele soarelui sunt oaspeţi rari pe pereţii primului etaj. Miroase a antichităţi şi umizeală pe aceste străzi, desigur, în cazul în care stăpâna nu a turnat direct în faţa trecătorului apa murdară cu săpun sau o cadă cu solzi de peşte. Acum, asemenea cazuri sunt rare, dar mai înainte …
Această istorie pe care vreau să v-o relatez, s-a întâmplat anume „înainte”. Şi s-a petrecut între cele două războaie mondiale, care de fapt, ar trebui să fie numite masacre. Viaţa era săracăcioasă, răutăcioasă şi plină de incertitudine. Oamenii din acele zile au început a zâmbi ironic, la auzul cuvintelor „onestitate”, „generozitate” … Tuturor nu le ajungeau bani, nimeni nu avea încredere în cei din jur şi cu lăsarea serii îşi închuia cu grijă uşa. În biserica din oraş slujba a devenit regulată, şi oamenii mergeau la ea în mod regulat, dar era o regularitate rece şi fără de simţire. În mod similar, ceasul de pe turn merge într-un cerc, dar rămâne mort.

Cu toate acestea, existau în acest oraş câţiva oameni, care deşi rareori, dar se rugau cu lacrimi şi îndelung. Acestea erau câteva „fete”, de la casa de toleranţă a doamnei Coco. Da, doamnelor şi domnilor! În fiecare oraş european, alături de frizerii, cafenele şi ateliere, cu siguranţă, există cel puţin o casă, în care puteţi intra pe o uşă şi ieşi pe alta. Este o casă de întâlniri, de distracţie, de toleranţă – sau cum doriţi să o numiţi. Dacă există locuinţe umane, pe lângă ele neapărat există şi difirte fiinţe dăunătore: rozătoare, insecte … Dacă există o civilizaţie, există, deasemenea, şi una dintre manifestările sale – o rană veche, un prea greu de biruit – prostituţia. Odată cufundate în destrâu , înşelate de cineva, de multe ori – strivite de sărăcie, femeile din aceste case nu rămân nicicând fără muncă. De aceea, şi nu există de multe ori aceeaşi intrare şi ieşire, că nu e prea bine, roşind, să se întâlnească în uşă doi vecini, sau un profesor cu un student.

***
Viaţa în aceste case începe atunci, când în celelalte locuinţe mamele le spun poveşti copiilor înainte de culcare. Şi când aceşti copii se trezesc dimineaţa, iar mamele lor toarnă în şanţul de lângă uşă oale lor de noapte, în „acele” case se aşterne tăcerea. O viaţă nefirească are programul său propriu nefiresc. În toată casa nu dorm doar câteva persoane. Aceasta este însăşi doamna Coco (nimeni nu ştia dacă ea doarme în genere vreodată), femeia de serviciu şi paznicul, care este şi măturătorul şi gardianul. Servitoarea face curat, lovind puternic în podea cu cârpa umedă. Gardianul, un om de patruzeci de ani, în trecut – acrobat al circului, fumează în tăcere într-un colţ al holului. Alături de el, stă o fetiţă pe scaun clătinând din picioruşele care nu ajung până la podea. Este fiica sa. Pare un copil de vreo şase anişori. Este o fiinţă firavă, slab dezvoltată, ca o vrăbiuţă. Numele ei sună ameninţător. Purta numele unei femei, care altă dată şi-a salvat poporul de duşmani. În multe galerii de artă din lume, dacă veţi dori, veţi vedea diferite versiuni ale tabloului intitulat ” Judith cu capul lui Holofernes.” Numele fetei era Judith, dar în limba ţării sale suna un pic diferit – Edith.
Galerie de artă în oraşul lor nu exista. Dar chiar dacă şi ar fi fost, Edith nu a putut vedea imaginea omonimei sale renumite. Edith era oarbă. Ochii ei se uitau drept înainte, dar ea nu vedea nimic.
Femeile din casa Doamnei Coco o iubeau nespus de mult pe fetiţă. Toate dorinţele neîndeplinite de a avea o familie proprie, de a fi mame, toată dorinţa de a da dragostea, dar nu a o vinde îşi regăseau răsunet în fetiţa oarbă. Ea era sărutată şi mângâiată, purtată în braţe şi răsfăţată cu dulciuri.
„Dacă i-aş putea cumpăra ei nişte ochi noi, nu mi-ar părea rău de toţi banii mei”, – le spunea prietenilor Elizabeth. Fiica ei trăia într-un alt oraş cu bunica. „Nouă la toate nu ne-ar părea rău de bani”, – au zis şi alte femei. Dragostea lor pentru Edith era una adevărată. În această casă, unde păcatul îşi făcuse cuib drept o rândunică sub acoperiş, micuţa Edith, reprezenta acea viaţă normală, în care o femeie seara se culcă în pat alături de soţul ei şi se trezeşte alături de el dimineaţa.
Am menţionat deja că „discipolele” doamnei Coco, uneori, se rugau fierbinte şi îndelungat. Un om obişnuit cu greu poate înţelege ce înseamnă rugăciunea unei prostituate, dar de fapt ar fi mai bine ca şi nici să nu înţeleagă acest lucru. Dar Judecata de Apoi încă nu a avut loc. Şi nu noi, ci Hristos, Acela Care s-a răstignit pentru noi, va fi Judecătorul. Şi aceste femei îl iubeau pe Mântuitor. Îl iubeau cel puţin pentru faptul, că El nu le pedepseşte imediat, nu le face scrum după fiecare păcat, dar le rabdă şi continuă să aştepte. Credinţa locuia undeva în adâncul inimii lor, şi ele se ruşinau să o exteriorizeze. Dar uneori remuşcările şi părerea de rău se ridica în valuri, dezgolindu-le sufletul, şi lacrimile curgeau râuri, iar suspinele amare nu puteau fi auzite fără un fior. Desigur că nu se întâmpla prea des şi cu toate. Dar a fost, Dumnezeu vede, că a fost.
O persoană care-şi câştigă existenţa într-o casă de toleranţă, probabil nu prea des se va ruga în biserica din oraş. Mai ales dacă oraşul este mic şi toate persoanele se cunosc între ele. Dar nu departe de acest orăşel, se pare – Lisieux, era o mănăstire şi mănăstirea adăpostea moaştele unei sfinte cu puteri miraculoase. Sfinţenia atrăgea mii de pelerini la mănăstire, şi printre ei era uşor să te pierzi. Iată aici şi veneau uneori să se roage şi Elizabeth, şi Joan, şi alte câteva dintre prietenile lor de meserie şi nenorocire.
***
Există lucruri care sunt greu de uitat. Dar de multe ori să uiţi este mai uşor decât să ţii minte. Nimeni nu-şi va mai aminti cum şi când le-a venit în gând pelerinelor neobişnuite să se roage Domnului pentru ca mica Edith să vadă. Dar doar nu s-au născut aceste femei desfrânate. Ele au avut mame obişnuite şi aceste mame le citeu fiicelor din Evanghelie. Şi chiar dacă ele erau analfabete, ele le povesteau copiilor, ceea ce auzeau în biserică. Oricum, cu promisiunea Mântuitorului de a îndeplini orice cerere, cu care vor veni doi sau trei în numele Său în faţa Tatălui, femeile erau cunoscute.
Soarele deja s-a ridicat, dar încă nu era prea fierbinte, când trei „discipole” a doamnei Coco frumos şi decent îmbrăcate se îndreptau în direcţia celei mai apropiate mănăstiri. Alături de ele, ţinându-le de mână, mergea şi micuţa Edith.
***
Există o relatare veche despre o femeie uşoară , care se întorcea acasă după săvârşirea păcatului, şi a văzut o mamă plângând de asupra unui bebeluş tocmai decedat. Compasiunea i-a ars inima femeii. Durerea insuportabilă a mamei, femeia a simţit-o ca pe a sa proprie şi a început să se roage aprins. Ea desigur conştientiza cine este şi cât de mult Dumnezeu urăşte desfrâul fiilor şi fiicelor sale. Dar durerea compasiunii a acoperit totul şi ruşinea, şi îndoiala, şi a aprins credinţa. Rugăciunea a fost insistentă şi scurtă …

Scurtă —deoarece, după câteva rugăminţi fierbinţi Dumnezeu a răspuns printr-o minune şi copilul a înviat. Minunate sunt lucrurile tale, Doamne!

Să vă ferească Dumnezeu , să nu credeţi în adevărul a unor astfel de istorii. Acest lucru ar însemna că îi despreţuiţi pe cei păcătoşi, şi nu credeţi că Dumnezeu poate asculta şi rugăciunile lor. Sau poate în genere nu credeţi în puterea lui Dumnezeu?

Personal eu, cred. Cred şi în ceea ce a fost foarte demult , şi în ceea ce a fost mai târziu. Iar mai târziu s-au întâmplat următoarele.

Câteva zile mai târziu pe drumul de la mănăstire către casa doamnei Coco se întorceau trei femei. Cu ele, tot de mână, dar deja cu paşi de adult, mergea micuţa Edith. Ea deja nu mai privea doar în faţa ei nevăzând nimic. Întorcea capul dintr-o parte în alta, privind copacii de pe marginea drumului, păsările din cer, trecătorii ce le veneu în întâmpinare.
Fetiţa nu mai era oarbă. Ea încă nu se obişnuise cu o asemenea schimbare semnificativă în viaţa ei şi cu mirare privea de jos în sus feţele însoţitoarelor sale. Iar ele îi răspundeau cu priviri pline de dragoste. Ochii la toate trei erau roşii de lacrimi, iar feţele le străluceau de fericire.
***
Dacă această istorie nu în totalmete repetă realitatea, inexactităţile se referă doar la detalii. De fapt, toate cele relatate sunt adevărate. Şi adevărul este chiar mai evident prin faptul că fata care a început să vadă, prin rugăciunile femeilor căzute ,este cunoscută în întreaga lume. Amintiţi-vă, la început am comparat-o cu o vrăbiuţă. Anume după acest nume a aflat-o mai târziu întreaga lume. Edith Piaf* – este numele ei de scenă. „Piaf” în argoul parizian şi înseamnă – „vrăbiuţă”.

* Cu câţiva ani înaite de moartea sa Edith Piaf a trecut de la catolicism la ortodoxie.

Site sursă www.pravoslavie.ru
Traducere: Natalia Lozan