Fidelitatea Crucii lui Hristos până la moarte – Evghenie, un martir al zilelor noastre

0
1051

Fidelitatea Crucii lui Hristos până la moarte – Evghenie, un martir al zilelor noastre

“Veşnică pomenire fa, Doamne, ostaşului mucenic Evghenie. El a căzut în războiul cecen primind sfârşit mucenicesc, dar nu şi-a scos crucea de botez, nu s-a lepădat de cruce…

Suferim pierdere după pierdere şi ni se pare că mai rău de atât nici nu se poate. Pentru a participa la acest război trebuie în primul rând să vedem cine este duşmanul nostru, să înţelegem împotriva cui luptăm, să vedem vrăjmaşul şi să-l privim în ochi. Dacă vom purta acest război cu aceleaşi mijloace pe care le folosesc oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, atunci acest război se va termina mereu cu înfrângerea noastră. Nu vom putea învinge niciodată ura cu ură. Dacă în încleştarea noastră duhovnicească vom avea sufletul plin de lăcomie, de răutate şi de ură, în cele din urmă ne vom nimici pe noi înşine.

Cel mai important lucru pe care vrea să-l obţină vrăjmaşul este să-i aducă pe toţi la disperare, la capătul puterilor, în acea stare în care se află el însuşi şi care trebuie să ducă la un fel deosebit de ucidere.

 

Am auzit despre GULAG, ştim despre genocidul care are loc astăzi, fiind săvârşit în prezent împotriva poporului rus şi a celui sârb de către duşmanii din afară ai Ortodoxiei. Şi iată se apropie cel mai cumplit, ultimul genocid, născut din disperare, sinuciderea. Când se va naşte o generaţie de sinucigaşi şi când acest lucru va deveni — şi uneori deja a devenit — un fenomen de masă. Cel puţin, aici doreşte duşmanul să-i împingă tot mai mult pe cei care văd că viaţa nu are sens şi nu înţeleg prin ce se deosebeşte aceasta de moarte.

 

Până când nu vom fi ancoraţi în realitate nu putem spera la nimic, vom fi sortiţi pierii. Războiul nostru este împotriva tatălui minciunii, care are totală putere în lumea aceasta doar atunci când nu avem adevărul. Şi iată Crucea lui Hristos ne descoperă care este înălţimea adevărului. Pe pământ există cea mai mare înălţime a adevărului — Crucea lui Hristos. Crucea lui Hristos este în centrul învăţăturii lui Hristos. Indurând răstignirea, Hristos a deschis neamului omenesc calea spre viaţa veşnică. Moartea Lui pe cruce ne descoperă adevărul adâncului dragostei dumnezeieşti faţă de noi, de aici aflăm că Dumnezeu ne iubeşte, pentru că el şi-a pus viaţa pentru noi. Nu există iubire mai mare decât atunci când îţi dai sufletul pentru prietenii tăi.

Şi pentru lumea aceasta, care a trăit mereu în răutate şi minciună (iar astăzi această minciună şi răutate au atins ultima limită), propovăduirea lui Hristos a fost întotdeauna mai grea decât orice, iar învăţătura despre cruce o nebunie. Dar Domnul, adresându-se ucenicilor săi, mucenicului Evghenie, nouă tuturor, ne spune:

„Dacă lumea nu vă suferă, să ştiţi că în primul rând pe mine nu mă suferă. Dacă voi aţi fi fost din lume, lumea i-ar fi iubit pe ai săi. Dar pentru că eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte!”

In această lume, care se iubeşte pe sine şi iubeşte ce-i al său şi care nu vrea să renunţe la sine, mucenicia este actul suprem de duhovnicie. Este mai presus de orice faptă şi în toate cântările noastre bisericeşti îi slăvim în primul rând pe mucenici. Cuvioşii şi toţi sfinţii îşi măsoară propria nevoinţă după măsura muceniciei.

Ne mirăm că Domnul a putut face o asemenea minune în zilele noastre. Ostaşul Evghenie s-a născut într-o familie obişnuită. El nu a fost nici monah, nici preot. Un tânăr simplu, care a primit educaţia obişnuită într-o şcoală, şi în a cărui familie credinţa nu reprezenta atmosfera naturală. El a plecat în armată, la fel ca toţi, ca şi cum nu s-ar fi deosebit prin nimic de miile şi miile de tineri de la noi şi se părea că nu se putea aştepta din partea lui o nevoinţă atât de uimitoare.

Domnul arată această minune şi pentru noi, cei mai puţin credincioşi, care ne pierdem tot mai mult nădejdea în renaşterea Rusiei şi care vorbim, nu fără temei chipurile, despre pieirea unei întregi generaţii. Noi nu putem să înţelegem cum s-a petrecut această minune, cum de a putut el ajunge la o aşa înălţime a sfinţeniei. Dar un lucru este limpede: Domnul însuşi astăzi,ne oferă această icoană a credincioşiei ca pe o stea călăuzitoare pentru tineretul nostru ortodox, în aceste vremuri de necredinţă şi deznădejde. Iată căror sfinţi trebuie să se roage mamele noastre pentru copii lor care merg pe calea pierzării.

Mântuirea este posibilă numai prin Crucea lui Hristos, cea nu doar dată nouă (la botez şi prin încercări), ci şi asumată de bună voie. Noi suntem chemaţi prin nevoinţa credincioşiei lui faţă de Hristos, să înţelegem taina Crucii lui Hristos, despre care Domnul a spus că pentru această Cruce a venit pe lume:

„Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins. Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!” (Luca 12, 49-50).

El spune asta despre iubirea răstignitoare pe care El se grăbeşte să o dea omenirii, Bisericii sale, pentru ca ea să primească această Cruce. Şi atâta timp cât omenirea nu va primi această Cruce, ea nu atinge sfinţenia. Această prea înaltă sfinţenie.

Maica Domnului a stat lângă Crucea lui Hristos cu ucenicul cel iubit al Domnului. Şi cel ce mărturiseşte Crucea prin viaţa şi prin moartea sa, stă acolo cu ei. Mulţi prooroci au vrut să vadă această slavă a Domnului şi nu au văzut-o, pentru că ea s-a arătat numai în taina Crucii. Şi toţi mucenicii, vechi şi noi, mucenicii împărăteşti şi toţi sfinţii s-au împărtăşit de această slavă.

Acum aflăm multe despre noii noştri mucenici şi mărturisitori ruşi. Iată ce ne-a povestit unul dintre cei care a fost martorul unei întâmplări cumplite, petrecute în arşiţa unei veri de prin anii treizeci, în Siberia. Acolo a văzut şaizeci de oameni epuizaţi de foame şi de munca grea. Toţi erau preoţi. In miezul verii au fost puşi să tragă la o sanie plină cu excremente umane. Aşa au fost batjocoriţi aceşti preoţi sfinţi, la fel ca Insuşi Hristos, care a fost vândut, batjocorit şi scuipat de această lume, o lume care vroia să se afirme pe sine şi să-şi afirme propriile valori cu preţul călcării Adevărului.

Pe urmă li s-a ordonat să sape o groapă mare, şi fiecare era întrebat:

„Aşadar tu susţii că Dumnezeu există?

„Există”, răspundea acela.

Se auzea o împuşcătură şi el cădea în groapă. Venea rândul următorului: „Există Dumnezeu?” — „Există” şi iarăşi se auzea o împuşcătură. Şi aşa s-a întâmplat cu toţi cei şaizeci de preoţi care au primit pătimirea pentru Hristos.

Această pătimire au primit-o toţi cei care au atins sfinţenia. Prin suferinţă se atinge cea mai înaltă culme, cea mai înaltă fericire, cele mai valoroase calităţi, dintre care cea dintâi este smerenia, nădăjduirea nu în sine şi nu în oameni, ci în Dumnezeu; recunoaşterea că puterea Domnului se desăvârşeşte întru neputinţa omenească, în dobândirea răbdării lui Hristos; în deprinderea acelei împreună pătimiri care îl face pe om în stare să primească pătimirile altui om şi ale unui întreg popor ca pe propriile sale pătimiri.

In rândul acestor sfinţi noi mucenici stă şi mucenicul Evghenie. Noi ştim că suferinţele lui au fost suferinţe îndelungi, cumplite, care se pot asemăna doar cu chinurile marilor mucenici din cele mai vechi timpuri, când erau schingiuiţi, li se scoteau ochii, erau supuşi unor torturi de necrezut, dar ei au mărturisit înaintea lumii că şi sufletul, şi trupul sunt părtaşe la Crucea lui Hristos, la izbânda Domnului, la învierea Lui. Să dea Domnul ca fiecare dintre noi, atunci când este întrebat dacă există Dumnezeu, dacă acest lucru se întâmplă în faţa gropii săpate pentru noi, se va învrednici de această milă: de a mărturisi adevărul prin care trăieşte lumea. Iar dacă Domnul nu ne va învrednici de această cinste, pentru că puţini se învrednicesc de ea, să ştiţi totuşi că, în aceste vremuri de pe urmă ale apostaziei generale, a nu-l trăda pe Dumnezeu în nici o încercare a vieţii noastre înseamnă a-L mărturisi că există.

Şi aş mai vrea să spun câteva cuvinte. De curând, la mănăstirea Sretensk a fost canonizat Sfântul Mucenic Ilarion, episcopul de Vereia. Domnul a arătat ce înseamnă un sfânt atunci când el este proslăvit de însuşi Dumnezeu. Cine a fost măcar o dată Ia o canonizare ştie cum se săvârşeşte aceasta. In momentul Sfintei Liturghii, când se cântă „Cu sfinţii odihneşte…”, iar după aceea „Intru fericită adormire…” se rostesc acele cuvinte pe care le auzim în fiecare zi pomenindu-i pe cei adormiţi şi pe care întreaga Biserică le cântă acum triumfal, ca o cântare de biruinţă. Iar noi dintr-o dată suntem martori, înainte de a se anunţa canonizarea acelui om, că el este deja un sfânt. „Cu sfinţii odihneşte…” – şi fericirea sfinţeniei, fericirea biruinţei lui Hristos umplu Biserica. Asta înseamnă că rugăciunile au fost primite şi că acest om se odihneşte alături de sfinţi, că el va avea veşnica pomenire, pomenire pe care Dumnezeu o are mereu. Şi abia după asta se anunţă de la amvon includerea acelei persoane în rândul sfinţilor proslăviţi de Dumnezeu Cel Sfânt, iar noi cântăm mărimuri.

Deşi noi toţi ştim că nevoinţa mucenicească este deja sfinţenie, că după toate canoanele apostoleşti şi părinteşti ale Bisericii un mucenic pentru Hristos este slavă a Bisericii, sfânt împreună cu Hristos, cu toate acestea se face acum panihidă. Dar aceasta se săvârşeşte cu neîndoielnica în nădejde că rugăciunea „ Cu sfinţii odihneşte…” şi „ Veşnica pomenire… ” se va împlini prin grabnica lui proslăvire. Amin”.

Protoiereu Alexandru Sargonov

(in: “Noul Mucenic intru Hristos, Evghenie Ostasul”, Editura Evloghia Targsorul-Vechi, 2006)

Evghenie, un martir al zilelor noastre

Lui Jenia, cum îi spuneau apropiaţii, îi plăceau versurile şi de ziua mamei întotdeauna avea grijă să îi dedice o poezie. Am stat câteva ore de vorbă cu mama sa, Liubov Vasilievna Rodionova, care ne-a spus povestea vieţii şi morţii lui Jenia. De când fiul său a fost martirizat, Liubov Vasilievna Rodionova a devenit o persoană publică foarte cunoscută în Rusia, şi nu numai acolo. Ea aleargă de la un capăt la celălalt al Rusiei, oriunde este nevoie de ajutorul său, pentru a îmbărbăta familiile celor căzuţi la datorie şi pentru a aduce mângâiere soldaţilor mutilaţi de războiul cu cecenii. Mama lui Evghenie ne-a declarat că, dacă va fi invitată, va veni şi în România pentru că a auzit despre români că sunt ortodocşi şi oameni foarte credincioşi. După 12 ani de la martiriul fiului său, soldaţii ruşi l-au adoptat pe Evghenie, scumpul ei copil, ca patron spiritual, purtând iconiţe cu chipul său, iar ea a primit numele „Mama soldaţilor ruşi”. O comisie a Patriarhiei Ortodoxe a Rusiei întreprinde deja demersurile necesare canonizării sale sub numele Sfântul Mucenic Evghenie Ostaşul.

Evghenie Alexandrovici Rodionov s-a născut pe 23 mai 1977, în localitatea Satino-Russkoye, lângă Podolsk, în regiunea Moscova. Evenimentul care l-a nemurit, tăierea capului, s-a produs tot la 23 mai. Era în 1996, în captivitate, la Bamut, Cecenia, în chiar ziua în care creştinii ortodocşi sărbătoreau marele praznic al „Înălţării Domnului”. Cu el au fost omorâţi prin împuşcare şi alţi trei colegi de-ai săi capturaţi în aceleaşi împrejurări, Saşa Jeleznov, Andrei Trusov şi Igor Iakovlev. Aceşti martiri se alătură altor mărturisitori ruşi ai dreptei credinţe, ucişi de ceceni: protoiereul Anatolie, cei trei soldaţi răstigniţi în Vinerea Mare şi alţii neştiuţi.

Talismanul cel mai de preţ

Când era mic, bunica sa i-a dăruit un lănţişor cu o cruciuliţă din argint. El ţinea atât de mult la această cruciuliţă încât, deşi era interzis, o purta chiar şi la şcoală. Mama sa îşi aminteşte că în acele timpuri elevilor li se interzicea să creadă în Dumnezeu şi din acest motiv l-a avertizat pe micuţul Jenia să fie atent cu cruciuliţa pe care o avea. Evghenie s-a încăpăţânat şi a purtat-o în continuare şi, fără a ţine seama de sfatul mamei sale, a refuzat să o dea jos de la gât. Înainte de armată reuşeşte să se califice în două meserii: tâmplar (asamblator de mobilă) şi şofer. „Nu l-am ajutat cu nimic, arată Liubova Vasilievna, singur şi-a dat examenele şi singur a obţinut permisul pentru două categorii.” Cum era Jenia? „La fel ca şi ceilalţi tineri, continuă ea. Nu mergea foarte des la biserică, asculta muzică cu prietenii lui, făcea sport. Totuşi, avea un respect doesebit pentru acea cruciuliţă pe care nici în ruptul capului nu o dădea jos de la gât!”

100 de zile, tortură şi chinuri pentru Hristos

În iunie 1995 a fost recrutat în armată la trupele de găniceri. Pe 16 februarie 1996, Liubov Vasilievna Rodionova a primit o telegramă prin care era informată că fiul său a dezertat. În realitate, el fusese capturat de rebelii ceceni la un pichet de control. Au urmat trei luni şi jumătate de calvar. A fost tinut într-un beci întunecat, spânzurat de încheieturile mâinilor, şi bătut sistematic până la epizare. Fundamentaliştii musulmani i-au ordonat lui Evghenie să-i scrie mamei sale şi să ceară de la ea 10.000 de dolari pentru răscumpărare. El le-a spus că familia lui e săracă şi nu îşi poate permite o asemenea sumă. Apoi călăul său le-a ordonat lui şi altor prizonieri ruşi să se convertească la islam şi să lupte contra camarazilor săi. Evghenie însă a refuzat să-L trădeze pe Hristos. Pentru acest lucru, a fost „recompensat” de musulmanii ceceni cu pedeapsa capitală: tăierea capului. Acest lucru s-a întâmplat exact în ziua în care împlinea 19 ani.

Nouă luni de căutări

Ca orice mamă, ba chiar mai mult decât oricare alta, Liubov Vasilievna Rodionova l-a căutat neâncetat timp de nouă luni. A fost, crede ea, aşa cum s-a întâmplat atunci când l-a purtat în pântece, ca la o a doua naştere… Despre moartea lui a aflat abia în septembrie. A trecut prin toate taberele grupărilor rebele, fiind nevoită uneori să suporte orori inimaginabile din partea acestora. „Am mers pe drumuri pline de mine, însă niciodată nu am călcat pe vreuna. Dumnezeu m-a ajutat pentru că datoria mea era să-mi găsesc fiul… să-i aduc trupul acasă, să-l îngrop după tradiţia noastră ortodoxă, să se întoarcă din pământul din care a fost luat…” La un moment dat a fost foarte aproape de el, la doar şapte kilometri de locul în care era ţinut captiv. Pentru a-l putea scăpa şi-a gajat apartamentul. Planul Domnului a fost însă altul.

De vorbă cu călăul

Evghenie a fost ucis de fiorosul Ruslan Khaikhoroyev, un om cu suflet negru, după cum îl caracterizează Liubov Vasilievna Rodionova, un nume la auzul căruia toţi tremurau. Era comandantul zonei Bamut. Reuşind să stea faţă în faţă cu cel care i-a omorât copilul, acesta, fără pic de jenă, martori fiind şi câţiva reprezentanţi ai OSCE, i-a mărturisit mamei lui Evghenie că fiul ei a avut şansa de a rămâne în viaţă. „N-a vrut să se convertească la islam şi nici n-a vrut măcar să-şi dea jos cruciuliţa pe care o purta la gât, ori să devină frate de-al nostru, altfel putea să scape”, i-a spus Khaikhoroyev. La 23 august 1999, la trei ani şi trei luni, Ruslan Khaikhoroyev a primit plată de la Dumnezeu pentru faptele sale nelegiuite. În timpul unei răfuieli între bandele rivale de rebeli ceceni, el fost omorât, la Groznîi, de tovarăşi de-ai săi, împreună cu gărzile sale de corp, adică aceia care l-au torturat pe Evghenie.

Tatăl a murit de durere

Tatăl lui Evghenie a murit la cinci zile după ce fiul său a fost îngropat. Liubov Vasilievna Rodionova ne-a declarat că şi acest episod s-a petrecut atât de rapid încât a lăsat-o fără grai. „Soţul meu a cumpărat zece „Snicker’s”, ciocolate după care Evghenie era înnebunit, şi s-a dus cu ele la mormânt. Nu ştiu cum şi de ce, dar, a fost găsit decedat chiar acolo, lângă crucea fiului său… Cred că durerea a lăsat urmă adâncă şi până la urmă l-a răpus”, ne povesteşte cu lacrimi în ochi Liubov Rodionova. „De fiecare dată când am fost bolnavă, mi s-a arătat în vis, mi-a vorbit, m-a încurajat şi după aceea m-am vindecat…”, ne-a spus Lubiov.

Evghenie, sfântul minunilor

S-au scurs mai bine de 12 ani şi mass-media rusă vorbeşte despre minuni făcute de noul martir Evgenie. O icoană cu frumosul chip al Sfântului Evghenie Ostaşul, dintr-o biserică aflată într-un mic sat, a izvorât mir. Mama sa, care nu a mai păşit înainte într-o biserică, este acum o credincioasă practicantă, salvată de exemplul fiului său. La mormântul lui Evghenie este ridicată o cruce înaltă de doi metri la care arde permanent o candelă. Aici vin mii de pelerini ca să se închine Sfântului Evghenie, mai ales soldaţii ruşi ca să fie ocrotiţi de rele, pe timpul serviciului militar, dar şi tinerele fete care-i cer sfântului să le dea un băiat bun, la fel ca el. Odată a venit un veteran la crucea de la căpătâiul lui Evghenie. Acesta şi-a dat jos decoraţia sa militară şi, în semn de respect, a pus-o pe mormânt.

Ultima scrisoare pentru mama

Înainte de a muri, Evghenie i-a trimis celei care i-a dat viaţă şi la care ţinea mai mai mult decât la lumina ochilor săi, drept surpriză la ziua ei de naştere, o scrisoarea cu următoarea poezie:

La mulţi ani, măicuţa mea iubită,

Azi e ziua ta, dar din păcate,

Nu te pot îmbrăţişa, căci iată,

Soarta m-a purtat aşa departe.


Îţi urez ani mulţi şi sănătate,

Să rămâi tot tânără, frumoasă,

Unde-aş fi, nimic nu ne desparte

În curând voi reveni acasă.


Din adâncul inimii aş vrea

Tot ce-i mai de preţ, tot ce-ţi doreşti

Chiar şi ani o sută de-ai avea

Pentru mine nu îmbătrâneşti.


Cele rele mi te ocolească

Sănătoasă, tânără mereu,

Mama mea să nu îmbătrânească

Lângă ea mereu voi fi şi eu…!