De ce totuşi nu am divorţat…

0
1043

De ce totuşi nu am divorţat…

Simţul „nu-l mai iubesc” era atât de puternic, că îmi părea că deja nici fizic nu-mi mai pot suporta propriul soţ. Părea că dragostea nu mai revine nicicând în această inimă pusteită…dar cât de puţin cunoaştem totuşi despre dragoste….

Sunt căsătărită de 12 ani şi abea acum înţeleg ce înseamnă să fii soţie şi ce înseamnă să iubeşti. Ceea ce simţeam la început unul faţă de altul, era o atracţie, un foc care ne mistuia pe ambii, când orice despărţire şi pentru o singură noapte îţi provoacă durere, când mereu simţeam că dorim să fim împreună, să stăm nedezlipiţi unul de altul. O stare de „febră înaltă”, dar care nu durează mult şi care e necesară doar pentru a ne „suda” unul de altul. Dar nu e acesta sentimentul  de dragoste…Mai ales că mereu am fost diferiţi.
El inginer – eu muzicantă. El iubeşte berea cu peşte în faţa televizorului, unde derulează la nesfârşit meciuri de fotbal, eu procurând abonament la filarmonie. El poate să stea jumătate de noapte pe net incadrându-se în multiple discuţii pe diverse forumuri, eu aducând bucătăria la o stare de curăţenie ideală.

El educând băiatul „bărbăteşte”, nelepsindu-i şi o palmă, dar şi cuvintele „nu vorbi prostii”, eu ascultând istoria primei dragoste a băiatului, pe care mi-o spune în şoaptă, În şoaptă fiindcă nu riscăm, să-l trezim pe tata, că puţin nu o să ne pară…Suntem foarte şi total diferiţi.

Ne certăm foarte, foarte şi foarte des. Certuri cu dezbaterea uşilor şi cu înghiţirea pastilelor. Câte cuvinte groaznice nu ne-am spus unul altuia. Câte supărări, trădări şi învinuiri ne-am iertat unul altuia. Îmi părea că până la căsătoria cu el eram un om destul de liniştit, dar am devenit o persoană cu devieri în comportament. El consideră că el mereu a fost o persoană blândă şi eu am reuşit să-l schimb atât de mult, dar deloc înspre bine. De câte ori mi-am pus întrebarea : La ce îmi trebuie toate acestea? De ce sunt cu acest om? Oare de atât că numai acest om cu dragostea sa, aşa cum e, poate să mă facă să mă schimb sau poate să mă schimbe cerinţele sale exagerate. Nu ştiam de e aşa, iar uneori nici nu căutam răspunsuri, era o stare inertă, de obişnuinţă poate. Dar oricum nu-mi permitea să distrug nici acel existent. Pentru acel timp. Sau poate acea legătură care s-a sudat la început între noi totuşi era destul de trainică.

De câtevai ori mai nu am divorţat. O dată el nu mi-a dat să plec, apoi eu am încercat să fac tot posibilul ca căsătoria noastră să reziste. Dar au fost şi perioade mult mai grele. Atunci când simţul „nu-l iubesc” era atât de puternic, că îmi părea că deja nici fizic nu-mi mai pot suporta propriul soţ. Părea că dragostea nu mai revine nicicând în această inimă pusteită, dar cât de puţin cunoaştem totuşi despre dragoste.

Mereu există ceva ce e mai puternic decât emoţiile noastre şi dorinţele sau supărările de moment. Copiii?, frica de a rămâne singură fără cineva alături. Sau chiar o forţă mult mai puternică şi mai importantă. Ţin minte că mult timp în urmă, încă în perioada studenţimii, fiind certaţi am luat-o care şi încotro prin oraş, şi brusc ne-am reîntâlnit faţă în faţă. Aşa e şi în viaţă, călătorim prin oraşe necunoscute ale propriului egoism, încăpăţinare, supărare ca mai apoi Cineva să ne puie faţă în faţă unul cu altul de parcă spunându-ne : tu eşti pentru el, el e pentru tine.

Este o părere destul de des întâlnită că oamenii după o vârstă (cel mai des optsprezece ani) nu se mai schimbă. Nu e adevărat. Se schimbă toţi şi destul de mult. Doar noi nu avem răbdare să aşteptăm nu numai că sfârşitul acestui proces, dar chiar şi începutul. Cu toţii am auzit discuţii de genul „Cum poţi răbda toate acestea, de ce îi permiţi să se comporte cu tine aşa…”Şi fetele „mândre” nu mai rabdă, şi cu o căsătorie destrămată există mai mult. Şi nici măcar neînţelegând greşelile se întemeiează şi o a doua căsătorie şi o a treiea. Desigur că nu toate se poate de acceptat şi răbdat într-o căsnicie, dar trebuie să ne uităm şi la propriul comportament. Am oare eu chiar dreptate deplină, sunt oare eu o soţie bună? În aceşti ani am ajuns la concluzia că trebuie să devin eu ideală, aproape sfântă, şi dacă şi atunci el va rămâne acelaşi „nemernic”…atunci cred că deja voi putea să mă gândesc şi la divorţ. Dar problema e că de când mă strădui , dar nu am reuşit nici măcar câtuşi de puţin să devin ideală…

Numai câte lucruri n-a trebuit să le învăţ. Cina să fie gata exact la momentul când el revine de la muncă, să pun reciptorul numai auzind că cheia se învârte şi imediat se va deschide uşa, să nu-l deranjez când priveşte meciurile de fotbal, să nu strig la copii aflându-mă în altă odaie, să tac atunci când educă băiatul, să-i fac cartofii tocmai cum îi sunt pe plac şi dacă nu am reuşit din primă să o iau de la început. Şi când câte puţin, puţin se adună aceste realizări ale mele în primul rând în lupta cu propriul sine, şi deoadată brusc de la o nimica se pot pierde toate… Şi un val de disperare te cuprinde. Şi îţi pare că e sfârşitul, că nu mai poţi face  faţă mai departe acestui scop. Şi tocmai atunci nu te lasă nici Domnul, şi te ajută, şi vezi şi la el schimbări, fie mici şi neînsemnate, dar sunt. Face şi el ceva ce de mult ai aşteptat, dar poate ceva la care nici nu te-ai aşteptat. Care îţi încălzeşte sufletul şi te face să-ţi continui calea.

Se mai întâmplă ca în discuţii să fiu întrebată „Tot mai eşti cu soţul tău? Nu v-aţi plictisit unul de altul?”, nici nu mă supără prostia lor. Ne continuăm viaţa alături, de parcă am fi două bucăţi de metal care nu sunt unite artificial, dar care prin legi nedescoperite îşi schimbă propria structură pentru a se interpătrunde şi a deveni un tot întreg.

E greu de spus că acum e totul minunat la noi, se întâmplă de toate. Dar tot mai des îmi pare că mă mişc spre o uşă luminată, care e încă departe, dar şi o mică lumină de la care, ajungând la mine mă face să mi se strângă inima de la acea fericire care deja nu mai pare imposibilă. Şi voi ajunge la acea uşă, şi el…din cealaltă parte, ca în sfârşit să devenim un tot întreg.

„Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.” Matei 19.6


Traducere şi adaptare Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul