Să avem dreptul să spunem: te iubesc!

0
338

Să avem dreptul să spunem: te iubesc!

Fără îndoială că majoritatea textelor scrise vreo dată de oameni, într-un fel sau altul sunt despre dragoste. Majoritatea gândurilor noastre sunt consacrate dragostei şi cele mai puternice sentimente ne-o trezeşte tot dragostea…Sau ceea la ce ne-am obişnuit să-i spunem aşa.

Relaţiile pe care vrem să le avem în viaţa noastră cel mai des sunt legate de dragoste, ceea ce simţim pentru copiii, iar copiii pentru părinţi tot dragoste e. Dar oare chiar e mereu aşa?

Doar dragostea nu e doar un sentiment, sau o unitate de emoţii, fie chiar şi foarte puternice. E o stare în care fiind uniţi cu persoana iubită într-un tot întreg, totodată ne păstrăm  individualitea şi autonomia sufletului. Dar dacă ne-o păstrăm pe-a noastră e foarte bine să nu uităm şi de libertatea celui iubit. Într-un fel s-ar putea spune că dragostea e o unitate a două individualităţi. Atunci când deşi ne simţim liberi şi independenţi, dar alegem să fim alături de cel iubit, dar o facem neforţat. O facem fiindcă aşa simţim, aşa ne dorim.

E neapărat însă să înţelegem că cel iubit e şi el o persoană liberă, cu un trecut şi un viitor al său. Cel de lângă noi a fost creat şi el liber, şi e liber chiar şi de noi, chiar dacă acum suntem o unitate. În aşa caz dragostea îşi are deja fericirea sa, necătând la faptul de e reciprocă sau nu. Atunci dragostea devine o bucurie. În genere pentru cel ce iubeşte cu adevărat dragostea e o bucurie. Atunci când încep lacrimile, gelozia, suferinţele dragostea în sufletul nostru cedează tot unei iubiri, dar deja de sine, atunci apar supărările, gelozia şi devenim o persoană care nici nu mai merită acest dar al dragostei. Atunci ne pierdem nu numai propria individualitate, dar şi individualitatea dragostei, ea devine una pe care ne-o impune dorinţa de a fi posesorul a ceva, chiar dacă acest ceva e persoana iubită.

Atunci când ne îndrăgostim de cineva, alegem o persoana din întreaga comunitate umană, pentru noi el devine ceva unic şi de nerepetat, chiar dacă în genere fiecare dintre noi a fost creat de nerepetat. Şi dacă iniţial ne bucurăm foarte mult de individualitatea persoanei iubite, îi căutăm şi neapărat găseam trăsături ce o deosebesc de întreaga lume, păi atunci după căsătoarie deja ne considerăm în dreptul de a-i schimba individiualitatea. Şi dacă am face-o din dragoste tot am greşi. Dar cel mai des şi motivul e altul. Vrem să modelăm ceva ce ne convine, ce după părerea proprie ni s-ar potrivi mai mult. Şi ce contează dacă cel iubit nu prea vrea schimbat?! Dar mai este şi o altă latură, doar această persoană ne-a atras şi prin aceste calităţi care acum încercăm să i le modificăm. Dar dacă cu adevărat vom reuşi şi-l vom aduce la un careva standart existent şi pe care ni-l dorim, oare va mai avea şi acele trăsătuiri care ne-au atras la el? Doar nu ne-am dorit să fie cineva ca toţi, dar l-am ales anume pe el sau pe ea. De ce să nu ne bucurăm de acestă persoană aşa cum este.

Cu mult mai reuşit ar fi să tindem spre o perfecţiune proprie şi numai încercând să contribuim la schimbarea celui de alături, dar fără vreo forţare şi impunere. Atunci când vom tinde spre o creştere duhovnicească să nu-l forţăm pe cel iubit imediat să ne urmeze, să încercăm să-i creăm condiţii unde să nu-şi pierdă individualitatea, să rămână mereu acel care ne-a atras, acel care este unic pentru noi.

Dar cel mai des nu prea ne punem întrebarea despre propria perfecţiune şi necisitate de schimbări în  sufletzl nostru (şi nu numai în relaţiile dintre soţi, dar chiar şi părinţi-copii, prieteni). Ne luăm avânt să-l schmbăm pe cel de-alături, neavânt timp să lucrăm şi să schimbăm relaţiile existente.  Şi atunci ajungem de la dragostea mult dorită doar la o stare de dependenţă de cel apropiat.

Dar această dependenţă nu mai are deja nimic cu adevărata dragoste. Şi dependenţa aceasta are loc nu numai între soţi, dar adesea distruge şi relaţiile dintre părinţi şi copiii. În copilărie cu toţii depindem foarte mult de mamă sau alt matur care ne creşte. Dar şi părinţii, mai ales mama într-un fel psihologic depind de copiii săi. Copilul le dă posibilitatea să se simtă maturi, având necisitate de ei, copilul într-un fel le dovedeşte importanţa lor, de multe ori chiar îi salvează de singrătate. Dacă părinţii nu găsesc alte modalităţi de a se confirma prin alte metode ca personalităţi, dacă nu pot trăi cu propria viaţă interioară, sunt forţaţi prin orice mijloace să menţină copilul lângă ei, să manisfeste această grijă de care se ocupă tot timpul şi căreea îi acordă toate forţele sufleteşti şi trupeşti. Şi ce e mai grav nu observă maturizarea copilului şi chiar îl împiedică în aceasta.

Să-i dai drumul copilului „în propria viaţă” e un act de bărbăţie părintească, destul de greu de depăşit psihologic. Şi nu sunt gata  toţi părinţii de a-l săvârşi.

Iar acei părinţi care singuri nu s-au „maturizat” se vor agăţa de copil prin toate mijloacele. Vor înceca să se folosească de dependenţa financiară („dacă eu te întreţin vei face cum îţi spun!”, şantajul sentimental („şi aşa sunt bolnav, nu mă chinui mai mult) sau se va încerca să se impuie sentimentul de vinovăţie („Ţi-am consacrat toată viaţa!”)

Paradoxal, dar în aşa cazuri părinţii chiar sunt cointeresaţi de boala copilului, sau preamăresc starea existentă pentru a-l lega mai mult de ei, de a-l face mai dependent.

Relaţiile de dependenţă sunt mereu avantajoase pentru ambele părţi implicate. Copiii la aşa părinţi nici nu prea îşi doresc să părăsească înbrăţişarea strânsă a părinţilor, starea când  mereu are grijă cineva de ei, când nu au griji sau răspundere. Şi altceva nici nu-şi doresc, căci nici nu ştiu că există altă viaţă şi de fapt nici nu prea doresc să ştie că există. Ei sunt obligaţi să trăiască aşa că altfel nu pot, şi unde  puteau învăţa şi altceva, când mereu cineva gândea pentru ei, se luau hotărâri pentru ei, iar de făcut se făceau toate de parcă cu bagheta magică. Iar părinţii o făceau fiindcă altfel ar fi simţit că copiii nu au necisitate de contribuţia lor, şi dacă nu trebuiesc copiilor, atunci nu trebuiesc numănui. Iată aşa o filosofie părintească dureroasă.

E greu să trăieşti în interiorul relaţior de dependenţă. Imaginaţi-vă că sunteţi legat cu o frânghie de cineva foarte strâns. Orice mişcare a celuilalt vă aduce incomodităţi, dacă nu chair şi durere. Cei implicaţi în aşa relaţii mereu se supără pe ceva sau cineva, se plâng unul pe altul, dar nimic nu fac cu aceasta, nimic nu schimbă şi nu se schimbă. Ambele părţi sunt cointeresate ca toate să rămâie intacte. În aşa familii, de parcă şi aerul e „închis”, oamenii nu caută comunicarea cu ei, şi aceasta şi mai mult contribuie ca relaţiile existente să se reducă doar la ei.

Părinţii care sunt prea dependenţi de legăturile lor cu copiii adesea conştient sau inconştient caută impiedimente pentră căsătoria copiilor. Dar să ne închipuim că acest copilaş totuşi şi-a întemeiat o familie. Ce dragoste i-o relatează persoanei alese? Crescut fără libertate poate să dea naştere unui sentiment pe care nu-l cunoaşte? Probail că „cinstit” va recunoaşte „eu nu pot fără tine”.

Şi nici nu poate, gelozia îl macină, iar orice atenţie altei persoane e de parcă o palmă pentru el, căci nu e pentru el, el nu mai are atât cât îşi doreşte. Cu toate că partenerul  de regulă îşi ia angajamentul de a continua acea îngrijire pe care a avut-o altă dată de la părinţi, dar o face şi o înţelege ca pe un control total, şi o îngrijire după principiul „eu mai bine ştiu de ce ai nevoie!”

Cum nu s-ar schimba circumstanţele vieţii unor asemenea soţi, esnţa relaţiilor va rămâne aceeaşi. De parcă ar fi legaţi cu un carcas de metal, care nu permite nici o abatere de la regulile odată acceptate. În cazul decesului unuia dintre ei, celălalt va considera viaţa sa distrusă. E şi de înţeles, doar ştie să trăiască doar aşa, şi dacă s-a distrus această ordine, nu mai există niumic.

Acelaş „carcas”, care e mai mult asemănător cu gratiile de la puşcărie, se vede şi în toate relaţiile de dependenţă în dragoste. Sunt foarte numeroase. Să zicem unul dintre soţi toată viaţa va pretinde şi va arăta că are tot dreptul la  „Dovedeşte-mi că că eşti demn de dragostea mea”. Şi celălalt  toată viaţa inconştient va dovedi şi va încerca să fie pe plac, în loc să-şi trăiască viaţa. Sau unul e un tiran, de la care nicicând nu ştii la ce să te aştepţi, iar celălat e o „jertfă” binevolă. Dar unde există dependenţă – nu există dragoste, căci ea e rodul libertăţii.

Desigur că în relaţiile de dragoste, în cele cu rudele, e foarte importantă grija şi tutela la momentul potrivit, desigur că e important să-ţi susţii cu cuvinte şi cu fapte dragostea, dar spre deosebire de cazul când e dependenţă, va fi alegerea liberă, va fi dorinţa de a ne apropia creativ de orice situaţie, vom dori să fim diferiţi, deorece rămânem lăuntric liberi. Noi mereu avem posibilitea de a alege cum să procedăm, nu este nimic împietrit. O trăsătură deosebită a relaţilor bazate pe dependenţă este dorinţa de a lăsa toate aşa cum sunt, e o stagnare personală, o oprire a trăirii veţii. Spre deosebire de care adevărata dragoste, e o cale a sufletului, o mişcare, creare nu doar a propriei personalităţi, dar şi a relaţiilor în care eşti implicat. Este o muncă continuie, care adesea e departe de viaţa lirică, şi care prevede cunoaşterea propriului suflet, cu opriri în fapte şi dorinţi, şi nu în ultimul rând cu smerenie.

Toate vor fi mult mai evedente, dacă ne vom aduce cuvintele Apostolului Pavel. Cine dintre noi, care suntem acum e în stare în dragoste să rabde îndelung, să nu pizmuiască, să nu se laude, să nu caute ale sale sau să nu se aprindă de mânie, toate să le sufere, toate să le creadă, toate să le nădăjduiască, toate să le rabde? Cei iubiţi de noi pot să se simtă liberi lângă noi numai în măsura, în care avem această putere a sufletului de a le acorda această libertate. Cu alte cuvine libertatea le-o asigurăm numai prin răbdarea noastră, prin capacitatea noastră de a primi şi a înţelege originalitatea lor, prin faptul că ştim să le iertăm greşelile, prin tendinţa de a creşte împreună., şi nicidecum prin tendinţa de a ne autoconfirma pe seama lor.   E important să simţim relaţiile de dragoste ca o unitate, o echpă, unde „spatele” îţi este „acoperit” mereu. Unde problemele şi bucuriile sunt avuţia comună, dar nu sunt date spre judecarea părinţilor, prietenilor…Unde cel mai important e să păstrezi căldura din relaţii, de grijă şi gingăşie reciprocă, iar toate celelalte nemaifiind atât de importante.

De parcă ar părea paradoxal, dar o unitate adevărată dinte doi este obţinută şi prin respectarea unei distanţe corecte dintre ei, şi dintre ei doi – cu restul lumii.

Noi garantăm libertatea celor iubiţi, de fapt prin propria libertate, prin plinătatea propriului suflet,  care poate cuprinde toată diversitatea vieţii.

Dar inimile noastre cel mai des sunt prea înguste pentru dragostea adevărată. Şi unde aici să primeşti individualitatea, originalitatea altuia, dacă de fapt nici pe-a nostră n-o avem.

Nu există nimic mai scump şi mai preţios decât dragostea, şi nu e de mirare că către ea ne sunt îndreptate toate tendinţele noastre. Dar cât de mul mai trebuie să ne maturizăm şi cât de mult trebuie să muncim asupra noastră, ca să avem dreptul să spunem aceste cuvinte: te iubesc!


Traducere şi adaptare Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul: