Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf

0
368
Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf
10 decembrie (23 decembrie)
  După împăraţii Diocleţian şi Maximian, care, neputînd a birui puterea lui Hristos ce se săvîrşea întru sfinţii săi mucenici şi mărturisitori, nici a pierde de pe pămînt sfînta credinţă, pentru care lucru foarte mult se osteneau vărsînd fără cruţare sîngele creştinesc, de bunăvoie şi din multa sa asprime, lăsîndu-şi sceptrul, au luat după dînşii împărăţia: Maxentie în Roma, Constantin – care, după aceea, a crezut în Hristos şi toată lumea a luminat-o – în Portugalia, iar Maximin la răsărit. Dar nu înceta a se face prigoană asupra creştinilor, mai ales la Răsărit, unde pămîntul şi marea ca şi cum se mişca şi se tulbura, ridicîndu-se asupra Bisericii lui Hristos ce se înmulţea, şi cu cît se înmulţea, cu atît mai mult înflorea ca crinul în spini, roşită fiind de sîngele cel mucenicesc.

Păgînul împărat Maximin, fiind prea rîvnitor părinteştii sale credinţe, cea cu mulţi dumnezei, era mai urîtor şi mare prigonitor al dreptei credinţe creştineşti. Acestuia i s-a vestit cum că toată Alexandria, care este cetate prea slăvită în Egipt, s-a tulburat, înmulţindu-se acolo creştinii foarte mult şi făcîndu-se tulburare între creştini şi păgîni. Iar el, neputînd merge acolo singur, pentru că avea nevoie a zăbovi în Vizantia, a trimis pe unul din dregătorii săi, bărbat cu bună pricepere, iscusit în înţelepciunea elinească şi ritor bun, cu numele Mina, de neam atenian. Acestuia i-a încredinţat să astîmpere tulburarea poporului ce se făcuse în cetate şi pe cele răzvrătite să le îndrepteze şi să izgonească creştinătatea din cetate. Apoi credinţa cea părintească, adică păgînătatea lor, să o întărească şi pe cei ce au căzut dintr-însa, adică pe cei ce s-au întors de la păgînătate către Hristos, iarăşi să-i întoarcă spre dînsa.

Mina se arăta pe dinafară că ţine de credinţa împăratului şi ca şi cum s-ar fi învoit împreună cu cele păgîneşti; dar dinăuntru era creştin adevărat şi păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. El a tăinuit pînă la o vreme credinţa lui cea dreaptă, aşteptînd chemarea cea dumnezeiască pentru nevoinţa şi cununa muceniciei.

Deci, primind poruncă de la împărat, a ajuns degrabă în Alexandria şi acolo, fără de osteneală a alinat tulburarea, cu înţelepte sfaturi împăcînd amîndouă părţile, adică creştinii şi păgînii, poruncind ca fără de opreală să-şi ţină fiecare credinţa sa. Apoi pe toate cele stricate din aşezămintele cetăţii şi cărora le trebuia rînduială, îndreptîndu-le bine, a vestit prin scrisoare împăratului. După aceea, a gîndit să-şi mărturisească credinţa sa în Hristos, pe care o ascundea şi s-o aducă întru arătare tuturor, ca să se facă şi altora chip de dreaptă credinţă şi pricinuitor de mîntuire, adică să iasă la nevoinţa mucenicească. Căci zicea întru sine: „Dacă într-altă vreme voi vrea să mă dau spre munci, apoi numai eu singur mă voi încununa, iar acum pot şi pe alţii să-i duc către încununare”. Deci, a început la arătare a lăuda numele lui Iisus Hristos şi a învăţa sfînta credinţă, încredinţînd nu numai cu cuvintele pe cei necredincioşi, ci şi cu lucrurile; căci i se dăduse lui darul dintru înălţime a vindeca neputinţele, prin chemarea numelui lui Hristos şi prin semnul Sfintei Cruci.

Astfel odinioară, mergînd prin mijlocul cetăţii şi poporul urmîndu-l, s-a întîmplat de a văzut pe cale mulţime de şchiopi, orbi, muţi, surzi şi îndrăciţi. Rugîndu-se lui Dumnezeu ca să arate puterea Sa prin mîinile lui, pentru încredinţarea poporului celui necredincios, a chemat numele lui Hristos. Apoi, şi-a pus mîinile sale peste cei bolnavi, făcînd peste fiecare dintr-înşii semnul Sfintei Cruci, şi îndată s-a dăruit tuturor tămăduire: orbii au văzut, muţii au grăit, şchiopii au sărit ca cerbii şi îndrăciţii au scăpat de duhurile cele necurate. Văzînd aceasta, tot poporul s-a înspăimîntat şi mulţi au crezut în Hristos, pe care Sfîntul Mina, învăţîndu-i cu cuvinte, i-a unit cu creştinii.

Dar unii din cei împietriţi cu necredinţa şi orbiţi cu răutatea elinească, cărora le erau iubite praznicele cele diavoleşti şi-i cinsteau pe aceia cu îmbuibarea, cu beţia şi cu lucruri necurate, care nu iubeau viaţa creştinească cea cinstită şi înfrînată, fiind fii ai întunericului ce urau lumina, aceea, nerăbdînd a vedea batjocorirea zeilor lor şi defăimarea praznicelor celor urîte, au trimis în taină la împărat, vestindu-i toate cele ce făcea Mina, că şi el crede în Galileanul Cel răstignit şi pe tot poporul Alexandriei l-a răzvrătit cu aceeaşi credinţă, iar acum a pustiit capiştele zeilor celor vechi.

Împăratul, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi chemînd pe dregătorii şi sfetnicii săi, se jeluia înaintea lor despre Mina, că a făcut cele potrivnice poruncii lui; că, în loc să piardă creştinătatea din Alexandria, el a înmulţit-o, iar pe poporul elin, cel deprins cu legile cele vechi părinteşti, l-a adus către credinţa cea nouă, creştinească. Dregătorii au sfătuit ca să trimită acolo pe cineva, care ar putea să îndrepteze cele răzvrătite de Mina, iar pe acesta să-l sfătuiască sau să-l silească, ca iarăşi să se întoarcă la credinţa zeilor. Iar pentru acel lucru să aleagă pe unul mai cu trecere înaintea stăpînirii împărăteşti şi slujitor credincios, care să păzească toate poruncile lui şi să se sîrguiască a le împlini întocmai. Căutînd şi întrebînd ei de unul ca acela, a fost plăcut tuturor eparhul cetăţii cu numele Ermoghen, bărbat vestit şi slăvit. Deci au voit să-l trimită pe acesta, ca unul ce putea să săvîrşească toate cele poruncite lui de împărat. Împăratul a trimis îndată pe Ermoghen în Alexandria, dîndu-i din Vizantia putere ostăşească să cheme pe Mina la judecată, iar cetatea să o cureţe, precum socotea el, de rătăcirea creştinească.

Ermoghen era de neam tot atenian, născut şi crescut tot în păgînătatea idolească, dar cu obiceiul bun şi milostiv, deşi nu cunoştea pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; însă cu faptele era ca un creştin, căci neavînd lege, din fire făcea ale legii. Mergînd Ermoghen împreună cu ostaşii spre Egipt, într-o noapte a văzut în vis trei bărbaţi prea străluciţi, zicînd către dînsul: „Să ştii, Ermoghene, că cel mai mic lucru bun nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. De aceea şi lucrurile tale, deşi nu sînt desăvîrşit bune, însă Dumnezeu le primeşte şi calea ta, care era să fie spre pierderea multora, o va face ţie pricinuitoare slavei şi cinstei celei fără de moarte. Deci nu uita cuvintele noastre, că pe această cale vei ajunge la Împăratul cel adevărat şi veşnic, iar noi vom trimite ţie un aşa om care te va face prieten al Împăratului celui binecuvîntat şi vei lua de la El o cinste din acelea, pe care împăratul tău cel de acum nu poate să ţi-o dea ţie”.

Deşteptîndu-se Ermoghen, se gîndea cu spaimă şi cu mirare la cele văzute şi nu se pricepea ce o să se facă. Aştepta, deci, să dobîndească o cinste mult mai mare, însă de la cei ce împărăţeau vremelnic pe pămînt, iar nu de la Împăratul cel Preaînalt, pe care încă nu-L ştia, fiind neluminaţi ochii inimii lui. După acea îndelungată vreme a plutirii sale pe mare, a ajuns la ţărmul Alexandriei şi a intrat în cetate cu mare slavă, cu cîntări de timpane, cu trîmbiţe, întîmpinat de tot poporul, cu cinste petrecîndu-l în palatul luminat.

Făcîndu-se seară şi tot poporul risipindu-se, fericitul Mina a venit către Ermoghen singur, vrînd să vorbească împreună cu dînsul deosebi, despre unul Dumnezeu şi despre sfînta credinţă, ştiind că mai bine se ascultă vorba şi se primeşte sfatul mai la o parte, şi chiar de s-ar fi grăit ceva potrivnic, aceasta mai cu înlesnire se rabdă deosebi, decît înaintea adunării poporului.

Intrînd la Ermoghen, a zis: „Slavă marelui Dumnezeu cu a Cărui purtare de grijă ai venit aici”. Iar Ermoghen auzind de unul Dumnezeu şi văzînd că stau înaintea sa unii din cei ce erau din palatul împărătesc, îndată a poruncit să ia pe Mina sub strajă, temîndu-se să nu fie clevetit la împărat că a primit la vorbă deosebită pe vrăjmaşul împărăţiei. Deci a zis către cei ce stăteau înainte: „Mîine va cunoaşte acest tăinuitor ce fel de prieten sînt eu al vrăjmaşilor împărăţiei şi va pricepe dacă este un Dumnezeu sau mai mulţi”.

A doua zi, fiind pregătit divanul pentru privelişte şi adunîndu-se mulţime de popor, a şezut judecătorul Ermoghen, stînd împrejurul lui purtătorii de arme, şi a poruncit să aducă înaintea sa la judecată pe Sfîntul Mina. Deci, a stat înaintea lui ostaşul lui Hristos cu faţa luminoasă şi cu suflet netemător, arzînd cu rîvnă după Dumnezeu. Apoi i-a zis judecătorul: „Se cuvine, o! Mina, fiecare om a cinsti pe împăraţi şi pe zeii cei împărăteşti şi a fi mulţumitor pentru facerile lor de bine; iar tu nici pe împăraţi, nici pe zei nu-i cinsteşti, uitînd facerile de bine ale acelora”. Sfîntul a răspuns: „Pînă atunci, o, judecătorule, se cuvine a arăta mulţumire către făcătorii săi de bine, pînă cînd este de folos şi celui ce face bine şi celui ce i se face binele. Iar cînd amîndurora li se aduce vătămare, atunci facerea de bine este vătămătoare, iar pe făcătorul de bine se cuvine a-l lepăda.

A cinsti pe împăraţi este lucru sfînt, precum se cuvine stăpînirii şi începătoriei; iar cînd împăraţii nu cinstesc drept şi cu bună credinţă pe Dumnezeu, Care este întîia începătură, nici nu-I dau cinstea cuviincioasă, pe aceia nu este drept a-i cinsti. Mai ales pe zeii lor nu se cuvine a-i cinsti, de nu vom cerceta mai întîi, oare sînt aşa puter-nici precum este Dumnezeu? Oare sînt fără început, fără sfîrşit şi fără de moarte? Iar dacă vreuna dintr-acestea nu le va împlini, apoi se cuvine a-i trece cu vederea. Căci cum pot a fi dumnezei, nefiind desăvîrşiţi? Deci, cu fierbinte dorire şi cu inimă curată se cuvine a căuta pe Dumnezeu. Eu, după cum ştii şi tu, judecătorule, cînd eram în Atena, păzeam legile părinteşti, căci din tinereţe lăsînd pe părinţi, cu multă dorinţă şi osîrdie mă îndeletniceam cu citirea cărţilor şi nu cu puţină osteneală am străbătut toată învăţătura elinească, făcătoare de basme. Înştiinţîndu-mă că şi la creştini sînt oarecare cărţi, am dorit să le citesc şi citindu-le am dobîndit atîta folos din ele, încît nu este cu putinţă a grăi.

Asemănînd Scriptura creştinească cu învăţătura cea elinească, am aflat că mare deosebire erau între ele, ca şi cum s-ar lupta una împotriva alteia. Căci în cea creştinească am văzut putere şi dreptate, iar într-aceasta, rătăcire şi vicleşug. Apoi cele ce sînt în scripturile creştineşti arată puterea lui Hristos Dumnezeu, iar scripturile elineşti socotesc ca Dumnezeu pe cel îmbrăcat cu neputinţe omeneşti, cu patimi şi cu pofte şi sînt pline de minciuni, de tulburare, de neînfrînare şi de neruşinare; povestind că zeii au făcut război între ei şi au fost biruiţi şi răniţi de oamenii cei muritori. Apoi sînt pline şi de alte răutăţi fără număr, de minciuni şi de basme. Cu un cuvînt zic: Sfîrşitul scripturii creştineşti este mîntuirea, prin cunoştinţa adevărului, iar a celei elineşti, este adevărată pierzare şi pogorîre către patimile cele necurate şi urîte, cum şi către rătăcire.

Însă, deşi sînt în acest chip scripturile creştineşti, n-am voit îndată a urma acelora, ci m-am gîndit ca să încerc cu fapta puterea lui Hristos şi să mă învăţ adevărul. Deci, cînd am aflat pe unul care avea toate mădularele sale slăbănogite, am chemat peste dînsul numele lui Hristos şi îndată s-a însănătoşit cel bolnav. Iar eu, cunoscînd pe Atotputernicul Dumnezeu, m-am lepădat de deşertăciunea elinească şi, luînd Sfîntul Botez, m-am încredinţat lui Hristos. Din acea vreme şi pînă acum vindec bolile cele mari şi patimi nevindecate, pe care numai singur Dumnezeu le-ar fi vindecat degrabă şi cu înlesnire, eu le vindec, cu chemarea numelui lui Hristos. Despre cele grăite de mine martor este tot poporul, care stă împrejurul acestei privelişti şi nu poate zice cineva de cuvintele mele că sînt mincinoase şi deşarte; căci chiar acum este cu putinţă ca să se cerceteze cele ce grăiesc”.

Acestea grăind sfîntul despre Hristos Dumnezeu, poporul cel ce sta împrejur l-a ascultat cu luare-aminte de la al treilea ceas pînă la al şaptelea şi încă mai mult dorea să-l asculte. Iar la sfîrşit, tot poporul cel credincios a strigat către Ermoghen: „Nu te osteni mai mult, bunule judecător, că noi toţi sîntem martorii facerilor de bine şi al minunilor săvîrşite cu puterea lui Hristos. Şi nici un cuvînt nu grăieşte cu minciună, nici nu este viclenie în gura lui, că de ai fi fost aici în acea vreme, ai fi cunoscut adevărul singur şi ai fi priceput că nu se cuvine a cinsti alt dumnezeu, decît numai pe Dumnezeul pe care el îl propovăduieşte.

Ermoghen, văzînd îndrăzneala poporului şi pricepînd că toţi, ascultînd învăţătura lui Mina, se pleacă către Hristos, s-a temut a chinui pe sfînt. Deci, neputînd răspunde ceva impotriva adevărului, s-a ruşinat; apoi a poruncit să ducă pe sfînt în temniţă, iar el sculîndu-se mîhnit, s-a dus la palatul său. După aceea poporul s-a risipit, lăudînd pe Sfîntul Mina. Iar el, fiind închis în temniţă, cînta: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc i-ai ruşinat; deschis-ai în pilde gura noastră, spus-am vorbele cele din început. Ermoghen de supărare nici n-a mîncat şi nici n-a dormit în acea noapte, tulburat fiind de gînduri, căci se temea şi de popor şi de împărat; de popor ca să nu ridice gîlceavă şi tulburare pentru Mina, iar de împărat, mai mult, ca să nu se mînie asupra lui, de nu va pierde pe Mina cu munci.

A doua zi, şezînd în divan şi punînd înainte uneltele cele de muncă, a poruncit să aducă pe sfînt legat şi a zis către dînsul: „Spune-mi cum ai îndrăznit a invita poporul, făcîndu-l să nu se supună împăratului, ci mai vîrtos să hulească pe zei fără de ruşine şi cum ai făcut a asculta limba ta cea mincinoasă şi a primi credinţa creştină?” Iar sfîntul a zis: „Nu eu am îndemnat poporul să nu se supună poruncii împăratului, ci rîvna lui Dumnezeu. Căci creştinii rîvnesc după Domnul lor, cel cunoscut prin semne şi minuni. Eu am vorbit de rău înaintea lor pe zeii împăratului tău, căci fiecărui om, care are înţelegere dreaptă şi judecată sănătoasă, i se cuvine nu a iubi, ci a urî ceea ce va vedea şi va cunoaşte că este minciună. Iar adevărul se cuvine a-l iubi şi a-l cinsti, căci pentru oameni adevărul, de care nu este îndoială, este singur Hristos”.

Judecătorul a zis: „Ţie ţi se pare a fi aşa, nebunule, cum că adevărul este Hristos; dar eu îndată îţi voi arăta că nu se cuvine a vă închina Celui răstignit şi că sînt mincinoase toate cele grăite de tine ieri. Cînd voi tăia sau voi arde unul cîte unul mădularele trupului tău, atunci tu, care te închini lui Hristos, oare putea-vei să-ţi faci iarăşi întreg acel mădular tăiat sau ars? Şi dacă nu vei putea a te face întreg, apoi cum vei putea să dai altora tămăduiri?” Iar sfîntul a zis: „Doresc, judecătorule, ca tot felul de munci să pui asupra mea pentru Hristos şi nădăjduiesc că şi tu, lepădînd această cinste vremelnică pe care o ai acum, vei fi unul dintre aceia peste care împărăţeşte Hristosul meu”. Iar judecătorul, umplîndu-se de mînie a poruncit să taie tălpile picioarelor lui şi să-i despoaie fluierele şi aşa să stea înainte, ca, fiind ţinut de durerea ranelor, să nu poată răspunde la întrebările despre zei. Iar el, fiind numai cu oasele goale, cu carnea luată de pe dînsele, sta şi cînta: Picioarele mele au stătut întru îndreptare, întru adunări bine te voi cuvînta, Doamne. Deci, curgea şiroaie de sînge din picioarele lui, iar mucenicul în acea pătimire avea faţa luminată şi inima cu bărbăţie. Apoi cu limbă slobodă vorbea, preamărind pe unul adevăratul Dumnezeu şi mustrînd zeii.

Acest lucru auzindu-l chinuitorul, a poruncit să-i taie limba; şi cînd voiau să împlinească porunca, sfîntul a zis către muncitor: „Nu numai limba, ci şi ochii de mi-i vei scoate, nici atunci nu mă vei birui, pentru că legea lui Hristos este făclie picioarelor mele şi nădăjduiesc că după tăierea limbii mele, tu singur vei grăi măririle Hristosului meu”. Deci, fiindu-i tăiată limba şi sîngele curgîndu-i din gură, sfîntul nu şi-a schimbat credinţa sa, ci arăta cu ochii că este gata, cu toate mădularele trupului său, a pătimi pentru Hristos. Apoi a poruncit judecătorul să-i scoată şi ochii, iar sfîntul îşi pleca capul arătînd că dă mulţumire lui Dumnezeu, fiindcă l-a învrednicit să pătimească pentru El asemenea munci; La urmă iarăşi a fost aruncat în temniţă. Judecătorul s-a dus, zicînd: „Mîine dimineaţă voi da trupul lui spre mîncarea păsărilor”.

Sfîntul zăcea în temniţă slăbit de rane şi dureri; dar după ce a înnoptat, la al treilea ceas din noapte, a strălucit o lumină ca un fulger şi s-a arătat lui Domnul Hristos, Care, apropiindu-se de locul unde era mucenicul aruncat, mai întîi a umplut inima lui de bucurie şi de îndrăzneală. Apoi i-a tămăduit limba, i-a luminat ochii, i-a vindecat picioarele, l-a sculat ca din morţi, l-a înviat şi l-a făcut cu totul întreg şi sănătos. După aceea a zis către dînsul: „Ia aminte, Mina, Eu sînt Iisus Hristos, pentru care tu pătimeşti. Şi am venit ca să te cercetez, fiind de la început aproape de tine, privind la nevoinţa ta şi aşteptînd să se cunoască de judecători şi de stăpînitori dragostea ta către Mine. Şi de vreme ce acum s-a cunoscut, voi fi de faţă împreună cu tine, sprijinindu-te. Iar pe Ermoghen cel ce vrăjmăşeşte asupra Mea şi nu iubeşte numele Meu, dimineaţă îl vei avea smerit şi rugîndu-se ţie; iar după puţin îţi va fi şi el tovarăş în nevoinţă, căci împreună cu tine va da mărturie pentru Mine, împreună cu tine va pătimi, împreună se va şi încununa. Pentru că nu este drept ca multele sale fapte bune să piară pentru neştiinţa lui”.

Mîntuitorul, zicînd acestea, a suflat asupra lui cu Duhul Său cel Sfînt şi l-a umplut de negrăită veselie. Ermoghen, odihnindu-se pe pat, cugeta la neamul şi la patria Sfîntului Mina, la înţelepciunea, bărbăţia şi dregătoria lui cea dintîi şi cum avea multă îndrăzneală la împărat şi cum multora a fost mijlocitor de bunătăţile împărăteşti. Cugetînd toate acestea, se umilea pe sine, căci pe un om ca acela l-a pierdut cu muncile şi judeca că de acele răni va muri şi plîngea pentru dînsul, gîndindu-se să îngroape trupul lui cu cinste.

Făcîndu-se ziuă şi şezînd iarăşi la locul de judecată, fiind de faţă tot poporul Alexandriei, Ermoghen a trimis pe ostaşii care stăteau înainte să aducă din temniţă la privelişte trupul mucenicului. Iar ei, ducîndu-se, au găsit temniţa, care era foarte întunecoasă, plină de lumină cerească şi doi bărbăţi, frumoşi, străluciţi, stînd lîngă sfînt, ca nişte ostaşi gata spre apărare şi spre izbîndă. Iar pe Sfîntul Mina, nu numai că l-au găsit viu şi cu tot trupul sănătos, ci, văzînd luminat, grăind limpede şi cîntînd: De voi merge în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti, Doamne. Ostaşii, spăimîntîndu-se de ceea ce vedeau, tăceau ca muţii; apoi, cunoscînd bine că nu este nălucire, ci cu fapta văd puterea lui Dumnezeu, au strigat, zicînd: „Mare este Dumnezeul creştinilor”. Apoi îndată au crezut în Hristos şi nu s-au mai întors către cel ce i-a trimis. Iar judecătorul cu tot poporul aşteptînd îndelung pe ostaşi, s-a supărat şi a trimis mai mulţi, poruncindu-le să aducă mai degrabă pe mucenicul cel mort, precum credea el. Dar şi aceştia, văzînd acele minuni, ca şi cei dintîi, au crezut în Hristos şi nu s-au mai întors.

Sfîntul, înştiinţîndu-se de la ostaşi că tot poporul s-a adunat la privelişte şi că judecătorul şade la judecată, s-a dus singur la judecător şi la popor, împreună cu ostaşii care crezuseră în Hristos. Apropiindu-se sfîntul de privelişte, cînta: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Întorcîndu-şi toţi ochii către dînsul, se mirau cu multă spaimă văzîndu-l viu şi sănătos, umblînd, văzînd şi vorbind, el care ieri fusese jumătate mort, orbit şi fără limbă. Atunci au strigat toţi într-un glas: „Mare este puterea lui Hristos, Care biruieşte şi moartea; fericită eşti cetate a Alexandriei, care, prin omul acesta, ai cunoscut înşelăciunea diavolească şi ai priceput adevărul lui Hristos. Cu adevărat a lui Dumnezeu este stăpînirea şi puterea aceasta. Bucură-te ritore, nevoitorule al unui adevărat Dumnezeu şi Mîntuitor, bucură-te!”

Judecătorul s-a înspăimîntat foarte tare de acel lucru nou şi minunat şi, temîndu-se să nu se răscoale poporul asupra lui, voia să se ducă din privelişte. Dar poporul a strigat: „Nu te duce, cinstite judecător, nici pizmui cetatea pentru această bună norocire, pentru că astăzi are să cunoască pe unul adevărat Dumnezeu şi să meargă pe calea dreaptă către lumina adevărului”.

Ameninţînd poporul să tacă, judecătorul a poruncit sfîntului să vină la dînsul şi să se apropie mai mult, căci i se părea că este înşelăciune ceea ce vedea, ca unul ce încă nu avea în sine cunoştinţa lui Hristos. Deci se uita la sfînt cu dinadinsul, îl pipăia cu mîinile, de este cu adevărat Mina şi dacă s-a tămăduit de rane. Văzînd că lucrul este adevărat, s-a înspăimîntat şi nu zicea nimic. Apoi, venindu-şi în sine cu greu, a zis: „Spune-mi, omule, ce sînt aceste lucruri străine şi neaşteptate, ce s-au făcut?” Oare Dumnezeul tău este puternic a face acestea, ori altul?”

Sfîntul a grăit iarăşi despre Dumnezeu cel fără de început, despre crearea omului şi despre călcarea de poruncă. După aceea, despre întruparea lui Hristos şi răscumpărarea neamului omenesc, despre Cruce şi despre pătimirea cea de bună voie. La sfîrşit a adăugat şi acestea: „Dumnezeu, o! judecătorule, Care este bun şi milostiv şi Care S-a pogorît pe pămînt pentru mîntuirea omului, nu voieşte să piară nici un om şi să cadă din bunătăţile cele veşnice. Ci, precum maica se îngrijeşte de fiul său, rabdă multe, chiar de ar face fiul ceva fără rînduială, sau ar fi dosădit-o; căci fiind biruită de dragostea cea firească către dînsul, nu se mînie asupra lui, chiar de ar fi făcut ceva necuviincios. Pentru că ştie că din neştiinţă face şi cu răbdare aşteaptă vîrsta şi mintea lui, nădăjduind a-l vedea bărbat desăvîrşit, cinstit de popor şi slăvit.

Aşa şi Dumnezeu care ne-a creat, se îngrijeşte de noi şi, ca un părinte, rabdă răutăţile făcute de noi din neştiinţă, fiind biruit de multa sa îndurare, nevoind nimic mai mult de la noi, decît numai să moştenim slava Lui, crescînd ca un bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei duhovniceşti. Văzîndu-vă pe voi Ziditorul, înghiţiţi de diavol şi cu întîrziere veniţi la cunoştinţa adevărului, apoi Îl întărîtaţi cu idolii voştri şi-L mîniaţi şi nu vă temeţi de stăpînirea şi puterea Lui, fiindu-I milă de pierderea voastră şi, ca de nişte fii, îngrijindu-Se de voi, a venit prin mine acum şi a biruit rătăcirea voastră, cum şi rîvna voastră cea fără înţelegere, precum mărturisesc toţi cei ce privesc la mine.

Deci, să cunoască fiecare din voi puterea lui Hristos Care este în mine. Că eu, fiind om care mă apropii de bătrîneţe şi, ieri, fiind lipsit nu de puţine părţi ale trupului, ci de toată puterea cea trupească prin munci şi ca pe un mort în temniţă aruncîndu-mă, iată, acum stau înaintea voastră întreg şi nevătămat, cu nimic împuţinat, ca şi cum a doua oară m-aş fi născut astăzi şi mai sănătos aş fi venit în lumea aceasta. Şi dacă voieşte cineva a afla, să ştie că Acesta este Dumnezeu cel adevărat, Care mi-a dat mie acum limbă, ochi, picioare şi sănătate desăvîrşită. Apoi să creadă în El, căci dintru început a zidit lumea aceasta şi cele ce sînt într-însa şi a dăruit viaţă făpturii. Deci, înţelege, o, judecătorule, şi nu nesocoti pe Acela care se îngrijeşte de tine şi aşteaptă întoarcerea ta; căci ţi se cade a te apropia de Hristos, precum mi s-a vestit de El. Bucură-te că ai să vii către Împăratul cel bun şi veşnic şi ai să te apropii de El împreună cu mine, prin nevoinţa mucenicească”.

Judecătorul, avînd suflet bun pentru primirea darului, pe de o parte prin cuvintele sfîntului, iar pe de alta prin minunea ce se făcuse, a început a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, atingîndu-se dumnezeiasca lumină de ochii inimii lui. Aducîndu-şi aminte de vedenia pe care o văzuse cînd plutea cu corabia, a cunoscut că Dumnezeu voieşte să-l însoţească pe el, cu credincioasele sale slugi şi cu prietenii săi. Deci, se bucura, ca cel ce află mare dobîndă; dar se îndoia, pentru că atîta vreme vieţuind în rătăcire, zicea că nu poate fi vrednic de un dar ca acesta al lui Dumnezeu.

Acestea cugetînd el în sine, dumnezeiescul dar care îl chema la cunoştinţă i-a descoperit mai luminat un semn al adevărului. Căci a văzut, cu oarecare din prietenii săi, doi bărbaţi cu arme stînd lîngă Sfîntul Mina, strălucind ca nişte fulgere şi ţinînd o cunună deasupra capului mucenicului. Pe aceştia văzîndu-i, foarte mult s-a temut şi se întreba cu prietenii săi, care erau lîngă dînsul, dacă văd şi ei ceea ce vede el; iar aceia i-au zis că şi ei văd acelaşi lucru. Atunci Ermoghen, sculîndu-se îndată de pe scaunul său, cu mare glas a zis către popor, arătînd cu mîna către sfînt: „Cu adevărat, acesta este slugă a adevăratului Dumnezeu şi mare este Dumnezeul pe care ne învaţă el a-L cinsti; căci prin minuni dă ajutor robilor Săi, îi apără şi le dă biruinţe. Iar eu am fost fără de minte pînă acum, dîndu-mă diavolilor şi îngrijindu-mă a vă aduce către dînşii şi pe voi, care voiţi a crede întru Hristos”.

Acestea zicînd, a vrut să se arunce la picioarele Sfîntului Mucenic Mina, dar se temea a se apropia, văzînd minunea cea îngerească. Apoi făcîndu-se nevăzuţi îngerii, a alergat Ermoghen către Sfîntul Mina şi, cuprinzîndu-i sfintele lui picioare, le săruta, zicînd: „Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu; mă rog ţie, pentru adevărul pe care îl mărturiseşti, roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi slugă Dumnezeului tău, de al Cărui dar de mă voi încredinţa, mă voi căi de rătăcirea şi nebunia mea cea dinainte”. Iar sfîntul a zis către dînsul: „Fii cu suflet bun, o! minunate eparh, şi nu te îndoi de bunătatea lui Dumnezeu, căci eu Îl ştiu pe El îndurat şi milostiv şi nădăjduiesc că şi pe tine, care vii către El, nu numai că nu te va lepăda, ci şi în cărţile vieţii va scrie numele tău, primind credinţa ta întru El, cea cu osîrdie şi, precum mi-a descoperit mie despre tine, El voieşte ca şi tu, prin mucenicie, să preamăreşti numele Lui cel dumnezeiesc”.

Acestea zicînd, sfîntul a văzut că poporul a petrecut toată ziua nemîncat, pentru că toţi privind cele ce se făceau şi minunîndu-se, uitară de mîncare; încît nici unul nu voia a se duce de la privelişte, de cînd cu acea preaslăvită minune şi de cînd s-a făcut acea rugăciune dulce grăitoare a mărturisitorului lui Hristos. Aceasta pricepînd sfîntul a ieşit singur din privelişte şi a poruncit ca şi poporul să se risipească, făgăduind că a doua zi dimineaţă va veni iarăşi la privelişte şi va grăi multe din cele ce sînt pentru sfînta credinţă, apoi îi va povăţui şi pe ei ce se cuvine a face. Iar Ermoghen nu s-a despărţit de Sfîntul Mina, ci toată noaptea a petrecut cu dînsul, povăţuindu-se pe calea cea dreaptă a cunoştinţei lui Dumnezeu şi învăţîndu-se tainele credinţei în Hristos.

A doua zi atîta popor din Alexandria s-a adunat la privelişte, încît nu mai încăpea locul priveliştii. Iar Sfîntul Mina împreună cu Ermoghen, ieşind la privelişte şi întîmpinîndu-i mulţimea de elini, strigau: „Noi toţi credem în Dumnezeul cel propoveduit de tine, Aceluia făgăduim a-I sluji şi ne lepădăm de toată rătăcirea noastră cea dinainte!”. Iar sfîntul mulţumea lui Dumnezeu, Care întoarce către Sine pe cei împietriţi şi povăţuieşte pe cei rătăciţi la calea cea dreaptă. Apoi lăuda întoarcerea lor cea grabnică către Dumnezeu şi-i mîngîia pe dînşii prin cuvinte înţelepţite de Dumnezeu, făcîndu-i să aibă nădejde tare în darul lui Dumnezeu, Căruia se vor învrednici prin Sfîntul Botez.

Intrînd ei şi stînd în mijlocul priveliştei, au zis către tot poporul: „Dumnezeu să vă sfinţească pe voi cu semnul Său – Sfînta Cruce – şi să vă facă lesnicioşi către tot lucrul cel bun”. Apoi a poruncit fiecăruia dintre dînşii să întrebe cele despre Dumnezeu şi să se înveţe cele ce se cade. Iar judecătorul cu tot poporul a zis: „Nu este nici o îndoială în noi despre Dumnezeul tău, o! prea sfinte omule al lui Dumnezeu, căci toate aevea le-am cunoscut şi credem în toate cele grăite de tine. Numai aceasta cerem, ca să ne unim cu Dumnezeu prin Botez”. Iar un om din popor, văzînd pe Ermoghen apropiindu-se către Hristos a zis: „Cu adevărat nu este făţărie la Dumnezeu, pentru că şi elinului i-a dăruit cunoştinţa şi darul Său, pentru mila Lui cea multă către cei săraci”.

După acestea, adunîndu-se episcopii de prin locurile cele din jur şi din pustie, au venit în Alexandria, unii ca să-şi cerceteze oile cele cuvîntătoare, iar alţii vrînd ca să vadă nevoinţele mucenicilor. Şi erau episcopii treisprezece la număr; care, adunîndu-se şi apa fiind pregătită, au botezat pe Ermoghen, prin trei afundări, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Astfel a fost botezat judecătorul, înaintea poporului şi înălţa slavă lui Hristos Dumnezeu. Tot atunci s-a botezat şi o mulţime de popor şi s-a făcut bucurie mare în toată cetatea, veselindu-se credincioşii de Domnul Dumnezeul lor.

Ermoghen, după puţine zile a fost ales episcop al cetăţii Alexandria şi şi-a împărţit toată averea sa la săraci. Apoi s-a înarmat tare asupra diavolului, cu toată turma sa cea cuvîntătoare, pentru că în puţină vreme a risipit capiştile cele păgîneşti, a sfărîmat idolii şi în locul lor a zidit biserici. Apoi, mulţime fără de număr de elini aducînd către Hristos, îi boteza şi tot felul de boli tămăduia prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos şi prin semnul Sfintei Cruci. Apoi şi duhurile cele viclene le izgonea din oameni şi învăţa tot poporul buna credinţă, îndemnînd pe toţi curăţenie, smerenie, dragoste, blîndeţe şi la celelalte fapte bune şi singur se dădea pe sine pildă turmei sale.

Acestea făcîndu-se astfel, un elin împietrit, cu numele Rustic, ce era de neam mare, a mers la împărat şi i-a spus toate cele ce s-au făcut în Alexandria; cum eparhul Ermoghen, ascultînd învăţătura lui Mina, s-a făcut creştin şi cum tot poporul Alexandriei, urmînd lui Mina şi lui Ermoghen, a primit aceeaşi credinţă ca şi ei.

Împăratul Maximin, auzind acestea, s-a umplut de mînie nu numai asupra lui Ermoghen şi a lui Mina, ci şi asupra cetăţii Alexandria şi fără zăbavă a mers în Alexandria, luînd cu sine multă oaste înarmată, ca la zece mii şi intrînd în cetate a prins îndată pe Mina şi pe Ermoghen şi pregătindu-se loc de privelişte şi poruncind să se adune toată cetatea acolo, a şezut la judecată. Fiind duşi sfinţii la divan după porunca lui, goi şi văzîndu-i tiranul, a strigat: „O! zeilor, ce să fie aceasta, că aceia cărora li s-a dat de la noi cinstea cea mai înaltă, toate le-au trecut cu vederea de bunăvoia lor şi, alegîndu-şi viaţa cea lepădată şi proastă, s-au lepădat de voi?” Apoi a zis către Ermoghen: „Spune-mi, nenorocitule, pentru ce ţi-am încredinţat stăpînirea a tot pămîntul şi a mării? Au, nu pentru aceea ca să fii credincios zeilor şi nouă? Au, nu ţi-am zis că pe Mina, cel căzut în rătăcire, să-l întorci către legea cea părintească? Dar tu nu numai că nu l-ai întors din rătăcire, ci încă credinţei lui te-ai făcut părtaş şi ţi-ai tuns capul, o! nebunule, ca unul din făcătorii de rîs”.

Astfel iuţindu-se împăratul cu mîndrie şi suflînd cu îngrozire asupra lor, Împăratul ceresc Cel prea bun cu milostivire a căutat din înălţime spre robii Săi, căci îndată li s-au arătat îngerii, umplîndu-i pe dînşii de îndrăzneală şi, întărindu-i spre nevoinţă, le-a poruncit a nu se teme de mînia împăratului, pentru că a lor va va fi biruinţa. Atunci Ermoghen a răspuns împăratului, zicînd: „De vei voi o! împărate, a mă asculta cu răbdare pentru care pricină am lepădat de voie zeii – care se socotesc de tine că aduc norociri şi pentru ce am voit a fi socotit ca unul fără de minte, sărac şi batjocorit şi a mă numi al lui Hristos, apoi a fi gata pentru El, spre foc, spre sabie şi spre dinţii fiarelor şi a pofti pentru El moarte, mai mult decît viaţa – îţi voi spune, numai ia aminte”.

Împăratul a zis: „De vei spune ceva adevărat, te voi asculta, numai păzeşte-te, ca nu în loc de adevăr să spui minciuni”. Iar Ermoghen a început a povesti într-acest chip: „Eu, o! împărate, cîtă sîrguinţă am avut a prigoni pe Hristos şi pe creştini, a cinsti pe zeii cei vechi şi a mă supune voii tale, ştii bine cînd m-ai trimis în cetatea aceasta, ca pe Mina, pe bărbatul cel înţelept, pe de o parte cu îmbunări, pe de o parte cu îngrozire, să-l întorc la credinţa cea părintească. Şi cu atîta putere ostăşească m-ai trimis, încît nici tu însuţi, n-ai venit aici cu mai multă. Martor îmi este tot poporul acestei cetăţi, cum am fost de aspru din început, momind, poruncind, înfricoşînd şi îngrozind şi cu toate chipurile sîrguindu-mă a întoarce pe bărbatul acesta de la dreapta credinţă creştinească. Dar eu, fiind fără minte, n-am cunoscut ce fel de om am înainte, care fiind fără temere şi cu bărbăţie, avea limba slobodă la răspuns şi inima gata spre răbdarea muncilor şi chiar cele mai cumplite munci era gata a le răbda, mai bine decît a se lepăda de Hristos.

Apoi, cînd l-am văzut că nu voieşte a se închina zeilor, nici se teme de stăpînire, nici se înfricoşează de munci, nici ascultă sfatul şi că zeii se necinstesc de dînsul şi că tot poporul se învoieşte cu el, cugetînd la aceeaşi credinţă, pentru care eu voiam a-l munci – mai întîi am poruncit să-i taie tălpile picioarelor, pînă la oase, apoi să-i taie limba şi să-i scoată ochii. Atunci el, slăbind de durerea ranelor şi abia răsuflînd, am poruncit să-l arunce în temniţă. După aceasta mi s-a făcut milă de dînsul, ca să spun adevărul, ca de un concetăţean şi greu m-a durut inima, pentru că pierea un asemenea bărbat înţelept şi bine grăitor. Iar a doua zi am poruncit să-i scoată trupul din temniţă, socotindu-l a fi mort şi cînd l-am văzut viu şi venind către mine singur cu picioarele sănătoase, cu ochii văzînd şi cu limba grăind, atunci mi s-a părut a fi nălucire şi mi-am închis ochii, nevrînd a vedea nici asemănarea aceluia care este vrăjmaş zeilor.

Cînd m-am sculat de pe scaunul meu şi împreună cu alţii, am început a mă încredinţa de ceea ce vedeam, am pipăit cu mîinile pe cel ce se vedea şi am cunoscut că este însuşi Mina. Atunci îndată m-am biruit de adevăr, avînd ştiinţa de nemincinos martor. Iată, chiar Mina stă înaintea ta, împărate, iată şi poporul care a văzut muncile lui, să-ţi spună ţie însuţi precum voieşti, fiindcă minunea este înaintea ochilor tăi. Dar spune-mi tu, – jură-te pe zeii tăi, o! împărate – dacă ar fi văzut cineva aşa ceva, precum am văzut eu pe Hristos, Care pe tot omul l-a înnoit şi l-a înviat şi care, cu o minune ca aceea, a adeverit puterea Sa, că acele lucruri nu sînt ale altuia, ci numai ale lui Dumnezeu. Acela este însuşi care a creat pe omul cel dintîi şi care făgăduieşte celor ce cred într-însul împărăţie veşnică în ceruri. Deci, dacă ar fi văzut cineva acestea şi le-ar fi cunoscut, oare ar fi trecut cu vederea pe un Dumnezeu ca acesta şi oare n-ar fi voit a se face prietenul Lui? Oare, s-ar fi lepădat de un dar şi putere ca aceia a lui Dumnezeu, care poate a lumina orbii, a îndrepta şchiopii, a muta munţii, a învia morţii şi, cu un cuvînt să zic, toată materia cea zidită a o mişca numai cu singur cuvîntul şi încă a avea făgăduinţa veseliei şi a împărăţiei celei veşnice? Cine ar fi lăsat pe un Dumnezeu ca acesta şi ar fi închis ochii împotriva acestei fericiri? Apoi, cine ar fi ales a cinsti pe zeii voştri? Cum l-ai fi socotit tu pe unul ca acela? Au nu cu adevărat fără de minte şi fără de socoteală, care nu vrea a cunoaşte ce este bun şi de folos?

Pentru aceasta eu, o, împărate, lepădîndu-mă de rătăcirea şi de basmele voastre, de urîţii zei şi de toate bunătăţile cele deşarte şi vremelnice, m-am apropiat de Unul Dumnezeu şi am voit a fi socotit de voi ca unul fără de minte, precum însuţi ai zis, ca un nenorocit, mai bine decît a mă socoti între voi înţelept şi ales. Iată dar ale noastre, sînt precum ai auzit. Iar ale lui Hristos, de voieşti, fără de zăbavă încearcă cu lucrul, află mai degrab asupra noastră o muncă grea şi de nu poţi tu afla, apoi eu, care nu puţină vreme am fost judecător şi muncitor şi sînt foarte iscusit în lucrul acela, singur voi afla o muncă asupra mea şi pe celelalte le voi aduce ţie aminte. Dă-ne spre mîncarea fiarelor, aruncă-ne de sus în prăpastie, aruncă-ne în mare, îngroapă-ne de vii în pămînt, taie-ne cu sabia, arde-ne în foc, sau fiecărui mădular al trupului nostru adu-i durerea ce i se cuvine; pentru că tot aşa şi eu, cînd eram orbit cu păgînătatea, am făcut luminătorului meu, celui ce m-a scos la lumina adevărului, adică Sfîntului Mina”.

Astfel, grăind Sfîntul Ermoghen fără temere către împărat, se mira poporul de îndrăzneala şi limba lui slobodă şi mărturisea că înaintea tuturor se făcuse acele minuni cu Sfîntul Mina. Iar împăratul, neputînd răspunde nici un cuvînt împotriva celor grăite de Ermoghen, şi gîndind că, de se va da la mai multă vorbă cu dînsul, se va umple de mare ruşine şi i se vor defăima zeii, a poruncit îndată să i se taie mîinile de la coate şi picioarele de la genunchi şi să le arunce în foc înaintea ochilor lui, ca să-şi vadă membrele lui arzînd. Iar mucenicul, ridicîndu-şi capul puţin şi văzîndu-şi mîinile şi picioarele în foc, a zis: „Cît sînt eu de fericit, pentru că mîinile mele, pe care altă dată le ridicam către zeii cei străini şi picioarele cu care am umblat în rătăcire, acum le primeşte Dumnezeu ca pe o jertfă bine plăcută”. Apoi cu o suliţă i-a spart pîntecele şi i-a vărsat toate măruntaiele, iar restul trupului, care încă răsufla, după porunca împăratului, l-au aruncat ostaşii în rîu. Iar pe Sfîntul Mina, temîndu-se împăratul a-l întreba despre credinţă, ca nu cumva cu îndrăzneala cuvintelor şi cu minunile să-l ruşineze pe el şi să întoarcă de la zei rămăşiţa poporului celui de o credinţă cu el – a poruncit, ca fără întrebare, să-l ducă într-o temniţă întunecoasă şi acolo să-l spînzure legat de mîini şi să-i lege de picioare o piatră foarte mare, ca astfel, de greutatea cea mare, întinzîndu-se încheieturile lui, spînzurat îndelung să moară cu moarte silnică.

Sfîntul Mina, răbdînd acea muncă, avea în gura sa cuvîntul psalmistului şi grăia către Dumnezeu: Vezi smerenia şi osteneala mea, precum şi ceea ce grăieşte Apostolul: Nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava aceea ce are să se arate. Apoi, rupîndu-i-se încheieturile de la locul lor şi tot trupul lui fiind întins ca o strună şi durerile grele înmulţindu-se, a tăcut. Iar Dumnezeu care săvîrşeşte puterea Sa cea minunată întru sfinţii Săi, nu numai că n-a lăsat pe răbdătorii de chinuri într-acele munci, ci a făcut negrăită minune cu dînşii. Căci prin dumnezeiasca Lui purtare de grijă, cînd Sfîntul Ermoghen a fost aruncat în rîu, încă puţin răsuflînd, îndată arătîndu-se îngerii, l-au luat din apă, l-au scos la mal şi i-au tămăduit mîinile şi picioarele cele tăiate; apoi l-au făcut cu totul viu, sănătos şi întreg, încît era ca un nou născut. Sosind noaptea, l-au adus pe el la Sfîntul Mina, care era spînzurat în temniţă şi era abia viu. Apoi, dezlegîndu-l şi pe Sfîntul Mina din legături şi vindecîndu-l, îngerii îi mîngîiau pe amîndoi, cu răsplătirea ce avea să fie lor în ceruri, pentru că acum li s-au gătit cununile şi începătorul de nevoinţe îi aşteaptă, pînă cînd îşi vor săvîrşi bine alegerea nevoinţei lor. Deci îngerii au petrecut împreună cu dînşii pînă dimineaţa, întărindu-i spre pătimirea ce le stătea înainte.

Făcîndu-se ziuă, foarte de dimineaţă a poruncit împăratul să se deschidă priveliştea şi să se adune tot poporul. Apoi venind şi el s-a aşezat pe scaunul de judecată şi ştiind că toată cetatea crede în Hristos, două lucruri cugeta în sine, zicîndu-şi: Nu este bine a lăsa pe cetăţeni fără pedeapsă, nici iarăşi nu este de folos a-i munci pe toţi şi a-i pierde. Deci s-a prefăcut că nu ştie nimic despre credinţa lor cea în Hristos şi a început a vorbi către popor: „Ştiu că voi toţi cinstiţi pe marii noştri zei, cu jertfe şi cu închinăciuni, şi către împăraţi arătaţi cu frică datornică supunere întru toate. Dar de vreme ce de la început n-aţi stat împotriva acelor oameni răi, care au îndrăznit a împînzi învăţătura Celui răstignit şi nu i-aţi ucis cu pietre, mai înainte de venirea noastră la voi, pentru aceea nu puţină mînie aţi ridicat asupra voastră din partea zeilor. Iar eu, dorind ca nici unul din voi să nu cadă în oarecare nevoie, prin voia zeilor, nu vă voi lăsa fără oarecare pedepsire, făcînd izbîndă pentru mînia zeilor. Deci poruncesc să se ia cinstea cea dintîi de la cetatea voastră, ca să nu fie nimeni din voi cu dregătorie, nici să se ridice cineva la stăpîniri înalte. Să ştiţi şi aceasta, cum că Răstignitul pe nimeni nu izbăveşte din răutăţi, decît numai că aduce în toate nevoile şi la moartea cea rea pe cei ce cred într-însul. Iar cum că sînt adevărate cele grăite de mine, să fie întru mărturie cei doi vrăjitori de ieri, Mina şi Ermoghen, care mai înainte de munci făgăduiau a învia morţii, dar fiind pierduţi de mine, cu grele munci după vrednicia lor, nici lor singuri n-au putut să-şi ajute. Deci unde este acum puterea acelui înşelător Hristos?”

Astfel, bîrfind împăratul şi numele lui Hristos hulind, cu greu se învoia la aceasta tot poporul, care cîrtea în sine, cugetînd un lucru nou împotriva împăratului. Apoi, zicîndu-i prin dregători să tacă, iar împăratul vrînd iarăşi a vorbi, îndată s-au arătat sfinţii mucenici Mina şi Ermoghen, venind către împărat; atunci toţi întorcîndu-şi ochii spre dînşii cu multă mirare, ca şi cu un glas şi o gură au strigat: „Mare cu adevărat este Dumnezeul creştinilor”. Iar împăratul a rămas în mare nedumerire şi spaimă. Iar unul din cei ce sta acolo în popor, cu numele Evgraf, iscusit în înţelepciunea elinească, care era oarecînd unul din scriitorii vremii, cînd era Sfîntul Mina judecător în cetate – văzînd pe sfinţii mucenici vii şi sănătoşi s-a umplut de rîvnă dumnezeiască şi însemnîndu-se cu semnul Crucii, a ieşit cu îndrăzneală în mijlocul priveliştii şi a zis împăratului: „Şi eu, împărate, sînt creştin şi lepăd poruncile tale, iată, înaintea ta sînt, necruţînd trupul meu pentru Hristos şi să nu nădăjduieşti că mă vei birui cu îngrozirile sau cu îmbunările şi nu numai pe mine, dar nici pe un creştin din noi nu vei putea birui, pentru că nouă a trăi împreună cu voi ne este moarte, iar a muri pentru Hristos, cu adevărat ne este viaţă. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră, vrînd a înghiţi turma lui Hristos şi prin închinarea de idoli a pierde sfînta credinţă, dar noi nu băgăm seamă iuţimea ta, gata fiind spre moarte, pentru buna credinţă şi rîdem de tine ca de o vulpe bătrînă”.

Acestea auzindu-le împăratul, s-a aprins de mînie şi sculîndu-se iute de pe scaun s-a pornit asupra lui; apoi, smulgînd sabia de la unul din cei ce stăteau în faţa lui, cu mîna sa a tăiat pe Sfîntul Evgraf şi, în marea lui mînie, l-a făcut bucăţi. Iar sfîntul fiind tăiat, ocăra cît putea necredinţa tiranului şi mulţumea lui Dumnezeu că, mai înainte decît alţii, merge către El şi că nu numai printr-o rană primeşte sfîrşitul său, ci prin multe rane, care vor mijloci lui multe cununi. Astfel şi-a dat sufletul său cel mucenicesc în mîinile lui Dumnezeu, fiind tăiat în mijlocul priveliştii.

Împăratul, iarăşi şezînd pe scaunul său, s-a întors către sfinţii Mina şi Ermoghen şi a zis: „Mă jur cu puterea zeilor mei că niciodată n-am văzut astfel de vrăjitori ca aceştia şi nu este de mirare că-i ascultă pe dînşii poporul cel simplu; pentru că, înşelînd cu meşteşugul vrăjitoriei, pe cei neînvăţaţi îi depărtează de la zei şi-i sfătuiesc să moară pentru Cel răstignit. Dar eu îndată vă voi arăta vouă, o! ticăloşilor, ce sînteţi voi, adevărată înnoire a trupului, ori nălucire şi întunecare a ochilor?” Iar sfinţii au răspuns: „De vreme ce mintea ta este nebună şi sufletul tău urît, cum şi inima împietrită, de aceea şi lucrul cel adevărat ţi se pare ţie a fi nălucire. Căci nu eşti tu orb cu adevărat, cînd nu crezi lucrului celui mai luminat decît soarele? Dacă te îndoieşti, apoi cearcă singur cu sîrguinţă, dacă noi sîntem cu adevărat. Şi dacă cu îngrozire te iuţeşti, apoi iarăşi cu munci şi cu rane încearcă-ne şi cunoaşte că sîntem trup, iar nu nălucire. Ori voieşti cu făgăduinţele bunătăţilor cele vremelnice a ne uni pe noi cu tine? Apoi să ştii că de ne-ai fi dat nouă chiar împărăţia ta, care este la voi lucrul cel prea înalt, nici atunci nu ne-ai fi înşelat pe noi. Deci dă asupra noastră răspunsul tău cel desăvîrşit, ştiind că nu sporeşti nimic”.

Iar împăratul văzîndu-i pe ei că nu sînt năluciri, ci trupuri adevărate – pentru că mulţi îi pipăiau cu mîinile şi vedeau trupuri întregi şi vindecate de rane -, a poruncit să le taie capetele cu sabia. Iar el sculîndu-se s-a dus în palatul său, ruşinîndu-se că n-a putut în nici-un fel să biruiască pe ostaşii lui Hristos. Deci, sfinţii fiind duşi la locul cel de tăiere, tot poporul mergea după dînşii, iar ei ridicîndu-şi ochii, s-au rugat mult către Dumnezeu ca să dea sfintelor biserici şi la toată creştinătatea pace şi linişte şi ca nimeni din cei ce vor cere ajutor de la dînşii să nu se întoarcă în deşert. Îmbrăţişîndu-se unul pe altul şi dîndu-şi pace, şi-au întins cinstiţii lor grumaji sub sabie spre a fi tăiaţi de ostaşi. Apoi, Sfîntul Mina, fiind încă viu, a rugat pe împărat ca trupul său să fie dus în Vizantia, care lucru chiar cînd îşi da sfîrşitul l-a poruncit şi credincioşilor ce stăteau înaintea lui.

Împăratul Maximin a poruncit însă să facă un sicriu de fier, să pună într-însul trupurile sfinţilor mucenici şi să le arunce în mare, pentru ca să nu fie cinstite de creştini. Iar el, pricepînd gîlceava poporului şi cîrtirea cea mare şi temîndu-se să nu se ridice tulburare asupra lui, a ieşit degrabă din cetate şi s-a întors în Vizantia. Iar sicriul de fier cu moaştele sfinţilor nu s-a cufundat în mare; ci cu puterea lui Dumnezeu, plutind pe deasupra apei, a întrecut pe împărat plutind spre Vizantia, zburînd ca o pasăre cu aripi. Atunci, noaptea s-a arătat vedenie dumnezeiască episcopului Constantinopolului, poruncindu-i ca fără zăbavă să meargă la ţărmul mării şi să ia cu cinste sicriul cu moaştele sfinţilor.

Episcopul, în aceeaşi noapte, chemînd clerul său şi pe oarecare din cetăţenii cei credincioşi, bărbaţi cinstiţi, au ieşit la mare şi au văzut toţi lumină, pogorîndu-se ca un stîlp din cer şi care era deasupra unei bărci; iar doi bărbaţi prea străluciţi, venind în acea barcă, către ţărm, unde era episcopul şi clerul. Apropiindu-se de ţărm, au văzut că nu barcă, ci un sicriu pluteşte, fiind tras pe apă de doi îngeri purtători de lumină. Apoi, punînd sicriul pe ţărm, s-au făcut nevăzuţi. Iar episcopul şi cei împreună cu dînsul, primind racla cu bucurie şi cunoscînd că este de fier, foarte mult s-au mirat, cum greutatea fierului nu s-a scufundat în adîncul mării, ci ca un lemn uşor a plutit pe apă. Şi sărutînd cinstitele trupuri ale sfinţilor mucenici, le-au pus într-un loc ascuns, pînă la o vreme.

Pe împăratul Maximin, cînd mergea pe cale, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că s-a lipsit de ochii cei trupeşti, cel ce era orb demult de cei sufleteşti şi, precum a spus el prietenilor săi de casă, a fost bătut cu mîini nevăzute şi după puţine zile a murit ticălosul. Atunci episcopul cu mare cinste a îngropat moaştele sfinţilor mucenici lîngă zidul cetăţii, ca să fie acestea strajă şi păzitori celor ce înoată pe mare, iar celor ce pătimesc în boli, să le fie doctori, întru slava marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.