Sfântul Mucenic Elefterie, Episcopul Iliricului, şi maica lui, Antia

0
411
Sfântul Mucenic Elefterie, Episcopul Iliricului, şi  maica lui, Antia
15 decembrie (28 decembrie)

Când împărăţea în Roma Elie Adrian, slujind cu sîrguinţă idolilor, în acea vreme minunatul Elefterie s-a cunoscut ca o stea strălucită, a cărei patrie era marea cetate a Romei. Părinţii lui erau de bun neam, străluciţi şi bogaţi, iar maica lui s-a învrednicit de mai mare cinste şi slavă pentru credinţa în Hristos, învăţată fiind de Sfîntul Apostol Pavel, care a botezat-o şi numele ei era Antia. Dînsa, născînd pe acest sfînt, i-a pus numele de Elefterie şi l-a crescut bine întru buna credinţă.

Deci, ajungînd el în vîrstă, l-au dat lui Dumnezeu, prin mîinile arhiepiscopului Romei, Anichit, ca un dar cu adevărat vrednic lui Dumnezeu. Iar arhiepiscopul, văzînd pe copil cu deprinderi bune, l-a pus în rînduiala clericilor şi, în al cincisprezecelea an al vîrstei lui, l-a făcut diacon, iar în al optsprezecelea an, l-a hirotonisit preot şi în al douăzecilea an al vieţii lui, l-a ales episcop al Iliricului.

Dar să nu se mire cineva că l-a făcut episcop aşa de tînăr, căci arhiepiscopul a văzut în acest tînăr mari fapte bune, fiind atît de înţelept şi de cuvîntător, încît atrăgea către dreapta-credinţă, cu învăţătura lui, pe cei ce se întîmplau a vorbi cu dînsul. Pentru ca să se pună făclia în sfeşnic şi să nu se ascundă sub obroc – după cum zice Sfînta Evanghelie -, ca să lumineze multe suflete şi să întoarcă pe cei întunecaţi către cinstirea de Dumnezeu, pentru aceasta l-a suit în scaunul episcopiei, ştiind că mulţi se vor lumina printr-însul, precum s-a şi făcut. Căci s-au întors mulţi elini şi s-au botezat, fiindcă dulceaţa şi înţelepciunea cuvintelor lui îndemna pe toţi ascultătorii să cunoască adevărul.

Diavolul care zavistuieşte totdeauna mîntuirea omului, turba asupra lui şi scrîşnea cu dinţii săi, necuratul. Însă, neputînd să-l omoare pe dînsul, a invitat pe răucredinciosul împărat Adrian a se ridica asupra adevărului şi a prigoni pe creştini. Dar mai întîi se silea a lua dintre creştini pe Elefterie, voind a pierde pe învăţătorii cei mai aleşi ai dreptei-credinţe şi a-i smulge ca pe nişte spice mai alese din holda lui Hristos. Împăratul a trimis cu cumplită poruncă pe un voievod Felix, ca să aducă cu sila pe Elefterie la judecata împărătească. Acela, ajungînd la Iliric, a nimerit în acea vreme cînd bunul păstor hrănea, în biserica Domnului, oile sale cele cuvîntătoare cu păşunea duhovniceştilor cuvinte.

Deci, înconjurînd biserica cu ostaşi, a intrat singur înăuntru, căutînd cu sălbăticie şi cu chipul arătînd cruzimea celui ce-l trimisese. Dar, văzîndu-l pe Elefterie cu atîta bună podoabă şi auzind dulcea limbă şi preaînţeleapta învăţătură, s-a minunat foarte mult că ieşea din gura sa un dulce izvor de învăţătură, învăţîndu-i pe cei ce-l ascultau bunacredinţă. De aceea a stat şi el şi a ascultat cu luare-aminte cele ce se spuneau despre Hristos şi despre puterea Lui. Apoi, schimbînd iuţimea în blîndeţe, căci avea holda inimii lesnicioasă către primirea cuvîntului lui Dumnezeu, din lup s-a făcut oaie şi din prigonitor, ucenic, uitînd cele dintîi; din tîlhar s-a făcut slugă bună şi credincioasă lui Hristos, pe care-L prigonea.

Trecînd cu vederea porunca cea împărătească, a căzut la picioarele sfîntului şi din acel ceas nu se depărta de învăţătorul său, luminîndu-se cu cuvintele lui şi întărindu-se în buna-credinţă. Astfel, Felix, schimbîndu-se din păgînătate în dreapta-credinţă, nu se mai gîndea să se întoarcă la cel care-l trimisese; iar Sfîntul Elefterie, dorind să rabde pînă la sînge pentru credinţa în Hristos, se sîrgui să meargă împreună cu Felix la împărat. Acesta, nu ca un voievod ducea pe cel legat, ci ca pe un mieluşel urmînd păstorului. După ce au ajuns la o apă, Felix – ca şi famenul Candachiei, care a primit botezul de la apostolul Filip – s-a botezat şi el de dumnezeiescul Elefterie şi s-a dezbrăcat de întunericul închinării idoleşti ca de o haină putredă.

Venind ei în Roma, Felix n-a fost cunoscut de credincioşi cum că s-a unit cu Biserica lui Hristos şi le-a povestit toate cele despre Elefterie. Iar acesta, fiind adus după porunca împăratului înaintea judecăţii, a stat fără frică şi cu mărime de suflet.

Căutînd spre el împăratul şi văzîndu-l tînăr, frumos la faţă, cu ochii luminoşi şi împodobit cu toate darurile fireşti, a zis: „Pentru ce o! Elefterie, ai lăsat credinţa părintească şi, socotind întru nimic cinstirea zeilor, cinsteşti un Dumnezeu nou, care nu numai că a murit, ci şi cu o moarte preacumplită a murit”. Dar Elefterie nu voia să răspundă celui ce vorbea fără-de-minte, urmînd lui Hristos, care tăcea în patima Sa înaintea lui Pilat şi chiar înaintea lui Irod nimic nu răspundea. Împăratul iarăşi a zis: „Răspunde, pentru ce te-ai făcut aşa fără-de-minte, amestecîndu-te cu credinţa creştinească? Pleacă-te mie şi jertfeşte zeilor. Dacă te vei întoarce, cu mare cinste te voi cinsti; iar de nu, grele munci voi aduce asupra ta”.

Elefterie, chemînd pe Domnul Care a zis: Nu vă îngrijiţi cum, sau ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă înţelepciune, căreia nu vor putea să se împotrivească, a răspuns: „Cum pot să slujesc unor zei nesimţitori ca aceştia şi unor idoli fără suflet sau să mă unesc cu voi, care le slujiţi lor. Eu vă şi plîng pe voi, care vă închinaţi lor; căci Dumnezeul cel adevărat cinstindu-vă pe voi cu cuvîntarea, voi v-aţi făcut mai necuvîntători şi mai necinstiţi decît lemnele şi pietrele, încît pe acelea le socotiţi a vă fi vouă zei, lăsînd pe adevăratul Dumnezeu, care cu înţelepciune ne-a făcut pe toţi şi toată lumea a zidit-o. Pentru că cerul şi pămîntul sînt zidirile Lui, iar noi sîntem, dintr-acele lucruri care le-a creat, lucrul cel mai frumos şi mai cinstit, măcar că ne rătăcim, umblînd în neştiinţă ca într-o noapte şi necunoscînd ce este de folos şi ce nu este, ridicăm război împotriva Dumnezeului nostru. Iar pe aceia care sînt cu adevărat vrăjmaşii şi potrivnicii noştri, adică diavolii, o! nebunie! îi socotiţi a fi domni şi zei şi îi slăviţi cu daruri şi cu jertfe! Eu mă lipesc de Domnul meu şi sînt unit pururea cu El şi Stăpînului meu Hristos îi slujesc. Iar cinstirile şi darurile tale pe care mi le făgăduieşti, cum şi muncile şi caznele cele înfricoşate şi cumplite cu care ne îngrozeşti, le socotesc ca pe nişte jucării şi săgeţi de copii; căci eu m-am lepădat de lume şi m-am răstignit, ca învăţătorul meu Pavel şi moartea pentru Hristos o socotesc desfătare, slavă şi veselie”.

Auzind împăratul, s-a umplut de mînie şi a poruncit să aducă un pat de aramă şi dedesubt să pună mulţime de jăratec; iar deasupra să-l întindă gol pe mucenic şi să aprindă neîncetat cărbuni dedesubt, pînă cînd va muri. Fiind pregătit patul, s-a suit sfîntul mucenic şi s-a întins cu tot trupul. Poporul care se adunase ocăra pe împărat pentru acea tiranie, zicînd: „Pentru ce piere rău, ca unul din făcătorii de rele, acest bărbat cinstit şi slăvit, de bun neam şi preaînţelept?” Dar Dumnezeu din înălţime uşura durerile mucenicului care sta, parcă ar fi stropit de rouă şi aşezat pe trandafiri, pe acel pat. Îmblînzindu-se, împăratul a poruncit să-l ia de pe acel pat, părîndu-i că ar fi de acum mort. Dar acesta s-a sculat de pe pat viu şi sănătos, nevătămat de foc, vesel şi plin de bucurie, cîntînd: Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu şi bine voi cuvînta numele Tău în veci; lăuda-voi pe Dumnezeul care veseleşte tinereţile mele; toate neamurile vor lăuda lucrurile Tale, Doamne, puterea şi minunile Tale vor povesti.

Sfîntul Elefterie, lăudînd pe Dumnezeu, stătea cu îndrăzneală înaintea tiranului, zicînd: „Caută, o! împărate, asupra mea, care socoteşti că sînt mistuit de foc şi cunoaşte pe Hristos cel propovăduit de mine, cunoaşte şi neputinţa zeilor tăi”. Împăratul, socotindu-se luat în rîs şi aducîndu-i-se acea ocară, se gîndea cum să-l pedepsească mai cumplit. S-a adus din nou un grătar de fier încins în foc, iar deasupra turnau untdelemn încins; dar nici de astă dată n-a lăsat Dumnezeu pe mucenicul său, pentru că, fiind pus pe grătar, îndată s-a stins focul, grătarul s-a răcit şi nu mai ardea untdelemnul pe el, iar mucenicul era nevătămat. Dar împăratul nu s-a liniştit, ci mai aprig s-a pornit asupra sfîntului. Căci ca un orb numai aceasta avea înaintea sa, ca, muncind pe sfîntul, să facă spre plăcerea zeilor săi, care sînt diavoli ucigători de oameni.

A poruncit apoi să aducă o tigaie şi s-o umple cu ceară, smoală şi cu seu, s-o pună pe foc şi să-l bage pe sfînt într-însa. Elefterie de-abia aştepta, dar împăratul l-a oprit, zicîndu-i: „Nu zăbovi, o! Elefterie, stînd în pragul morţii, ci, alege-ţi cele ce-ţi sînt de folos. Pentru că eu foarte mult mă îngrijesc de tine ca să nu pieri şi te iubesc ca pe fiul meu şi nu voiesc, pe zeii mei mă jur, să se dea singur la pierzare un bărbat aşa de bun şi de neam, dulce vorbitor şi cu faţa frumoasă şi nu pentru altceva, decît numai pentru neplăcerea cea deşartă a grumazului său celui împietrit”.

Mucenicul însă îi răspundea cu bărbăţie, îl defăima, numindu-l lup care pîndeşte oile lui Hristos. Apoi a zis: „Orice vei face nu mă vei putea pleca de la dreapta credinţă”. Atunci, mîniindu-se Adrian, a poruncit să-l întindă în tigaie. Acestea făcîndu-se, iarăşi dumnezeiasca pronie a făcut ceea ce a făcut întîi, adică focul l-a prefăcut în rouă şi un vînt răcoros bătea peste acest bărbat. Adrian, neştiind ce să mai facă, văzînd că tot ce face i se întoarce împotrivă, se minună, nedumerindu-se. Atunci era eparh al cetăţii Coremon, bărbat ales care era maestru şi ştia multe feluri de munci. Văzînd pe împărat foarte tulburat că nu ştie ce să-i mai facă mucenicului ca să-l îndoaie, a zis: „Eu, împărate, voiesc să te scot din grijă şi osteneală pentru Elefterie şi să-l fac ori să împlinească voia ta, ori să moară”.

Acestea zicînd, a poruncit să facă un cuptor de aramă cu fiare ascuţite şi să-l bage pe Elefterie într-însul. Eparhul ştia credinţa în Hristos, învăţat fiind de Felix, dar fiind prieten al împăratului, pentru slava cea vremelnică, nu s-a lepădat de credinţa idolească. Pregătind el acea cumplită caznă pentru mucenic, sfîntul şi-a ridicat ochii săi sufleteşti şi trupeşti şi toată mintea şi-a îndreptat-o spre Dumnezeu, umplîndu-se de o bucurie fără seamăn şi zicînd: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de atîtea bunătăţi; căci cu mîna Ta cea tare m-ai învrednicit a răbda toate, pentru numele Tău cel sfînt. Deci, acum caută din cer şi vezi ce au făptuit asupra mea cei ce mă urăsc, izbăveşte sufletul meu de înţepăturile lor şi de bărbaţii sîngelui mă păzeşte, ca un bun, ca să Te cunoască toţi pe Tine unul Dumnezeu, pînă la toate marginile pămîntului”.

Apoi, rugîndu-se pentru cei ce-l munceau, ca şi Sfîntul Ştefan pentru cei ce-l ucideau cu pietre, a zis: „Atinge-te de inimile lor o! Stăpîne, cela ce eşti bogat întru milă, iar numele Tău cel sfînt fă-L lor cunoscut şi adu-i către voia Ta cea sfîntă, ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu şi să lase închinăciunea idolească cea pierzătoare, că bine eşti cuvîntat în veci. Amin”.

Rugîndu-se astfel mucenicul, Coremon, eparhul asculta cu luare-aminte cuvintele grăite de cel în rugăciune şi îndată s-a aprins în el dreapta credinţă, cea mai dinainte primită şi schimbîndu-l deodată, ca şi cum n-ar fi fost acela care dorea moartea mucenicului, apropiindu-se de împărat a zis: „Pentru ce se dă Elefterie cel fără de vină spre nişte munci ca acestea? Pentru care pricină se osîndeşte spre o moarte cumplită ca aceasta?”

Împăratul, mirîndu-se de cuvintele lui, s-a tulburat şi căutînd cu iuţime asupra lui, l-a întrebat de ce şi-a schimbat gîndul aşa degrabă? Apoi îi zicea: „Eu pe tine te-am cinstit mai mult decît pe oricare alt boier al palatului meu, ţi-am dat bogăţie multă, te-am făcut eparh. Oare eşti iubitor de argint şi ai luat de la mama lui Elefterie aur şi acela te-a schimbat deodată? Dar nu-ţi ajung darurile mele, bogăţia, slava, averea, cinstea cu care te-am făcut cunoscut în toată Roma? Iar de pofteşti ceva mai mult de la mine, iată, toate visteriile mele sînt deschise înaintea ta; ia cu amîndouă mîinile precum îţi place şi nu te lăsa cumpărat de o femeie pe ascuns, pentru puţin aur”.

Coremon, umplîndu-se cu totul de Duhul Sfînt şi cu rugăciunile cele muceniceşti avînd mintea luminată, a strigat: „Cinstea ta să fie cu tine spre pierzare şi aurul tău să-l ardă focul care te aşteaptă în muncă; căci te-ai făcut orb de voia ta, faţă de adevăr şi nu cunoşti neputinţa zeilor tăi, care nu pot izbăvi de focul acesta pe nici unul din voi; iar Dumnezeul acela, pe care îl cinsteşte Elefterie, l-a făcut pe el mai tare decît focul şi mai presus decît orice fel de munci”.

Cu acele cuvinte s-a pornit împăratul spre negrăită mînie, căci aşa este obişnuit ca prieteniile mari să nască vrăjmăşii mari. Deci a poruncit să arunce pe eparh în cuptorul acela pe care l-a pregătit mucenicului Elefterie şi cînd s-a apropiat Coremon de cuptor şi a văzut înfricoşata văpaie a strigat către Sfîntul Elefterie: „Roagă-te pentru mine şi mă înarmează şi pe mine cu aceeaşi armă a lui Hristos, cu care ai înarmat pe voievodul Felix”. Şi fiind înarmat de mucenic cu semnul Sfinte Cruci, s-a aruncat în cuptor şi nevătămat s-a aflat acolo; iar după un ceas a ieşit sănătos, mulţumind şi lăudînd pe Domnul.

Adrian, ostenind cu muncile, a poruncit să-i taie capul lui Coremon; şi astfel au luat sfîrşit pătimirile sale şi în puţină vreme a luat comoara cea veşnică şi bucuria cea negrăită. După aceasta a aruncat pe Sfîntul Elefterie în acel cuptor, iar focul s-a stins îndată, fiarele s-au răcit şi s-au rupt cele ascuţite ca şi cum s-au sfiit de trupul mucenicului, mustrînd orbirea cea sufletească a aceluia ce-l muncea şi atrăgînd pe cei ce stăteau împrejur, spre cunoştinţa lui Dumnezeu, Celui ce făcea acele minuni preaslăvite. Atunci au strigat cei ce erau împrejur: „Mare este Dumnezeul creştinilor, cel mărturisit de Elefterie”. Dar muncitorul rămase în nepricepere şi a hotărît să-l bage în temniţă şi apoi a adunat pe slujitori să se sfătuiască cum să-l omoare pe Elefterie.

Sfîntul mucenic Elefterie a fost chinuit cu foame în temniţă multe zile; iar cel ce a trimis altădată hrană lui Daniil prin Avacum şi lui Ilie prin corb, Acela n-a trecut cu vederea nici pe Elefterie, care se topea de foame, ci îl hrănea cu hrană îngerească. După aceasta a poruncit tiranul să aducă nişte cai sălbatici şi să-l lege de ei, ca fiind tîrît de dînşii şi rupîndu-se, să moară. Dar în zadar îşi pierdea vremea şi se muncea, căci pe cînd el, neînţeleptul, nepriceputul, necuratul nu înceta cele rele a cugeta asupra sfîntului, Domnul cel Atotputernic nu întîrzia a trimite din înalt ajutor. Şi a venit îngerul Domnului şi a dezlegat pe Elefterie şi, răpindu-l din mîinile celor ce-l munceau, l-a suit într-un munte, aproape de cetate, la loc pustiu unde sălăşluiau fiarele sălbatice. Acolo sfîntul mucenic, înălţînd laude lui Dumnezeu, vieţuia împreună cu fiarele, blînde ca nişte oi, fără frică, pentru că leii şi urşii îl înconjurau şi se gudurau auzind glasul său şi, ca robii, urmau domnului său, slujindu-l şi păzindu-l.

După cîtăva vreme, au aflat de dînsul şi vînătorii care umblau după vînat prin pustie şi au spus împăratului Adrian, care a trimis ostaşi îndată ca să-l prindă pe Elefterie. Mergînd şi năvălind asupra lui ostaşii, au năvălit fiarele asupra lor şi i-ar fi sfîşiat pe dînşii, de nu le-ar fi oprit sfîntul şi de nu le-ar fi trimis în pustie; iar el a purces cu ostaşii spre împărat, bucurîndu-se de parcă ar fi mers la ospăţ, vorbind cu dînşii pe drum despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre focul gheenei, care era pregătit închinătorilor de idoli, încît i-a făcut creştini şi i-a botezat pe cei ce erau cu dînsul, fiind aproape cinci sute şi au venit la împăratul Adrian, la Roma. Iar acesta l-a osîndit spre mîncarea fiarelor – trimiţînd asupra sa o leoaică foarte sălbatecă şi neîmblînzită, care mai întîi s-a pornit cu iuţeală asupra sfîntului, dar pe urmă s-a domolit şi şi-a plecat botul la picioarele lui şi i-a lins talpele, de parcă ar fi avut glas şi a înţeles de sfînt, smerindu-se înaintea lui.

Nici aceste minuni nu le-a crezut tiranul împărat, ci a crezut că leoaica era parte femeiască, care nu are atîta putere şi de aceea n-a vătămat pe sfînt. Deci a poruncit să aducă un leu de parte bărbătească, dar şi acesta, văzînd pe sfînt, s-a arătat mai blînd ca leoaica; şi acesta îi lingea şi-i săruta picioarele, se juca şi se gudura pe lîngă el bucurîndu-se, arătînd înţelegere şi dragoste către sfînt. Cei din jur, care aveau ochii sufleteşti deschişi, văzînd şi aceste minuni, au strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”.

Cei orbi ziceau că este vrăjitor şi fermecător; pe aceştia i-a pedepsit Dumnezeu după dreptate, ca să se astupe – după cum zice dumnezeiescul părinte David – buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege şi defăimare. Căci îndată ce au zis cuvintele cele de hulă, nevăzut rănindu-se, au murit.

Tiranul, nepricepînd ce să mai facă, văzînd pe sfînt că biruieşte toate muncile, a poruncit să-i taie capul cu sabia; şi aceasta făcîndu-se şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu. Iar maica sfîntului, fericita Antia, care privea cu bucurie spre nevoinţa sfîntului, cuprinzînd trupul lui cel mort, îl săruta, veselindu-se cu duhul şi mulţumind că sîngele fiului său cel luat dintr-însa, s-a vărsat pentru Hristos; apoi a căzut moartă lîngă el, ucisă fiind cu sabia de cei necredincioşi. Iar credincioşii ce erau din Iliric şi cei din Avlona, adică din episcopia mucenicului, luînd sfintele lor trupuri şi cu miresme ungîndu-le, le-au îngropat cu cinste, lăudînd pe Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.

Acatistul Sfântului Elefterie