Cuviosul Ioan Damaschin

0
372
Părintele nostru Ioan Damaschin
4 decembrie (17 decembrie)

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinţi credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos le-a fost mult mai scumpă decît aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luînd cetatea slăvită, făcînd multă răutate creştinilor, pe unii omorîndu-i, iar pe alţii vînzîndu-i în robie, încît pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe faţă.

Atunci, părinţii lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiţi, au fost păziţi întregi, cu sănătatea şi cu averea, păstrînd întreagă credinţa. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor şi Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioşii agareni, pe părinţii sfîntului a crede în Hristos şi a preamări pe faţă, preasfînt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetăţii pe tatăl lui Ioan şi stăpînitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire ca aceea, mult bine făcea fraţilor celor de o credinţă, pe cei robiţi răscumpărîndu-i, pe cei închişi prin temniţe liberîndu-i de prin legături şi izbăvindu-i de la moarte şi dînd mînă de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinţii cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămînţă în Israil şi ca o scînteie în cenuşă, păziţi de Dumnezeu, ca aşa să iasă dintre dînşii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născîndu-l părinţii după fire, s-au străduit a-l naşte şi după dar, făcînd un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naşte din apă şi din duh (adică a se boteza). Însă părinţii lui Ioan fără piedică şi-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescînd pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dînsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vînarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blîndeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sîrguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobîndit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducîndu-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în tîrguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întîmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vîndură pe el în tîrg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzînd la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzînd închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rînduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit, că sînt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicînd, vărsa lacrimi din ochi.

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzînd pe bătrîn plîngînd şi după haină cunoscîndu-l că este monah, s-a apropiat de dînsul, vrînd a-l mîngîia în necaz şi i-a zis: „Pentru ce plîngi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?” Iar monahul a răspuns: „Nu plîng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sînt în ea, ştiind că altă viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tînguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsînd după mine moştenitor”. Mirîndu-se bărbatul acela a zis: „Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mîhneşti că n-ai fiu?” Monahul a răspuns: „Nu înţelegi, stăpîne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sînt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorica, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pămîntului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru ca din făpturi, care au atîta podoabă şi cu atîta înţelepciune sînt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului. Mai pe urmă şi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvîrşit le-am învăţat. Deci, atîtea daruri avînd, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme şi neavînd nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă şi ca robul care a ascuns în pămînt talantul stăpînului său. Deci, pentru aceasta plîng şi mă tînguiesc, că precum se mîhnesc părinţii cei trupeşti cînd vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mîhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămînă după mine moştenitor, la atîta bogăţie de înţelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea şi a zis către bătrîn: „Nu te mîhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale”. Zicînd acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat cu sîrguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decît multe alte daruri. Deci, luînd cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa sa şi-l mîngîia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o, dîndu-i toată îndemînarea şi odihna; apoi a zis către dînsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sînt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii (punîndu-i înaintea lui pe amîndoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămînînd sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dînşii înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile cele bune şi fă-i pe dînşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dînşii prin învăţătură, creşte-i prin blînda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti”.

Fericitul bătrîn Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luînd pe amîndoi copiii, îi învăţa pe dînşii cu toată sîrguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepînd toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflînd-o vîntul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adîncul înţelepciunii. Amîndoi învăţînd cu sîrguinţă şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pămîntului au învăţat-o aşa, încît se părea că sînt ca oarecare noi Euclizi. Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cîntările bisericeşti cele alcătuite de dînşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dînşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcîndu-se desăvîrşiţi, atît întru înţelepciunea cea duhovnicească, cît şi în cea lumească. Ioan atît a sporit încît chiar dascălul se minuna de dînsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covîrşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite. El nu se mîndrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cît face mai mult rod, cu atît îşi pleacă la pămînt ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cît creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atît se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gîndurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpînul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încît acum chiar şi pe mine mă covîrşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie ca dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adîncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpîne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării cei mai desăvîrşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mîntuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mîhnit, nevrînd să se lipsească de un părinte ca acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mîhnească pe bătrîn, ci a făcut după voia lui şi, dîndu-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergînd s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind pînă la sfîrşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvîrşită. Apoi şi tatăl lui Ioan, după cîţiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemînd pe Ioan, a voit a-l face mai întîi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-şi dorinţa înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în linişte; însă fiind silit, s-a supus şi a primit dregătoria chiar nevrînd şi s-a făcut stăpînilor în cetatea Damascului, mai mare decît tatăl său.

În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădînd sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu rîvna pentru buna credinţă, urmînd lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dînsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoţînd sabia cuvîntului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi, pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sînt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe.

Deci, se sîrguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvîntului. Acestea ajungînd la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdînd mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcîndu-se a fi de dreaptă credinţă, să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mîna lui şi să o ceară de la dînşii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutăţii, sîrguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mîna lui Ioan, pe care, cerînd-o cu vicleşug, au dat-o în mîna împăratului. Iar acela a dat-o în mîna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mîna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: „Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpînirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpînirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpînesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dînşii, neavînd nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci, milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpînirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar şi laturile acestea sînt sub mîna mea”.

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: „Nimic mai fericit decît aceasta mi se pare a nu fi alta decît a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată pînă la sfîrşit. Însă, un creştin care petrece în stăpînirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine, că-mi va da în mîini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti”.

Amîndouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luîndu-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luînd seama scrisorii, a zis: „Literele ce se află pe hîrtia aceasta văd că sînt asemenea cu scrisoarea mîinii mele; dar n-a scris mîna mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cîndva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug domnului meu?” Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i taie mîna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sîrguinţă domnului ca să aştepte puţin şi să-i dea cîtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobîndit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mînios păgînul, îndată a poruncit a se desăvîrşi pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneala cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sîngele său. Iar după tăiere, a spînzurat-o în tîrg, în mijlocul cetăţii.

Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sîngelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mînie barbarul şi a trimis către dînsul să-l roage, zicînd: „Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, cîtă vreme stă spînzurată în văzduh mîna mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpînul meu, porunceşte ca să mi se dea mîna s-o îngrop în pămînt, că atunci se va uşura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mîna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.

Ioan, luîndu-şi mîna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi, căzînd la pămînt înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mîinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinînd din adîncul inimii şi, plîngînd, zicea: „Preacurată Stăpînă, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mîna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întîmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mîna mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mîna aceasta oricîte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate cîte le voieşti, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

Zicînd acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutînd spre dînsul şi zicînd: „Iată mîna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mîhni. Însă osteneşte-te cu dînsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deşteptîndu-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mîna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mîntuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stînd în picioare şi, ridicîndu-şi mîinile în sus, a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cîntînd cîntare nouă şi zicînd: „Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvîntat, întru tărie, mîna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărîma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dînsa pe vrăjmaşii sfărîmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cîntînd cîntări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegînd pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemînd pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mîna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde se tăiase mîna, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mîinii ce a fost tăiată. Văzînd-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mîna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicînd: „Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultîndu-mi rugăciunea cea cu multă sîrguinţă, a vindecat cu mîna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mîna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci domnul a strigat: „Vai mie, cu nedrept am judecat şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luînd seama la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mînie şi fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintîi şi fii cel dintîi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvîrşească în stăpînirea noastră”. Ioan, căzînd la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rînduitor întru toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dînşii, unul pe altul rugînd şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu degrab, şi îmblînzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcîndu-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dînsul şi acolo, închinîndu-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfîntului Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere în turma sa cea aleasă.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen şi de fraţii de acolo cine este, pentru că era slăvit şi ştiut de toţi, pentru stăpînirea şi cinstea sa, cum şi pentru înţelepciunea sa cea mare. Şi se bucură egumenul pentru dînsul, căci un om ca acela a venit întru atîta smerenie şi sărăcie, încît voieşte să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din fraţi, care era monah mai iscusit şi mai nevoitor, vrînd a i-l încredinţa pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l înveţe filosofia cea duhovnicească şi obiceiurile monahiceşti. Iar acela s-a lepădat, nevrînd să fie dascăl unui om ca acela, care cu învăţătura lui prea înţeleaptă, pe mulţi îi covîrşea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Aşijderea şi al treilea şi al patrulea, toţi s-au lepădat, fiecare dintr-înşii zicînd că nu este vrednic de povăţuirea unui asemenea bărbat prea înţelept, de care se ruşinau. După aceştia, a chemat un bătrîn oarecare, simplu cu obiceiul, avînd însă şi multe cunoştinţe şi osîrdie; acela nu s-a lepădat a fi povăţuitorul lui Ioan.

Luînd bătrînul pe Ioan în chilia sa şi, începînd al învăţa temelia vieţii celei cu fapte bune, mai întîi i-a dat acest fel de orînduială ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile şi rugăciunile cu sîrguinţă, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decît tămîia. Aceste rînduieli erau un început al lucrurilor care se săvîrşesc prin osteneală trupească.

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, stareţul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa feţe necuvioase; ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngîmfarea. Să nu se laude cu mulţimea înţelepciunii sale şi cele ce a învăţat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine şi pînă în sfîrşit. Să nu poftească descoperiri şi înştiinţare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa pînă la sfîrşitul vieţii, cum că este neclintită şi că nu poate cădea şi rătăci din calea adevărului. Ci să ştie că gîndurile sale sînt neputincioase şi să cunoască că înţelegerile sale sînt greşite. Pentru aceea să se sîrguiască a nu-şi lăsa gîndul să se împrăştie pretutindeni şi să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru ca mintea lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul să i se curăţească de toată întinăciunea. Apoi trupul şi sufletul să se unească cu mintea şi aşa se va face chipul Sfintei Treimi şi se va desăvîrşi omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbîndu-şi voia celor două părţi, adică a trupului şi a sufletului, întru a treia şi cea dintîi, adică în minte.

Nişte rînduieli ca acestea scriind tatăl fiului şi dascălul ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dînsul: „Nimănui să nu trimiţi vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva din învăţăturile lumeşti. Tăcerea s-o iubeşti, pentru că ştii că nu numai iubitorii noştri de înţelepciune învaţă tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ţi se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăţi. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreşit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El.

Toate învăţăturile acestea ale bătrînului au căzut în inima lui Ioan ca o sămînţă într-un pămînt bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, vieţuind Ioan multă vreme lîngă acel bătrîn de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunîndu-se fără făţărnicie, fără grăire împotrivă şi fără cîrtire. Nici măcar cu gîndul nu s-a împotrivit cîndva poruncii bătrînului; căci, ca pe nişte lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învăţătura Apostolului, fără mînie şi fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mîini lucrul, iar în gură cîrtirea, cînd împlineşte porunca şi apoi cu limba sau cu mintea grăieşte împotrivă? Cînd va veni unul ca acela întru săvîrşirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deşert se ostenesc; lor li se pare că săvîrşesc faptă bună, cînd lucrează ceva, dar au în sînul lor şarpele cîrtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cîrtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrînd bătrînul să ispitească ascultarea şi smerenia lui Ioan, a adunat o mulţime de coşniţe, căci acela era lucrul mîinilor lor, şi a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, că în Damasc se vînd coşurile cu mai mare preţ decît în Palestina şi noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preţ mai mic decît cel rînduit”.

Atunci a rînduit bătrînul preţ mare coşniţelor, îndoit mai mult decît se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvîntul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coşniţele de un asemenea preţ, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: „mă ruşinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpînitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpînului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător pînă la moarte. Şi îndată, zicînd „Binecuvîntează părinte”, a luat coşniţele în spate şi s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste şi rupte, vînzînd în tîrg coşniţele sale. De voia vreun om să cumpere o coşniţă din acelea, întreba cît costă; apoi auzind un preţ ca acela mare, îl batjocorea şi rîdea de el. Alţii îl mustrau şi-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toţi, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine ţesute cu aur, acum şi faţa îi era schimbată de post şi obrazul şi frumuseţea vestejită.

Un oarecare cetăţean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpînirii sale, stînd acolo în dreptul lui şi luînd seama bine la faţa lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui şi s-a umilit şi oftînd din inimă s-a apropiat de dînsul, ca de un necunoscut şi i-a dat preţul cel orînduit de stareţul său pe toate coşniţele; dar nu că-i trebuiau lui coşniţele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atîta slavă şi bogăţie a ajuns pentru Dumnezeu întru atîta smerenie şi sărăcie. Iar el, luînd preţul pe coşniţe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncînd la pămînt pe potrivnicul diavol şi, împreună cu dînsul, mîndria şi mărirea deşartă prin ascultare şi prin smerenie.

După cîtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămînînd singur, plîngea după fratele său nemîngîiat. Ioan îl mîngîia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mîngîiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plîngînd, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cîntări de umilinţă spre mîngîierea şi uşurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temîndu-se să nu calce porunca bătrînului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tînguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicînd: „Pentru ce nu-mi miluieşti sufletul cel întristat şi nu-mi dai puţină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc şi mi s-ar fi întîmplat să am o boală trupească şi te-aş fi rugat să mă tămăduieşti, iar tu putînd a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aş fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că putînd a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă şi aştept puţină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca stareţului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încît să nu ştie, nici să audă el despre aceasta”.

Cu nişte cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cîntă la înmormîntări: „Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm? Toate cele omeneşti sînt deşertăciuni!” şi celelalte care şi pînă acum se cîntă de biserică la îngroparea celor răposaţi. Ducîndu-se atunci stareţul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cînta troparele cele alcătuite. Iar cînd s-a întors stareţul, apropiindu-se de uşa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cîntînd şi, intrînd înăuntru, a început cu mînie a zice: „Oare aşa degrabă ai uitat făgăduinţele tale, că, în loc să te plîngi pe sine-ţi, tu te bucuri şi te veseleşti, alcătuind aceste cîntări?” Ioan, spunînd pricina cîntării sale şi, arătîndu-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, îşi cerea iertare, căzînd cu faţa la pămînt. Însă bătrînul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărţidu-l de petrecerea cea împreună cu dînsul, l-a izgonit din chilie.

Ioan, fiind izgonit, şi-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare şi se tînguia înaintea chiliei bătrînului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alţi părinţi pe care îi ştia că sînt aleşi prin faptele cele bune şi i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greşeala. Ei, mergînd, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său şi să-l primească iarăşi în chilie, dar acela s-a făcut ca un stîlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinţii aceia, a zis către bătrînul: „Dă canon celui ce a greşit şi nu-l despărţi de petrecerea împreună cu tine”. Bătrînul a răspuns: „Acest canon îi dau, dacă voieşte a dobîndi iertare neascultării sale, ca toate ieşitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curăţească cu mîna sa şi toate scaunele cele necurate să le spele”.

Auzind părinţii, s-au ruşinat de nişte cuvinte ca acestea şi s-au dus, mirîndu-se de cuvîntul aspru şi neînduplecat al bătrînului. Iar Ioan, întîmpinîndu-i şi închinîndu-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceştia, arătîndu-i împietrirea bătrînului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i porunceşte, că se ruşinau de porunca cea de ruşine a stareţului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sîrguinţă, să-i spună porunca părintelui său. Înştiinţîndu-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, părîndu-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deşi era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele şi vasele de curăţit, a început a face cu credinţă ceea ce i se poruncise, atingîndu-se de necurăţenie cu mîinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, şi-şi întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adîncă a bărbatului celui minunat şi a ascultătorului celui adevărat! Văzînd stareţul o smerenie ca aceea, s-a umilit şi alergînd a căzut pe grumajii lui şi-i săruta capul, umerii şi mîinile, zicînd: „O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!” Iar Ioan se ruşina de cuvintele bătrînului, căzînd cu faţa la pămînt cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngîmfîndu-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se şi rugîndu-se să-i ierte greşeala. Iar părintele, luîndu-l, l-a dus de mînă în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca şi cum ar fi fost iarăşi întors în Rai, şi vieţuia în unirea cea dintîi împreună cu bătrînul.

Nu după multă vreme s-a arătat bătrînului în vis noaptea, Stăpîna lumii, Preacurata şi binecuvîntata Fecioară, zicînd: „Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce şi cu îndestulare, apă mai bună decît aceea care a izvorît din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuţinare, va curge şi va adăpa toată lumea şi va acoperi mările eresurilor şi le va preface într-o dulceaţă minunată. Cei însetaţi să meargă cu sîrguinţă la apă şi cîţi nu au argintul vieţii celei curate să-şi vîndă împătimirile lor şi mergînd să-şi cumpere de la Ioan curăţire mai luminată atît în dogme, cît şi în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească – Psaltirea lui David – şi va cînta Domnului Dumnezeu cîntări noi, care vor covîrşi cîntările lui Moise şi dănţuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în faţa lui cîntările de laudă cu cuvinte neînţelese şi nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cînta cîntare duhovnicească şi cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cîntarea şi pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe nişte fecioare, care cîntă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea şi învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinţe şi va mustra răzvrătirile cele ereticeşti. Inima lui va răspunde cuvînt bun şi va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

Dimineaţa, chemînd bătrînul pe Ioan, a zis către dînsul: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh şi cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înţelepciunea care ai învăţat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate şi nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeşte în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbeşte, nu cuvinte deşarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfînt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălţimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu şi a descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorît pînă în adînc, suie-te acum la muntele bisericii şi propovăduieşte; înalţă-ţi glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate şi din neştiinţă, am fost piedică ţie”.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti şi a făcut cîntări izvorîtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi pînă astăzi se veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărţii sale l-a făcut zicînd astfel: „Dreapta ta cea purtătoare de biruinţă, cu dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit”. Şi aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurîndu-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura” şi celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfăşurată mîna lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris şi vieţile unor sfinţi, a alcătuit cuvinte la praznice şi multe feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi dogmele credinţei celei adevărate şi multe taine teologhiceşti. După aceea a scris şi împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul de învăţături folositoare de suflet, cu care şi pînă acum se hrănesc credincioşii, avîndu-le ca pe o hrană duhovnicească şi ca un rîu ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dînsul şi împreună învăţaseră la un dascăl; acela deştepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieştilor cărţi şi spre alcătuirea cîntărilor bisericeşti şi, care, însuşi îl ajuta. Mai tîrziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetăţii Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, acelaşi patriarh chemînd şi pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrînd a zăbovi mult în lume şi a fi lăudat de mireni, s-a întors în locaşul Sfîntului Sava şi se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sîrguindu-se întru citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi, îngrijindu-se pentru mîntuirea sa. Apoi, adunînd toate cărţile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar şi îndreptînd, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuinţă de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuinţă. El a petrecut ani mulţi întru asemenea osteneli foarte folositoare, atît lui şi Bisericii lui Hristos, cît şi pentru nevoinţele cele monahiceşti.

Apoi, ajungînd întru desăvîrştă cuvioşie şi sfinţenie şi bine plăcînd lui Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne învrednicim de aceeaşi vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata şi preabinecuvîntata Lui Maică se cuvine, slavă şi închinăciune, în veci. Amin.