Ceva nou sub soare

0
387

Ceva nou sub soare

Ecclesiastul spune: nu este nimic nou sub soare.

Mi se pare totuşi că ceva ar putea să-l surprindă. Ceea ce puteţi vedea şi auzi într-o maternitate: abandonarea copilaşilor şi transferarea lor la orfelinate.

Cred că în timpul Ecclesiastului nu erau orfelinate.

Odată a trebuit să mă confrunt cu o neînţelegere de nepătruns a medicului-şef şi a altor persoane în privinţa unui copil care nu era asemenea tuturor celorlaţi. El avea cromozoma 21 suplimentară.

 Nici nu-mi aduc aminte bine, de era băiat sau fată, nu-mi aduc aminte care era numele mamei…Dar ţin minte câte lacrimi şi cu câtă durere privea la pătucul copilaşului, unde se afla acela pe care l-a aşteptat 9 luni, şi deja venind în lumea asta nu a fost primit de toţi şi deodată.

Cum se putea întâmpa anume cu noi? Iată întrebarea principală. Şi deloc originală.

Medicul-şef nici nu a încercat să-i accepte poziţia şi nici nu a încurajat-o:

– Abandonaţi-l şi trăiţi mai departe.

El era categoric. Părerea lui a acceptat-o şi soţul şi biata mamă a rămas faţă-n-faţă cu durerea sa.

Ce să le spun?

– Spuneţi-le că atunci când vor deveni bătrâni şi nu vor putea să-şi poarte singuri de grijă, când nu vor mai fi cei, pe care şi-i doreşte familia, atunci vor avea şi ei o şansa la milostivirea faţă de ei, dacă vor începe de acum să procedeze asemenea faţă de cei care au acum cea mai mare nevoie de sprijin, ajutor şi dragoste.

Ea se aştepta la susţinerea preotului, dar acela a abordat o poziţie stranie şi spunea ceva nu prea clar despre ascultarea faţă de soţ şi că pacea în familie e cea mai importantă. Ce straniu – despre ce pace se poate vorbi într-un asemenea caz.

– Polina Vladimirovna, soţul mi-a spus să iau hotărârea singură….Cum să procedez, doar este copilul meu şi îl iubesc aşa cum este….

– Cred că v-aţi răspuns singură la întrebare.

Peste un timp m-a telefonat şi mi-a mulţumit pentru susţinere. Copilul l-au luat acasă cu două zile înainte de finisarea termenului, prevăzut pentru a lua hătărârea decesivă. Cea mai mare susţinere a venit din partea feciorului mai mare. Relaţiile din familie câte puţin au început a reveni la normal, şi la orizont se vedea deja atât de mult aşteptata pace…

***

Aceşti copii adesea vin pe lume foarte greu. Până mă îngrijam de copilaşul nou-născut nu am atras atenţia la aceste nuanţe. Dar după câteva ore am observat că ceva nu prea este bine. I-am spus despre bănuiala mea mamei, dar ea nu a vrut să creadă.

A doua zi trăsăturile caracteristice pentru afecțiunea cromozomială erau evidente. Nici atunci părinţii nu doreau să creadă. Un mic altul. Consultarea geneticianului. Părinţii iau copilaşul acasă fără să creadă în acestă bănuială tot mai evidentă şi aşteaptă rezultatele analizelor. Dar mama spune că pentru ea nu contează care va fi el.

Cu personalul maternităţii mama nu prea vrea să comunice, devenind chiar puţin agresivă. Dar copilul va merge acasă – şi aceasta e cel mai important…


***

Practic în câteva zile cazul se repetă. Vorbesc cu mamă despre faptul că aceşti copii pot fi instruiţi şi învăţaţi, doar că va fi necesar de mai mult efort, timp şi răbdare. Îi propun să-l hrănească pentru prima dată şi primesc un refuz categoric.

Copilaşul, învelit cu o plapumă, stă nu departe de femeia care i-a dat viaţă şi priveşte lumea cu acea privire încrucişată care-l deosebeşte de mulţi alţii. Ea îl priveşte ciudat, apoi îi întoarce spatele, dar totuşi revene cu privirea la el.

Dar să ia în braţe aşa ceva, cu atât mai mult să-l hrănească şi să-l ia în salon nu vrea.

Peste o zi îşi strânge lucrurile şi pleacă, fără a reveni la copilaşul, care a trăit sub inima ei aceste nouă luni de zile. Nu, ea nu are nevoie de un psiholog. Se mai întâmplă în viaţă şi mai apoi va naşte un copilaş sănătos. Scutece pentru copil a lăsat, iar mai mult ea nu are ce-i oferi. E doar o maternitate nu prea bună. Altă dată va merge în altă parte şi totul va fi bine.

***

În lumina aceste istorii îmi aduc aminte de alta.

Cu Aişe am făcut cunoştinţă în secţia de chirurgie pentru copiii. O femeie tânără şi extraordinar de frumoasă. Un tânăr soţ. Primul copil. A făcut analiza de trei ori. Nu putea crede că minunatul ei copilaş poate fi diagnosticat într-atât de crud.

Copilul s-a născut cu cardiopatie congenitală şi cu o anomalie la intestin. Acasă în Krimeea toţi au susţinut-o, şi rudele au adunat împreună suma necesară pentru numeroasele intervenţii. Familia este un concept mare. Şi ei se susţin unul pe altul.

Inima a fost operată şi ultima operaţie a rămas în urmă. Soţul îi aduce numeroase articole despre copii cu acest sindrom şi ea citeşte mult despre aceşti copilaşi deosebiţi. A citit şi despre un copilaş care fiind diagnosticat cu sindromul Down acum frecventează o şcoală obişnuită.

Acum ea se simt rău, deoarece copilul e în secţia de reanimare, iar ea este mama lui. Ea mereu simte durerea lui. Încearcă să păstreze posibilitatea de a-l hrăni cu pieptul, căci copilul ei are nevoie de ce e mai bun….

***

Era în luna august, când căldurile sunt foarte greu suportate. Îmi îndreptam paşii către sala de naştere, când am primit un telefon. M-au înştiinţat că mama, care tocmai a dat naştere unui copilaş vrea să-l abandoneze la maternitate.

Deşi copilaşul se născuse foarte drăguţ. Nu pot să spun că îmi pierdusem calmul şi orientarea, dar mi-am zis că voi vorbi acum cu ea faţă de martori şi apoi vom vedea.

Nu ţin minte dacă L-am rugat pe Dumnezeu ca mama să rămâie totuşi mamă. Probabil nu, căci nepătrunse sunt căile Domnului şi acet copilaş are şansa să aibă o altă mamă.

Merg pe hol şi meditez dacă are vreo importanţă ce îi voi spune sau faptul pe cine va vedea acum în faţa sa?

Moaşa Ala. Suntem în contrast cu ea. Ea e blondă, frezată foarte scurt şi eu o brunetă cu părul creţ.

– E de neconvins! — oftează moaşa. Au telefonat şi de la consultaţie, unde a fost la evidenţă, –  ştiu şi ei că vrea să abandoneze copilul.

Intrăm în salon. Pe pat stă întinsă o femeie, obosită şi chinuită după naştere, sau cine ştie poate chiar de viaţă. Stă cu ochii închişi. Poate nu vrea să ne privească

Mă ocup de copilaş. E o fetiţă. Nimic deosebit. Încep să-i completez fişa. Femeia e la a doua naştere, prima dată a adus pe lume un copil cu 20 de ani în urmă. Cu atât e mai ciudat.

Vine şi medicul care a asistat naşterea, de fapt au vorbit cu ea deja toţi, i s-a propus şi ajutorul unui psiholog şi ajutor cu diverse lucruri. Nu acceptă nimic. Cere doar să fie externată cât mai curând.

Mă întorc să privesc copilul. Fac aşa mereu înainte de a pleca şi a lăsa ca mama şi copilul să înceapă viaţa împreună, uniţi de sentimente şi emoţii noi pentru ambii.

Femeea mă priveşte. O privire ciudată, nici nu înţeleg ce anume ar putea spune. Trebuie să încep discuţia. Sunt oare şanse?

– Bună ziua. Eu vreau să abandonez copilul la maternitate.

În salon e cald şi luminos. Mica fiinţă stă foarte cuminte de parcă intuieşte că se hotărăşte soarta ei. Probabil că nici ea nu are ce să spună.

– Bună ziua, sunt şefa secţiei de copii…

– Vă rog să nu-mi spuneţi absolut nimic. E un pas bine gândit. Am avut nouă luni ca să iau această decizie. Ştiu că acesta poate fi ultimul meu copil. Dar nu-mi voi schimba decizia.

Îmi pare că şi vântul s-a liniştit de după geam. Merită oare să mai vorbim?

Ne privim şi nimeni nu mai spune nimic. Ea e palidă şi de parcă lipsită de viaţă, de parcă urmele vieţiii sale grele şi-au lăsat amprenta pe întreg chipul ei. Sau doar aşa îmi pare.

– Dacă puteţi aduceţi-i vă rog nişte scutece şi hăinuţe.

– Eu nu pot. O puteţi lua, dacă Vă trebuie.  – Ea se întoarce şi priveşte peretele de vis-a-vis. Discuţa s-a încheiat fără a începe.

Mă apropii şi iau copilul în braţe. Cu o mişcare obişnuită. Fetiţa deschide ochii şi mă priveşte. Eu îi zâmbesc. Hai, priveşte şi nu o asculta pe această tanti. Toate o să le ai – şi o mamă grijulie şi o familie integră. Sunt toate şansele pentru aceasta.

Ce fetiţă bună şi drăguţă. O privire adâncă. O privesc şi mă bucur. Cât e de bine că ţi s-a dat şansă la viaţă şi mă poţi privi. Atât de pătrunzător şi drăguţ. Întipărind ceva necunoscut ce ai întâlnit în privirea mea.

Pătucurile cu copii abandonaţi stau separat. Împreună cu sora medicală am spălat fetiţa şi am îmbrăcat-o în hăinuţele aduse de cineva cu inimă mare. Acuş te voi hrăni şi dintr-o sticluţă adusă tot de oameni buni pentru asemenea copilaşi.

A venit şi sora superioară să privească fetiţa. Fetiţa i-a plăcut şi a plecat zâmbind deşi acum va urma o procedură mai puţin plăcută, cu întocmirea la numeroase hârtii şi chemarea poliţiei.

Intră moaşa. Mama a fost mutată în salon. Moaşa îi zâmbeşte fetiţei.

Suntem deja trei, cărora le provoci zâmbet.

Seara am intrat în salonul cu speranţa că uite poate…poate s-a răzgândit şi poate fetiţa va pleca acasă… Doar servitoarea făcea ordine.

– Ea a plecat deja. Ştiţi, cine şte câte se întâmplă în viaţă. Las-o să plece cu Dumnezeu.

– Las-o să plece.

– Fetiţa e foarte drăguţă?

– E un copilaş minunat.

– E bine. Neapărat o va înfia cineva!

Dau din cap spre aprobare şi plec. Da, Aşa este. Nu ne rămâne decâte să aşteptăm un om bun.

***

Ecclesiastul nu cunoştea chiar totul despre oameni?

Sau doar o aşa o invenţie ca orfelinatul nu poate fi numită şi umană?


Normal 0 false false false MicrosoftInternetExplorer4

Ecclesiastul spune: nu este nimic nou sub soare.

Mi se pare totuţi că ceva ar putea să-l surprindă. Ceea ce puteţi vedea şi auzi într-o maternitate: abandonarea copilaşilor şi transferarea lor la orfelinat. 

Eu cred că în timpul Ecclesiastului nu erau orfelinate.

 

Odată a trebuit să mă confrunt cu o neînţelegere de nepătruns a medicului-şef şi a altor persoane în privinţa unui copil care nu era asemenea tuturor celorlaţi.. El avea cromozoma 21 suplimentară.  

 

Nici numi aduc aminte bine, de era băiat sau fată, nu-mi aduc aminte bine, care era numele mamei…Dar ţin minte câte lacrimi şi durere privea la pătucul copilaşului, unde se afla acela pe care l-a aşteptat 9 luni, şi deja venind în lumea asta nu a fost primi de toţi şi deodată. 

Cum se putea întâmpa anume cu noi ? Iată întrebarea principală. Şi deloc originală.

Medicul-şef nici nu a încercat să-i accepte poziţia şi nici nu a încurajat-o:

Abandonaţi-l şi trăiţi mai departe.

El era categoric. Părerea lui a acceptat-o şi soţul şi biata mamă a rămas faţă-n-faţă cu durerea sa.

  Ce să le spun?

Spuneţi-le că atunci când vor deveni bătrâni şi nu vor putea să-şi poarte singuri de grijă, când nu vor mai fi cei, pe care şi-i doreşte familia, atunci vor avea şi ei o şansa la milostivirea faţă de ei, dacă vor începe de acum să procedeze asemenea faţă de cei care au acum cea mai mare nevoie de sprijin, ajutor şi dragoste.

Ea se aştepta la susţinerea preotului, dar acela a abordat o poziţie stranie şi spunea ceva nu prea clar despre ascultarea faţă de soţ şi că pacea în familie e cea mai importantă. Ce straniu – despre ce pace se poate vorbi într-un asemenea caz.

– Polina Vladimirovna, soţul mi-a spus să iau hotărârea singură….Cum să procedez, doar este copilul meu şi îl iubesc aşa cum este….

Cred că v-aţi răspuns singură la întrebare.

Peste un timp m-a telefonat şi mi-a mulţumit pentru susţinere. Copilul l-a luat acasă cu două zile înainte de finisarea termenului, prevăzut pentru a lua hătărârea decesivă. Cea mai mare susţinere a venit din partea feciorului mai mare. Relaţiile din familie câte puţin au început a reveni la normal, şi la orizont se vedea deja atât de mult aşteptata pace…

*** 

Aceşti copii adesea vin pe lume foarte greu. Până mă îngrijam de copilaşul nou-născut nu am atras atenţa la aceste nuanţe. Dar după câteva ore am observat că ceva nu prea este bine. I-am spus despre bănuiala mea mamei, dar i-a nu avrut să mă creadă.

 

A doua zi trăsăturile caracteristice pentru afecțiunea cromozomială erau evidente. Nici atunci părinţii nu doreau să creadă. Un mic altul. Consultarea geneticianului. Părinţii iau copilaşul acasă fără să creadă în acestă bănuială tot mai evidentă şi aşteaptă rezultatele analizelor. Dar mama spune că pentru ea nu contează care va fi el. 

Cu personalul maternităţii mama nu prea vrea să comunice, devenind chiar puşin agresivă. Dar copilul va merge acasă – şi acesta e cel mai important… 

*** 

Practic în câteva zile cazul se repetă. Vorbesc cu mamă despre faptul că aceşti copii pot fi instruiţi şi învăţaţi, doar că va fi necesar de mai mult efort, timp şi răbdare. Îi propun să-l hrănească pentru prima dată şi primesc un refuz categoric.

Copilaşul, învelit cu o plapumă, stă nu departe de femeia care i-a dat viaţă şi priveşte lumea cu acea privire încrucişată care-l deosebeşte de mulţi alţii. Ea îl priveşte ciudat, apoi îi întoarce spatele, dar totuşi revene cu privirea la el.

Dar să ia în braţe aşa ceva, cu atât mai mult să-l hrănească şi să-l ia în salon.

Peste o zi îşi strânge lucrurile şi pleacă, fără a reveni la copilaşul, care a trăit sub inima ei aceste nouă luni de zile. Nu, ea nu are nevoie de un psiholog. Se mai întâmplă în viaţă şi mai apoi va naşte un copilaş sănătos. Scutece pentru copil a lăsat, iar mai mult ea nu are ce-i oferi. E doar o maternitate nu prea bună. Altă dată va merge în altă parte şi totul va fi bine.   

***

În lumina aceste istorii îmi aduc aminte de alta. 

Cu Aişe am făcut cunoştinţă în secţia de chirurgie pentru copiii. O femeie tânără şi extraordinar de frumoasă. Un tânăr soţ. Primul copil. A făcut analiza de trei ori. Nu putea crede că minunatul ei copilaş poate fi diagnosticat într-atât de crud.   anomalie congenitală de intestin

Copilul s-a născut cu cardiopatie congenitală şi cu o anomale la intestin. Acasă în Krimeea toţi au susţinut-o şi rudele, au adunat împreună suma necesară pentru numeroasele intervenţii. Familia este un concept mare. Şi ei se susţin unul pe altul. 

Inima a fost operată şi ultima operaţie a rămas în urmă. Soţul îi aduce numeroase articole despre copii cu acest sindrom şi ea citeşte mult despre aceşti copilaşi deosebiţi. A citit şi despre un copilaş care fiind diagnosticat cu sindromul Down acum frecventează o şcoală obişnuită.

Acum ea se simt rău, deoarece copilul e în secţia de reanimare, iar este mama lui. Ea mereu simte durere lui. Încearcă să păstreze posibilitatea de a-l hrăni cu pieptul, căci copilul ei are nevoie de ce e mai bun….

***

Era în luna august, când căldurile sunt foarte greu suportate. Îmi îndreptam paşii către sala de naştere, când am primit un telefon. M-au înştiinţat că mama, care tocmai a dat naştere unui copilaş vrea să-l abandoneze la maternitate.  

 

Deşi copilaşul se născuse foarte drăguţ. Nu pot să spun că îmi pierdusem calmul şi orientarea, dar mi-am zis că voi vorbi acum cu ea faţă de martori şi apoi vom vedea.

Nu ţin minte dacă L-am rugat pe Dumnezeu ca mama să rămâie totuşi mamă. Probabil nu, căci nepătrunse sunt căile Domnului şi acet copilaş are şansa să aibă o altă mamă.  

Merg pe hol şi meditez dacă are vreo importanţă ce îi voi spune sau faptulpe cine va vedea acum în faţa sa?

Moaşa Ala. De parcă formăm un contrast cu ea. Ea e blondă, frezată foarte scurt şi eu o brunetă cu părul creţ.

– E de neconvins! — oftează moaşa. Au telefonat şi de la conultaţia, unde a fost la evidenţă, –  ştiu şi ei că vrea să abandoneze copilul.

Intrăm în salon. Pe pat stă întinsă o femeie, obosită şi chinuită după naştere, sau cine ştie poate chiar de viaţă. Stă cu ochii închişi. Poate nu vrea să ne privească

Mă ocup de copilaş. E o fetiţă. Nimic deosebit. Încep să-i completez fişa. Femeia e la a doua naştere, prima dată a adus pe lume un copil cu 20 de ani în urmă. Cu atât e mai ciudat.

Vine şi medicul care a asistat naşterea, de fapt au vorbit cu ea deja toţi, i s-a propus şi ajutorul unui psiholog şi ajutor cu diverse lucruri. Nu acceptă nimic. Cere doar să fie externată cât mai curând. 

Mă întorc să privesc copilul. Fac aşa mereu înainte de a pleca şi a lăsa ca mama şi copilul să înceapă viaţa împreună, uniţi sentimente şi emoţii noi pentru ambii. 

Femeea mă priveşte. O privire ciudată, nici nu înţeleg ce anume ar putea spune. Trebuie să îmcep discuţia. Sunt oare şanse?

Bună ziua. Eu vreau să abandonez copilul la maternitate.   

În salon e cald şi luminos. Mica fiinţă stă foarte cuminte de parcă intuişte că se hotărăşte soarta ei. Probabil că nici ea nu are ce să spună.

Bună ziua, sunt şefa secţiei de copii… 

Vă rog să nu-mi spuneţi absolut nimic. E un pas bine gândit. Am avut nouă luni ca să iau acestă decizie. Ştiu că acesta poate fi ultimul meu copil. Dar nu-mi voi schimba decizia.

Îmi pare că şi vântul s-a liniştit de după geam. Merită oare să mai vorbim?

Ne privim şi nimeni nu mai spune nimic. Ea e palidă şi de parcă lipsită de viaţă, de parcă urmele vieţiii sale grele şi-au lăsat amprenta pe întreg chipul ei. Sau doar aşa îmi pare.  

Dacă puteţi aduceţi-i vă rog nişte scutece şi hăinuţe.

Eu nu pot. O puteţi lua, dacă Vă trebuie.  – Ea se întoarce şi priveşte peretele de vis-a-vis. Discuţa s-a încheiat fără a începe.

Mă apropii şi iau copilul în braţe. Cu o mişcare obişnuită. Fetiţa deschide ochii şi mă priveşte. Eu îi zâmbesc. Hai, priveşte şi nu o asculta pe această tanti. Toate o să le ai – şi o mamă grijulie şi o familie integră. Sunt toate şansele pentru aceasta.

Ce fetiţă bună şi drăguţă. O privire adâncă. O privesc şi mă bucur. Cât e de bine că ţi s-a dat şansă la viaţă şi mă poţi privi. Atât de pătrunzător şi drăguţ. Întipărind ceva necunoscut ce ai întâlnit în privirea mea.   

Pătucurile cu copii abandonaţi stau separat. Împreună cu sora medicală am spălat fetiţa şi am îmbrăcat-o în hăinuţele aduse de cineva cu inimă mare. Acuş te voi hrăni şi dintr-o sticluţă aduse tot de oameni buni pentru asemenea copilaşi.

A venit şi sora superioară să privească fetiţa. Fetiţa i-a plăcut şi a plecat zâmbind deşi acum va urma o procedură mai puţin plăcută, cu întocmirea la numeroase hârtii şi chemarea poliţiei.    

Intră moaşa. Mama a fost mutată în salon. Moaşa îi zâmbeşte fetiţei.

Suntem deja trei, cărora le provoci zâmbet.

Seara am intrat în salonul cu speranţa că uite poate…poate s-a răzgândit şi poate fetiţa va pleca acasă… Doar servitoare făcea ordine. 

– Ea a plecat deja. Ştiţi, cine şte câte se întâmplă în viaţă. Las-o să plece cu Dumnezeu.

– Las-o să plece.

– Fetiţa e foarte drăguţă?

E un copilaş minunat.

E bine. Neapărat o va înfia cineva!

Dau din cap spre aprobare şi plec. Da, Aşa este. Nu ne rămâne decâte să aşteptăm un om bun.

***

Ecclesiastul nu cunoştea chiar totul despre oameni?

Sau doar o aşa o invenţie ca orfelinatul nu poate fi numit şi uman?

 

Traducere Natalia Lozan
Articol apărut în original pe siteul