Tot trupul – ca iarba; şi toată slava lui – ca floarea ierbii: uscatu-sa iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvîntul Domnului rămîne în veac

0
443

Tot trupul – ca iarba; şi toată slava lui – ca floarea ierbii: uscatu-sa iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvîntul Domnului rămîne în veac (Sfântul Ioan Gură de Aur despre mândrie şi slavă deşartă)

“De-ti este voia, iubitule, sa-l smeresti pe omul cel mindru, nu-l in­vata si nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu putine si intelepte. Adu-i aminte numai de neputinta firii omenesti si zi-i: Omule, ce te maresti si te mindresti in desert, fiind si tu pamint si cenusa ca si noi? Iar de va zice ca se va face asa cind va muri, sa-i zici ca si acum, cind este viu, omul e pa­mint si cenusa, insa nu cunoaste ca este asa, de vreme ce-si vede frumusetea trupului. Vede puterea si cinstea, vede laudele mincinosilor si pe cei ce stau de slujesc mesei si spun basme. Asadar aceasta nalucire a hainelor scumpe il insala [pe omul cel mindru] si il face sa-si uite firea. El nu merge niciodata la morminte sa vada cosciugele pline de imputiciune si de putoa­re, ci cauta numai spre cele trecatoare, iar nu spre cele ce or sa fie. Si sa-i zici lui iar: Ce te mindresti, omule, care esti pamint, si cenusa si putregai? Cauta de vezi neputinta si vremea cea scurta a vietii celei pieritoare! Nu astepta ziua mortii tale ca sa te pocaiesti, caci moartea vine fara de nadej­de si nu o stii cind vine! Caci – daca omul este pamint si fum, si totusi cuteaza a zice: Ma voi sui la cer sa ma fac si eu dumnezeu! – ce n-ar fi zis, unde n-ar fi cazut cu gindul sau, daca n-ar fi avut neputinta firii sale ca un friu?

Deci, cind vezi vreun mindru ca-si inalta grumazul ca un taur si isi ri­dica sprincenele sus, zi catre dinsul: Ce se mindreste pamintul si pulberea, caci viata lui se ocari si cele din launtrul lui? Acestea sa le zici si impara­tului! Si nu te teme de coroana lui, nici de imbracamintele de aur pe care le poarta, caci zice Sfinta Scriptura: Toata slava omului ca floarea ierbii -este.“ Tu, omule mindru, ce te maresti? Oare tu ai facut cerul? Pogoara-te din inaltimea ripei si ia aminte la neputinta firii celei trecatoare: caci esti pulbere, si umbra, si fum, si iarba si floarea ierbii.Ce gindesti lucruri mari si te maresti in desert? Ce alta este mai de ris decit aceasta? Ce folos ai ca stapinesti oameni? Mai bine sa ti se porunceasca, decit sa poruncesti si sa stapinesti! Caci ce folos este ca esti incepator oamenilor, dar supus si robit de patimi si de pacate? Ca si cind cineva ar fi stapin si puternic, si apoi sa-l bata robii sai si sa-i fie tot trupul plin de rani, iar daca merge in tirg sa se mareasca cu gindul ca stapineste multime de oameni. Mai bine ar fi sa stapinesti patimile si sa nu fii rob pacatelor! Pentru ca, de vreme ce este defai­mat chiar cel ce se mindreste in lucrurile cele adevarate si bune si-si pierde acele osteneli ale bunatatii, atunci cu cit mai virtos se va defaima cel ce se mindreste in lucrurile cele rele si se inalta pe sine pentru slava cea treca­toare? Oare cum nu va fi batjocorit si de risul tuturor unul ca acela?

Ticaloase si miselule om! Sufletul tau este stricat si muncit rau de boa­la pacatelor, iar tu te slavesti cu marire ca ai atitia galbeni si atitia lei sau ca ai atitea slugi?! Dar acestea nu sint ale tale, ci ale altora! Si, de nu ma crezi, cunoaste din ispita sau cercarea boierilor dinainte de tine! Iar de nu te vei cuminti nici din Scriptura, nici de la alti oameni ce au patit acestea, apoi as­teapta putina vreme si vei cunoaste singur! Cind? Stii cind? Cind nu vei avea de la avutia ta nici un folos si nici un ajutor! Cind te vei bate cu moartea si nu vei fi stapin nici al unui ceas, nici macar al unei putinele cirte, atunci fara voia ta vei da acestea si acelora pe care nu vrei nici sa-i vezi. Caci starea si pricopseala lucrurilor omenesti nu e alta decit pulbere, fum si umbra. Si inca mai putred decit acestea este omul. Caci iti pare ca esti mare in vrednicie de eparh (adica proconsul, guvernator) si ca porti haine luminate, iar apoi mori [tot] ca un sarac. Si aceasta este si in visuri: caci, in ce chip se vadesc visurile ca nu sint nimic cind se face ziua, asa se vadesc si se defaimeaza cele ce nu sint adevarate si atunci cind vine iarasi noaptea. Te-ai facut consul, adica epitrop al imparatiei? Si eu m-am facut in somn proconsul, adica locotenent de consul. Iar el zice: Dar eu am fost ziua, iar tu ai fost noaptea! Insa, daca eu am fost noaptea, ce este? Caci nici tu nu ai mai mult decit numele. Caci zicem: Cutare a fost voievod sau patriarh! – dar numai cuvintul are darul, si indata trece cu vorba. Asa sint toate lucrurile lumii, sa zicem ca pentru trei sau patru ani. Dar unde sint cei ce au stat consuli, si stapini si domni mai-nainte de zece ani? Nicaieri nu se vad. Iar Apostolul Pavel n-a fost asa: caci, si viu fiind, a fost luminat si vestit intru multi ani; si, savirsindu-se si trecind patru sute de ani, acum este inca mai luminat si mai vestit decit atunci cind era viu pe pamint. Dar ce cuvint de om poate sa spuna stralucirea pe care o are in Cer? Nici unul! Insa – in ce chip se inalta uneori valurile marii, iar alteori se pogoara – asa-i vedem si pe cei mindri, care se trufesc si-si ridica sus sprincenele lor. Pentru ca zice Prorocul David: „Nu te teme cind se va imbogati omul sau cind se va inmulti slava casei lui!”

Bine a zis dreptul proroc: „Nu te teme!” Adica – zice – sa nu te tulbu­re nalucirea si slava bogatiei si a mindriei. Pentru ca in scurta vreme il vei vedea [pe acela] zacind mort si gol, mincare viermilor, si neputind lua ni­mic dintru avutia lui, caci toate le lasam aici si mergem numai cu sarcina pacatelor pe care le-am strins si imbracati cu rautatea. Cu adevarat, foarte cu cale au numit dascalii cei batrini mindria „marire desarta”. Pentru ca cel ce se mareste in desert nu are nici o bunatate in launtrul inimii lui, ci e ca si fetele zugravite, ce se vad luminate, iar in launtru sint seci. Asa si inca mai rau decit asa este slava a multi oameni, caci nu se afla nimic altceva care sa-l instraineze pe om de la mila lui Dumnezeu si sa-l dea pedepsei focu­lui ca tirania mindriei. Si cine o are pe dinsa – macar post sa aiba, macar feciorie, macar rugaciune, macar milostenie sau orice fel de bine ar face – toata viata lui este necurata. Caci zice Sfinta Scriptura: Necurat este tot cel cu inima inalta“. Si atita este de rea trufia, incit nu numai ca ii impinge spre rautate si in ripa pieirii pe cei ce o au, ci il pindeste pe om inca si in bunatatile facute. Si, cind nu poate sa ne strice chiar in bunatatea aceea pe care o facem, ne face multa paguba si ne indeamna sa rabdam ostenelile, dar ne lipseste de rod. Caci nu este putinta sa aiba cineva si mindrie, si bu­natatea smeririi. Ci zic sa ne silim cit vom putea sa dorim cereasca smerire cea fericita. Caci cine pofteste slava si lauda de la oameni, orice bine ar face, este pierdut; ca-si ia plata aici, incit acolo, la judecata lui Dumnezeu, nu va lua nici un bine. Pentru ce? Pentru ca a cinstit mai mult slava oamenilor decit slava lui Dumnezeu. Iar cel ce slujeste si place lui Dumnezeu ia atunci plati bogate de la Dinsul. Cum si in ce chip ia? Iata cum: cind defai­mam slava oamenilor, cind nu o dorim. Caci multi sint care-i lauda pe cei ce alearga la cursa cailor, dar ei nu se intorc sa ia nici o lauda de la aceia, ci numai pe imparatul il vad sezind pe scaun. Si, daca [imparatul] ii incununeaza, atunci se inalta cu gindul si se bucura, ci nu se bucura in laudele celorlalti. Deci ce este mai rau si mai ocarit decit aceia care fac bunatati­le pentru vederea oamenilor? Cind postesc, si isi posomorasc fetele lor si se roaga pe la drumuri; cind sufera ostenelile, iar de plata se lipsesc. De ce pui martori lucrurilor pe care le faci? Pe unul il ai judecator si pe altul il pui de sade sa te vada; iar pe imparatul ingerilor, Care vede ostenelile bunatatii si ale nevointei tale, pe Acela il lasi si alergi la fetele slugilor ca sa te vada? Pentru aceasta, cu [toate] acele multe osteneli si sudori ale bu­natatilor, te duci neincununat si desert de la Cel ce incununeaza. Deci sa invatam mintea cea buna a slugii care, cind face slujba stapinului sau, nu vrea ca slujba lui sa placa nimanui altuia, ci numai stapinului sau. Dar noi avind un asemenea Stapin, pe Domnul nostru Iisus Hristos si Dumnezeu umblam sa ne vada altii, care nu pot sa ne foloseasca cu nimic?! Si, da­ca cel ce se mindreste in ispravile lui cele bune pierde osteneala lui toata, atunci cum sa nu fie vrednic muncii si pedepsei cel care se mareste in pacate si cel ce pacatuieste si se lauda mult? Si aceasta este mai rea decit toate si mare nebunie, pentru ca nimic altceva nu-i face pe oameni fara de lege si fara de minte decit cind iubesc slava si lauda oamenilor; si tot asa, nimic altceva nu-i face pe oameni sfinti si fericiti decit cind urasc si hulesc marirea cea desarta a multimii.

Dar tu, iubite, ce ridici nasul tau? Ia spune-mi pentru ce te inalti in virful degetelor? Ce-ti inalti sprincenele adesea si te umfli in piept? Tu nu poti sa faci un par alb sau negru; dar, daca ai putea, ai umbla ca si cum pe dea­supra vazduhului si ai face aripi sa nu calci pe pamint? Cum o sa te mai la­ud acum? Ti-am zis cenusa, pulbere, fum, praf, ci inca n-am zis toata fiinta firii omenesti si starea icoanei ei. Iar eu zic ca omul mindru se aseamana ciltilor: caci aceia, daca se aprind, se arata numai vapaie, iar altceva nimic.  Asijderea si basicile de pe apa: ele se fac prea-lesne, dar iarasi prea-lesne crapa si se fac apa. Asa se fac si mindrii si prea-lesne pier. Deci alt lucru nu este mai rau decit mindria si marirea desarta. Pentru ca nici diavolul n-a fost asa dintii, ci mai-nainte de a se mindri era inger; iar daca se mindri, se facu diavol si din lumina se facu intuneric. El il trase pe Adam in nalucire; si acela se mindri sa fie Dumnezeu, si pierdu nemurirea pe care o avea, si se facu muritor. Lucru pentru care si Dumnezeu, mustrind nebunia lui cu batjocura, ii zise: „Iata ca Adam se facu ca unul dintre Noi!” Adica Dum­nezeu i-a zis lui Adam: Iata ca te-ai facut ca unul din Treimea cea incepa­toare, de vreme ce Fiul Meu cel fara de inceput Se va face om ca si tine si se va numi dumnezeirea Lui „Noul Adam, iar tu vei fi dumnezeu dupa dar, precum ai dorit sa fii. Si putina voie a luat diavolul de la Dumnezeu asupra fericitului Iov: si rasturna casa lui din temeiul pamintului, si rani de tot trupul lui, si blestematul cel neiertat il facu de poveste in toata lumea. Caci ii strica si-i prapadi avutia, pe copiii lui ii omori si-i ingropa, trupul lui il gauri cu viermi; pe muierea lui o puse sa-l huleasca, doar il va face cumva sa huleasca impotriva lui Dumnezeu, si pe prietenii lui ii facu vraj­masi. Asemenea, si pe slugile casei lui le indemna sa il mustre. Deci, de nu l-ar opri Dumnezeu pe diavolul, toate cele bune ale lumii le-ar strica si chiar insasi lumea toata, pentru ca diavolul este fiara vicleana si nesatioasa. Drept aceea, Dumnezeu nu i-a dat lui putere asupra tuturor, ca unul ce este din fire bun si iubitor de oameni, a Caruia este slava in veci! Amin!”

preluat www.razbointrucuvant.ro