Predica Preafericitului Patriarh Kiril de ziua hramului Bisericii în cinstea Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din strada Bolşaia Ordînka

0
286
Predica Preafericitului Patriarh Kiril de ziua hramului Bisericii în cinstea Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din strada Bolşaia Ordînka (Video)

La 6 noiembrie 2011 în duminica a 21-a după pogorârea Sfântului Duh şi de sărbătoarea Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în Biserica în cinstea Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din strada Bolşaia Ordînka. După terminarea serviciului divin Înaintestătătorul Bisericii s-a adresat către credincioşi cu o predică.

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Dragă stăpâne Ilarion!

Aş vrea să vă mulţumesc din inimă pentru cuvintele calde pe care le-aţi rostit şi pentru minunatul dar – icoana sfântului ierarh Alexei, mitropolitul Moscovei şi odăjdiile care au fost cusute în concordanţă cu ceea ce este redat pe această icoană.

Într-adevăr, Biserica este chemată să păstreze tradiţia dintr-un simplu motiv – fiindcă anume în Biserică omul înfruntă timpul. Noi avem diferite posibilităţi să ne cufundăm în trecut. De exemplu, putem citi cărţi sau privi filme istorice, dar aceasta ne face doar să fim spectatori ai trecutului. Pe când în Biserică omul cu puterea Sfântului Duh devine nu spectator, dar copărtaş la tot ce săvârşeşte Domnul pentru mântuire şi copărtaş chiar la tot ce se va întâmpla – la naşterea Lui, la viaţa, predicile, suferinţele, moartea şi Învierea, Înălţarea, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu şi a Tatălui, la a doua venire ce va să vie.

Anume în Biserică prin puterea Sfântului Duh noi, oamenii limitaţi, slabi, prin Tainele Sfinte ne împărtăşim cu veşnicia, ne împărtăşim cu ceea ce a fost, ce este şi ce va fi. Anume în Biserică prin puterea Sfântului Duh ni se deschide Împărăţia lui Dumnezeu. Şi nu este întâmplător că la începutul săvârşirii Tainei principale a Bisericii – Taina sfintei Euharistii – noi proclamăm în voce măreţele cuvinte: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, fiindcă prin puterea Sfântului Duh, pentru rugăciunile credincioşilor în Biserică, în comuniunea de credinţă nouă ni se arată această Împărăţie a lui Dumnezeu.

Noi ne atingem de această împărăţie, însă doar ne atingem, pe când vieţuim într-o lume plină de păcate şi nu trăim întotdeauna conform legii lui Dumnezeu, dar deseori conform legii patimilor, legii păcatului. Atât de des această atingere de o clipă de Împărăţia lui Dumnezeu în timpul Dumnezeieştii liturghii, care se reflectă în inima noastră printr-o bucurie, pace şi linişte, trece repede, se evaporă – şi noi din nou suntem faţă în faţă cu păcatul, cu patimile, cu necazurile…

Însă Domnul ne dă o mare posibilitate să ne atingem în permanenţă de Împărăţia Lui veşnică şi cerească şi această modalitate de a ne atinge de Dumnezeu este rugăciunea noastră. Rugăciunea are o mare putere, însă există o oarecare condiţie, conform căreia rugăciunea ne uneşte în mod real cu Domnul. Este o condiţie pe care este necesar să o urmăm pentru ca Dumnezeu să răspundă la rugăciunea noastră.

Din citirea de astăzi din Evanghelia după Luca ni se propune parabola Mântuitorului despre bogatul nemilostiv şi despre săracul Lazăr (vezi: Lc. 16:19-31). Este unul din puţinele locuri din Sfânta Scriptură, unde ni se deschide taina vieţii de apoi. Probabil, nu există cuvinte, nu există cunoştinţe omeneşti, categorii ale gândirii care ar putea exprima ce prezintă lumea după moartea omului. De aceea Domnul vorbeşte despre această lume într-o limbă înţeleasă pentru ascultătorii săi. El povesteşte o parabolă despre un om bogat care se veselea în toate zilele şi despre un sărac nenorocit, flămând, pe nume Lazăr, care zăcea înaintea porţii bogătaşului, plin de bube. Iar după moarte sărmanul Lazăr, cel ce era în bube, umilit, fără drepturi – s-a pomenit în sânul lui Avraam, în Împărăţia Cerurilor; iar cel bogat, un om prosper, s-a pomenit în iad.

Meditând asupra acestei parabole, sfântul ierarh Ciprian de Cartagena a rostit cuvintele care, mai târziu citându-l, le-a repetat şi sfântul ierarh Vasile cel Mare. Aceste cuvinte ne ajută să înţelegem care este condiţia de auzire de către Dumnezeu a rugăciunii noastre: „Dacă nu auzim rugăminţile săracilor, atunci nu suntem demni ca Dumnezeu să audă rugăciunea noastră”. Ce cuvinte minunate şi cum cutremură ele conştiinţa! Ele răspund la legea de bază, „de aur” a vieţii, formulată în Evanghelie: „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (vezi: Matei, 7:12).

Aceste cuvinte pot fi parafrazate şi putem spune: „ Cum vrei ca Domnul să procedeze cu tine, tot aşa procedează şi tu cu oamenii”, fiindcă, anume în chipul apropiatului ni se arată Domnul. Dar dacă noi suntem indiferenţi la necazurile altor oameni, dacă inima noastră este surdă şi nu răspunde la necazurile oamenilor, la nevoile oamenilor, atunci degeaba ne vom ruga, în zadar vom plânge – acelea vor fi lacrimi de crocodil, acelea vor fi lacrimi pentru sine însuşi, lacrimi care lui Dumnezeu nu-i sunt pe plac. Rugăciunea noastră trebuie să fie însoţită de ajutorul acordat apropiaţilor noştri, de dragoste către ei. Iată atunci şi noi vom fi împreună cu Lazăr în sânul lui Avraam, atunci şi va auzi Domnul dorinţa noastră.

Pe această dependenţă, atât de minunat exprimată de sfântul ierarh Ciprian, se bazează toată taina vieţii duhovniceşti a omului. Nu poate exista rugăciune fără fapte bune, nu poate fi speranţă fără fapte bune, fiindcă dacă credinţa nu are fapte, e moartă în ea însăşi (vezi Iac. 2:17).

Când venim în această biserică cu necazurile noastre, când îngenunchem în faţa icoanei „Bucuria tuturor celor necăjiţi” şi o rugăm pe Stăpâna noastră să ne ajute în necazurile noastre, gândiţi-vă în acel moment: dar voi întotdeauna aţi ajutat pe cei necăjiţi? Nu aţi trecut cumva reci şi indiferenţi pe lângă cei care cereau ajutor? Dar poate v-aţi şi justificat pe sine înşivă: nu e nevoie să-i ajutăm, ei sunt aşa şi pe dincolo, de aceea nu e nevoie de cheltuit cu ei puterile sufletului şi timpul… Atunci de ce Maica Domnului trebuie să ne ajute pe noi? Doar pentru faptul că noi plângem în faţa icoanei din cauza durerii, provocate de situaţiile din viaţă? Este oare suficient aceasta? Sfântul ierarh Ciprian ne învaţă: nu, nu este suficient.

Iată de ce o parohie ortodoxă, o comunitate ortodoxă care săvârşeşte Sfânta Euharistie, care se atinge de Împărăţia lui Dumnezeu cu puterea Duhului Sfânt, trebuie să fie loc de compasiune, binefacere, dragoste reală şi, se prea poate, în primul rând către enoriaşii care au nevoie de ajutor – către cei care sunt alături de noi. Către cei care, se prea poate, nu vor mânca astăzi după Dumnezeiasca Liturghie. Către cei care, posibil, se vor zgribuli de frig, fiindcă haina e subţire. Către cei care trăiesc în condiţii precare. Căci foarte des oamenii care vin în biserică sunt singuratici şi nu au ceea ce au alţii, fiindcă aici caută ajutor. Şi Domnul poate trimite ajutor doar prin noi, cu mâinile noastre. Iată atunci, când am răspuns cu milostenie la durerea şi suferinţele altui om, noi căpătăm posibilitatea să fim auziţi de Dumnezeu, de Maica lui Preacurată şi să primim conform rugăciunilor noastre.

Toate acestea ne învaţă sărbătoarea de astăzi a icoanei „Bucuria tuturor celor necăjiţi”. Ne învaţă aceasta şi minunata citire Evanghelică care ne deschide taina vieţii de apoi; ne învaţă aceasta şi sfântul ierarh Ciprian de Cartagena care în secolul al III-lea consolida Ortodoxia în condiţiile grele ale prigoanei asupra credinţei. Să auzim aceste cuvinte, să auzim această chemare şi să conştientizăm legătura dintre mântuire şi virtute! Dar când vom călca pe calea săvârşirii faptelor bune, fie ca Domnul să ne dea nouă bucuria de a simţi prezenţa Lui reală în viaţa noastră. Fie ca acest sentiment să întărească în noi credinţa şi hotărârea de a face bine întru slava numelui Său sfânt. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

www.patriarchia.ru