Noi, cei ce ascultăm cuvintele Evangheliei

0
318
Noi, cei ce ascultăm cuvintele Evangheliei

Fiind copil Simeon Stâlpnicul a fost într-atât frapat de Fericirile auzite de el la Dumnezeiasca Liturghie şi apoi şi de tâlcuira lor, că şi-a părăsit casa părintească în căutarea unei alte vieţi, care neapărat îl va aduce de la pământ la Cer. Antonie cel Mare , fiind tânăr, a fost adândc pătruns de cuvintele Mântuitorului adresate tânărului bogat. Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.„Acest întemn l-a pătruns până-n adâncul inimii şi deşi nu avea o avere mare, în curând a abandonat toate cele lumeşti şi a început să se roage „neîncetat”, respectând şi un post destul de sever.

Aceşti oameni, care reprezintă bogăţia Bisericii, care pot fi comparaţi cu stelele strălucitoare de pe cer, şi-au început activitatea, prin aceea, că într-o bună zi cuvântul Evangeliei le-a intrat în inimă pentru totdeauna. Şi din acel moment inima lor a avut doar dorinţa de a tinde către dragostea lui Dumnezeu şi către o altă viaţă. O rană „dulce” a făcut cuvântul Evangheliei în inima lor, care în comparaţie cu dragostea pământească e o înţepătură de ţânţar şi care i-a condus pe calea vieţii ani la rândul, fâcându-i să uite ce a fost, şi doar cu o dorinţa de a merge spre viitorul promis.

Toate acestea au început şi pentru prima dată s-au întâmplat la Sfânta Liturghie.

***

Acum şi întrebarea.

Doar noi auzim şi citim aceeaşi Evanghelie. De ce nu aduce şi în în inimile şi gândurile noastre asemenea schimbări. De ce nu ne atrage spre o viaţă mai curată şi mai frumoasă ? De ce nu ne înflăcărează inimile în aceeaşi măsură ca celor mai buni fii ai Împărăţiei? Oare de ce?

Poate noi altfel citim Evanghelia? Nu ca o Carte a Vieţii, dar ca o oarecare alta necesară pentru Liturghie?

Poate nu aşa ascultăm Evanghelia? Nu ca glasul Păstorului, ce-şi stânge oile pierdute, dar ca altceva, ce nu prea ştiu să definesc? Poate auzim doar strigătul diaconului sau şoapta preotului bătrân?

Poate nu suntem în stare să simţim puterea cuvintelor evanghelicice, şi de e aşa, atunci, din nou –de ce?

Deja nu mai întreb de ce de multe secolele după citirea Evngheliei nu mai pleacă nimeni în pustie în căutarea vieţii adevărate. Să ne limităm şi la ceva mai simplu. Întrebarea e, de ce nu fiecare dintre cei prezenţi la Liturghie poate să răspundă cu siguranţă la întrebarea ce s-a citit în acea zi din Scriptură.

Nu menţinem în memorie cuvintele vii, nu le fixăm şi nu le lămurim pentru înţelegerea noastră. Iar ceea ce „am înghţit” de-a întregul nu prea aduce roade.

Unele texte le repetăm sau cântăm şi noi, chiar şi aceleaşi Fericiri, care au schimbat întreaga viaţă a lui Simeon Stâlpnicul.

Un personaj literar spunea „daţi-i omului să –L citească pe Hristos, şi-i veţi face viaţa anterioară nici caldă şi nici rece, dar una imposibilă. Poate se va întâmpla ceva asemăntor cu ceea se s-a scris despre Alexei, personajul romanului „Fraţii Karamazov”:

„Lui Alexei i se părea ciudat şi chiar imposibil să trăiască viaţa de altădată. Spus este :vinde averea ta, -o săracilor, după aceea, vino și urmează ”. Şi el şi-a zis : „Doar nu pot să dau două ruble în loc la toată averea, şi în loc de „urmeazăMă” să merg doar la Liturghie “.

Şi în sus îl va îndemna glasul evanghelic a lui Dumnezeu pe om. Şi acest „în sus va însemna de asemenea şi „spre adândc”. Acelaşi Simeon Stâlpnicul a auzit Glasul, care la îndemnat la „mai adânc”. Şi anume căutând în adâncimea propriului suflet, s-a urcat pe o coloană şi a început să trăiască acolo într-o chilie mică, petrecându-şi zilele în rugăciune şi post 37 de ani.

Şi desigur că problema nu constă în faptul că ar trebui să ne mutăm cu traiul în pustiu sau într-o chilie de pe coloană, părăsindu-ne serviciile şi familiile. Pentru milioane de creştini botezaţi ortodox e suficient şi să dea „acele două ruble şi să meargă la Liturghie”, ce reprezintă încă pentru mulţi o adevărată faptă de eroism.

Dar e şi necesar ca de fiecare dată, în fiecare generaţie să existe un om, care ascultând cuvântul Evangheliei să nu mai poată duce existenţa de altă dată, care l-ar chema spre lauda cerească.

Poporul creştin e steril, dacă în el nu se nasc, nu apar sfinţi. Fără de cei care sunt adevăraţii purtători ai Duhului Sfânt, suntem o sare care nu mai e sărată. Iar dacă aleşii Domnului se nasc, cel mai des momentul de plăzmuire a lor pentru o viaţă nouă sunt cuvintele Evangheliei.

Evanghelia – e mereu nouă. Trebuie s-o asculţi de parcă ai auzi-o prima dată. Doar este un adevărat dar. Cele ascultate de multe ori revin din nou – cum şi cele neasculate niciodată.

Sfântul Luca –mărturisitorul , arhiepiscopul Semferopolului, relata în cartea sa autobiografică următoarele. În una din cele mai grele perioade din viaţa sa, când a îndrăznit să abandoneze activitatea pastorală, şi se ocupa doar de tămăduirea bolilor trupeşti, un text evanghelic pe care-l cunoştea pe de rost l-a făcut să tremure ca o frunză în bătaia vântului. Acesta era textul despre discuţia lui Hristos cu Petru.

«Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?” – de trei ori a întrebat Domnul, şi Luca fiind prezent la slujbă, simţea fiecare cuvânt ca adresat lui.

El a uzit şi a citit aceste rânduri nu o singură dată. Dar a venit ziua când aceste cuvinte nu erau doar o discuţie a lui Hristos cu Petru. Dar o întrebare ce-i provoca durere până-n adâncul inimii. „Mă iubeşti tu pe Mine?… ”

Asemenea ar trebui să simtă şi simte la momentul potrivit fiecare creştin, care este atent la cuvântul Domnului şi la propria inimă.

«Mă iubeşti tu pe Mine?», «Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?», «Astăzi în casa ta trebuie sa rămân!», «Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu», – acestea şi multe alte cuvinte trebuie să primim fiecare ca adresate nouă personal.

Şi chiar dacă nu vor aduce aceste cuvinte şi pentru mine sfinţenia lui Simeon sau Antonie, de la auzirea sau citirea cuvintelor  Evangheliei, dar la sigur trebuie să-mi trezească dragostea, să dea naştere lacrimilor, şi altei simţiri ale inimii.

 Şi cum picăturile cu timpul umplă vasul, voi ajunge şi eu cu să stâng suficientă vlagă după aceste întâlniri cu Domnul, ca să-mi pot potoli setea.

Traducere Natalia Lozan
Articol apărut în original pe siteul