Cuviosul Paisie de la Neamţ

0
526
Cuviosul Paisie de la Neamţ
15 noiembrie (28 noiembrie)

Este una dintre cele mai însemnate personalităţi ale monahismului ortodox care au vieţuit pe meleagurile noastre, înnoitor al vieţii duhovniceşti din mânăstirile din Moldova (dar şi din Oltenia şi Muntenia prin ucenicii săi), iscusit traducător al scrierilor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limbile slavonă şi română, adept fervent al metodei isihaste a „rugăciunii lui Iisus”, cunoscut şi sub numele de Paisie Velicicovski.

Se naşte la 21 decembrie 1722, ca al 11-lea copil din cei 12 ai protoiereului Ioan din Poltava şi ai presbiterei Irina, şi va primi la naştere numele de Petru. La frageda vârstă de 4 ani va rămâne orfan, iar din tinereţe va simţi o puternică atracţie spre viaţa monahală, căci tânărul Petru era tăcut şi cu blândeţe în purtări, ca unul ce zăbovea adesea asupra paginilor din Vieţile Sfinţilor. Însă va urma câţiva ani la Şcoala mânăstirească Bratska, ca elev extern, şi cu această ocazie va cerceta bisericile din împrejurimi, cu deosebire Lavra Pecerska. De mult folos îi va fi şi întâlnirea cu mitropolitul Antonie al Moldovei, care probabil că a fost decisivă în hotărârea tânărului de a îmbrăţişa viata monahală.

Astfel, la vârsta de 12 ani, el va fi tuns rasofor, sub numele de Platon, însă nu se cunoaşte numele schitului în care el a fost tuns rasofor. De-a lungul câtorva ani, plin de năzuinţă pentru desăvârşirea evanghelică, Platon va trece prin câteva mânăstiri ucrainiene, şi va poposi în cele din urmă, împreună cu alţi 3 călugări, la schitul Dălhăuţi (jud. Vrancea), unde acolo se aflau câţiva nevoitori care aveau şi preocupări cărturăreşti. De aici, Platon va ajunge la alt schit, Trăisteni, unde a auzit, pentru prima dată, de pravila şi rugăciunile făcute la Sfântul Munte.

Venind la schit stareţul Vasile, de la Poiana Mărului, şi văzându-l pe Platon, îl va lua cu el la Poiana, unde Platon va primi ascultarea de a copia într-un manuscris lucrarea Desiderie. De la Poiana Mărului, Platon va fi trimis la schitul Cârnu. Astfel, în decurs de 4 ani, cât a umblat pe la schiturile româneşti, Platon a putut culege destule învăţături duhovniceşti de la stareţi, duhovnici şi sihaştri. De aceea, dornic de desăvârşire, va lua hotărârea de a merge la Muntele Athos, astfel că în data de 4 iulie 1746, la vârsta de 24 de ani, va intra în mânăstirea Pantocrator din Sfântul Munte, unde se aflau şi câţiva călugări slavi. Negăsind un părinte duhovnicesc s-a hotărât să locuiască singur.

După patru ani de vieţuire sihăstrească, a venit la Sfântul Munte stareţul Vasile, de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monah, sub numele de Paisie. Imediat după acesta a venit din Moldova un monah din Moldova, pe nume Visarion, în căutarea unui duhovnic. Auzind că Paisie ştie limba română, Visarion a venit la dânsul şi a rămas lângă el, ca ucenic. Cu timpul, în preajma lor s-au adunat şi alţi ucenici, dornici să intre în mica lor obşte, astfel că numărul vieţuitorilor din preajma lui Paisie s-a ridicat la 12 români-moldoveni şi 5 slavi.

La vârsta de 36 de ani, Paisie va fi hirotonit ieromonah, de către episcopul Grigorie de la Athos. Deoarece obştea continua să se mărească, Paisie va înfiinţa împreună cu fraţii, în 1757, Schitul Sfântul Ilie, care va spori faima lui Paisie, şi care va duce la atragerea a şi mai mulţi ucenici. In acest fel numărul fraţilor din obşte a ajuns repede la 60, Paisie rânduind viaţa acestora după principiile Sfinţilor Părinţi, mai ales după Regulile Sf. Vasile cel Mare.

Atitudinea ostilă a turcilor, pe de o parte, precum şi rivalitatea dintre greci şi slavi care exista la Sfântul Munte, pe de altă parte, l-au determinat pe Paisie să se gândească la reîntoarcerea în ţările române, şi în 1763, împreună cu alţi 63 de fraţi, au venit în Moldova, unde s-au aşezat la mânăstirea Dragomirna, unde a rânduit aceeaşi viaţă ca şi la Sfântul Munte, iar în curând obştea mânăstirii ajunsese la impresionantul număr de 350 de părinţi şi fraţi.

În urma conflictului ruso-turc (1768-1744), partea de nord a Moldovei a trecut sub stăpânirea Austriei. Teama de uniaţie şi atitudinea guvernului austriac, care privea cu ostilitate bisericile şi mânăstirile ortodoxe, au determinat pe Paisie să primească invitaţia soborului mânăstirii Secu de a se instala la această mânăstire, ceea ce şi face, în data de 14 octombrie 1775. Şi aici Paisie va organiza viaţa monahală după rânduiala Sfântului Munte. După patru ani, Paisie împreună cu obştea sa va primi în dar de la voievodul Constantin Moruzi mânăstirea Neamţ, astfel că cea mai veche mănăstire din Moldova, care a fost centrul vieţii ei religioase şi culturale, va ajunge să fie condusă de stareţul cu înaltă trăire duhovnicească, Paisie.

Aici, la Neamţ, prin muncă şi jertfă, Paisie a reuşit ca să ridice pe noi culmi spiritul de viaţă monahală, verificată şi păstrată la Athos. Totodată, a reuşit să transforme Neamţul într-o academie de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Obştea mânăstirii număra acum în jur de 600 de suflete, iar răspunderea pentru toate aceste suflete îi revenea stareţului. Paisie a arătat şi o grijă deosebită faţă de cei săraci, bolnavi şi refugiaţi, ca şi faţă de închinătorii cu nevoi sufleteşti.

În anul 1791, stareţul Paisie a fost hirotesit arhimandrit de către arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov, ca urmare a venirii acestuia în funcţia de exarh al Moldovei, iar în 1792 s-a întâlnit cu tânărul episcop Veniamin Costache, care dorea şi el ca să fie numit cu metanie la Neamţu, şi ca urmare el a primit de la vestitul stareţ învăţăturile şi sfaturile cuvenite, făcând ascultare şi ca frate.

Dar starea sănătăţii stareţului Paisie a început să slăbească, iar în ziua de 15 noiembrie 1749, împărtăşindu-se cu Sfintele taine şi transmiţând pace şi binecuvântare întregului sobor, prin cei doi duhovnici, Silvestru şi Sofronie, a adormit întru Domnul. Înmormântarea s-a făcut de către soborul mânăstirii, unde s-a rostit şi un Cuvânt la îngroparea Preacuviosului părintele nostru Paisie, arhimandritul şi stareţul sfintei mânăstiri Neamţul şi Secul, care a fost copiat în numeroase manuscrise româneşti.

Cea mai de seamă lucrare scrisă rămasă de la Cuviosul stareţ Paisie este Aşezământul, în 8 puncte, alcătuit odată cu stabilirea la Dragomirna. În această lucrare Sfântul Paisie stabilea normele vieţii monahale, norme care erau alcătuite după învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Rezultatul acestor norme se constituia în faptul că la mânăstirile unde au fost aplicate (Dragomirna, Secu, Neamţu), s-au alcătuit obşti asemănătoare celor din Sfântul Munte.

Spiritul de organizare a vieţii monahale a dăinuit mulţi ani aşa cum l-a statornicit Paisie. Pravila sa a fost aprobată şi întărită prin hrisoave domneşti, deoarece numeroase manuscrise româneşti, începând din 1795 şi până în 1880, au transmis copii după Aşezământul Sfântului Paisie.

Dintre operele sale mai putem evidenţia: Despre rugăciunea minţii, Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul , scrisă de Patriarhul Calist, o traducere din limba greacă în limba slavă, şi mai cu seamă traducerea Filocaliei, din greacă în slavă, prin aceasta monahismul Bisericii Ruse fiind înzestrat cu tălmăcirile Sfinţilor Părinţi nevoitori.

Mai putem remarca faptul că sistemul stăreţiei practicat de Sfântul Paisie s-a răspândit în sec. al XIX-lea la un număr de 117 mânăstiri şi schituri din 35 de eparhii. De asemenea, numeroase manuscrise slavone ale Stareţului s-au răspândit în copii şi se păstrează în mânăstirile din Bulgaria, Serbia, Din Athos, şi din alte biblioteci publice de peste hotare.

Viaţa Sfântului Paisie, alcătuită după moartea sa de diferiţi ucenici, unii din însărcinare oficială, arată că opera Cuviosului, cristalizată pe pământ românesc, a reînnoit aşezământul monahal, a dezvoltat arta scrisului, a cultivat dragostea faţă de scrierile patristice. Cea mai autentică Viaţă a Sfântului Paisie este cea scrisă de monahul Vitalie, care aduce mărturii oculare în legătură cu ultimii ani de viată ai Cuviosului.

În 1967, stareţul de atunci al mânăstirii Neamţ, Arhim. Nestor Vornicescu, a chestionat pe cei mai bătrâni părinţi ai mânăstirii, care au mărturisit că ei au continuat tradiţia înaintaşilor lor, considerându-l pe Paisie „sfânt”, şi numindu-l „Cuviosul Paisie”. Portrete ale sale sunt pictate în holul palatului patriarhal şi în paraclisul Seminarului Teologic de la mânăstirea Neamţ.