Dă-mi Doamne robia trupului în schimbul libertății sufletești

0
386

 

Toate le suferă şi toate le rabdă întru dreptate şi adevăr

Gheorghe Calciu Dumitreasa

Oameni care ne-au sfinţit patria, oameni de care nu am auzit pentru că nu am avut de unde, sau pentru că trăim într-o societate care îşi croieşte idealul călcând în picioare stofa trecutului. Visăm la o lume de mătase când viermii ne atacă ultimă şansă de a mai fi interesaţi cel puţin de noi înşine.

 

M-am gândit la acest articol de multă vreme, dar nu am îndraznit să il scriu. De ce? Poate din acelaş motiv menţionat mai sus: lipsă de informaţie, inconştienţă istorică, credinţă şubredă … nu mi-am imaginat cât de departe poate ajunge tinereţea legionară cu dragostea recunoscătoare faţă de Dumnezeu – pân’ la bătrâneţe; adică până la coroana înţelepciunii duhovniceşti – discernământul.

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este unul dintre aceştia. Şi-a luat crucea şi n-a mai vrut să renunţe la ea până ce nu a deschis porţile Raiului.

Să vedem ce s-a întâmplat!

Se naşte pe malul dreptei credinţe, în braţul drept al Sfântului Gheorghe, patronul fluviului Dunarea, în a 23-a zi a lunii noiembrie din anul 1925, în comuna Mahmudia, judeţul Tulcea, într-o familie cu 11 copii. Poate că de aceea Dumnezeu a binevoit să îl numească – Gheorghe – pentru a face parte din braţele dreptei Ortodoxii care îşi poartă alergând inima în palmă, cu buzele-i violet, ce au răbdat durerea dragostei pe care o avea atunci când spunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

Îşi mărturiseşte cu dragoste credinţa şi îndură peste 21 de ani de închisoare făcând o potecă cu duhul prin care omul să vadă că poate păşi spre Dumnezeu fără să ţină cont de comploturile ateiste. Era în anul II la Facultatea de Medicină când i-a pierit şansa de a salva oamenii de la suferinţă, în urma protestului săvărşit împreună cu câţiva colegi, la adresa introducerii marxismului ca materie obligatorie în şcoală şi asupririle la care erau supuse cadrele didactice.

La început face anumite compromisuri, fapt ce-i pricinuieşte mari mustrări de conştiinţă, astfel încât îi făgăduieşte multmilostivului Dumnezeu că nu va mai avea îndrăzneală să săvârşească asemenea fapte. S-a consolat cu gândul că poate şi-a luat pentru puţin timp Harul Său, pentru a-l lăsa în căderea de unde să-şi găsească adevărata râvnă de a lupta până la capăt.

Fiind în sala de judecată de la Gherla, în procesul pseudovinovaţilor reeducării de la Piteşti intentat de comunişti, are „neobrăzata” îndrăzneală de a arăta în sala de judecată că de fapt, cei vinovaţi sunt conducerea Ministerului de Interne şi Securitatea. Urmările cauzate de acest curaj necenzurat au fost un glas mut al suferinţei trupeşti care striga după Dumnezeu.

În al zecelea an de chin, în luna Sfântului prooroc Ilie Tesviteanul, 1598, când focul mucenicesc al pătimirii era îmbălsămat de sărbătoarea Sfântului Pantelimon, este transferat la Jilava, la secţia de exterminare numită Casimca.

Îi are colegi de celulă pe : Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor şi Constantin Oprişan; şi cand spun „celulă” mă refer la o hrubă cilindrică situată la şapte metri în pământ, ce are ca sursă de aerisire trei găuri în uşă, fără iluminare naturală, cu apa curgând fără oprire pe pereţi. Pâinea se dădea o dată la trei zile, ca apoi să îi silească să mănânce urechi sau picioare de vită pentru a le da stomacul peste cap.

Costache Oprişan fiind bolnav de TBC şi pierzând mult sânge, este îngrijit în permanenţă de cei trei colegi ai săi deoarece nu beneficia de nici o asistenţă medicală. Această ispită vitală îl determină pe Gheorghe, ca prin tăria lepădării de sine insuflate de Duhul Sfânt, să îşi taie venele scurgând sânge în gamelă, iar în urma decantării hematiilor, să-i dea să bea limfa. Acest lucru i-a mai prelungit viaţa cu căteva luni. După un an a trecut în rândul martirilor.

În anul 1963 se îmbolnăveşte şi el de tuberculoză, dar se vindecă în mod miraculos, fară un tratament specific. Poate făgăduinţa facută lui Dumnezeu că dacă îl va elibera, se va face slujitorul Său. Aşa s-a întâmplat, dar a mai trecut ceva timp pănă la slujirea propiu zisă. I se stabileşte domiciliul obligatoriu în Bărăgan, urmând ca după amnistia generală din 1964, Gheorghe Calciu să fie eliberat.

Teologia a mai avut de aşteptat până în anul 1976, timp în care a facut Facultatea de Filologie, secţiunea franceză. „Făgăduinţa îmi era în minte”, spune el, fapt pentru care s-a adresat Patriarhului Iustinian spunându-i întreaga poveste, mai ales că Securitatea intenţiona să îl pună să aleagă între Teologie şi munca sa de profesor. Patriarhul îi spune să îşi continue studiile predând limba franceză la Seminar.

Anul 1978 este marcat de Postul Sfintelor Paşti, în care ţine un şir de 7 prelegeri intitulate „Şapte cuvinte către tineri”, predici care au stârnit admiraţia şi interesul multor studenţi din cadrul mai multor facultăţi din Bucureşti.

Nu rămâne indiferent la decizia lui Nicolae Ceauşescu de a dărâma Biserica Enei din Bucureşti, pe locul careia era planificată construirea unui bar. Acest curaj înfloritor, plin de sevă chiar şi după atâţia ani de suferinţă, nu a putut fi trecut cu vederea şi a avut drept consecinţă un lung şir de ameninţări telefonice menite să îl descurajeze şi să-i terorizeze familia, următorul pas fiind făcut de confiscarea averii, astfel încât soţia şi copilul râmân fără bunurile de strictă folosinţă.

Lupta pentru căştigarea libertăţii religioase prin acest „NU!”  în faţa deciziei de a se demola acest lăcaş, înveşmântat în cuvintele încurajatoare în păstrarea idealului de unitate creştin-naţională ale celor şapte predici tăioase la adresa sistemului ateist, l-au condus în vizorul Securităţii şi este arestat în anul 1979, judecat şi condamnat abuziv la mai mult de 10 ani de închisoare în care se urmăreşte reeducarea sa. Această sentinţă aduce un mare val de proteste din partea exilului, mai precis din partea intelectualilor care vin în ajutorul părintelui, şi anume: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma.

A executat cinci ani şi jumătate din pedeapsă prin absolut toate închisorile şi asta numai pentru că medicul şcolii a pus parafa pe o foaie în care spunea că părintele Calciu prezintă tulburări psihice necesitând internarea de urgenţă la nebuni.

Făcând o paralelă, reamintesc cutremurul din primăvara anului 1977. În urma acestui dezastru natural este pusă la pământ aripa dreaptă a internatului ce aparţinea de Seminar, care se prăbuşeşte peste patru elevi. Chemat de seminarişti de acasă în toiul nopţii, este singurul profesor care îi ajută din răsputeri, cu mâinile goale, să-i salveze de sub dărâmături. Acest act eroic s-a presupus a fi determinantul „bolii” ce l-a ţinut internat trei luni la secţia de psihiatrie. Este eliberat în 20 august 1984 în urma presiunilor internaţionale venite din partea liderilor lumii, cum ar fi: Margaret Thatcher, Ronald Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea.

Împotriva voinţei sale,  în anul 1985 este obligat să părăsească ţara împreună cu familia şi se stabileşte în Statele Unite, în Cleverland, până în anul 1988, unde primeşte cetăţenia de onoare.

Pentru a-şi asigura condiţiile existenţiale lucreză în construcţii, ca muncitor necalificat, cărând saci de ciment, asta până în anul 1989 când se mută cu familia la Washington DC pentru a prelua parohia românească „Sfănta Cruce”. Numărul credincioşilor creşte în mod impresionant şi multe  persoane de alte confesiuni se convertesc la ortodoxie pentru dragostea, harul şi viaţa îmbunătăţită pe care le avea părintele.

Este autorul ideii Romfest şi unul dintre fondatorii evenimentului bienal – cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni – al cărui Comitet Internaţional îl conducea. Îşi  continuă lupta în Statele Unite ale Americii în numele lui Dumnezeu şi eforturile pentru apărarea intereselor românilor, fiind, de asemenea, primit la Casa Albă de  Ronald Reagan şi George Bush senior.

Înaintează demersurile necesare pentru întemeierea unei noi Biserici pentru românii din zona Washington D.C., Biserica Sf. Andrei, în anul 2006 şi nu renunţă la dorinţa de a-şi revedea ţara-mamă, vizitând-o aproape în fiecare an pe “Sfânta Muceniţă Romania” pentru a ţine conferinţe şi a vizita câţiva prieteni apropiaţi.

Ca ultimă “povară” Dumnezeu îl binecuvintează cu o boală Ca-n Cer (cancer) a pancreasului, semn că activitatea sa telurică va începe să prindă aripi. Este operat la Spitalul Militar din Bucureşti, iar printre vizitatori se numără Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, Înalt Prea Sfinţia Sa, regretatul Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei Crişanei şi Maramureşului şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la acea vreme, Prea Fericirea Sa Teoctist.

Praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică a anului 2006 îşi deschide porţile împărăteşti pentru ca unul din Sfinţii Închisorilor să păşească pe pământul ceresc pentru mult aşteptata întâlnire cu Ziditorul celui ce I-a slujit mâniindu-se cu smerenie întru această viaţă..

Slujba de înmormântare a fost oficiată de Prea Sfinţitul Episcop Vicar Irineu Duvlea, iar în ţară a fost prohodit în Biserica Radu Vodă de însuşi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericirea Sa Teoctist, alături de alţi ierarhi şi foşti elevi, ajunşi acum preoţi.

Potrivit dorinţei sale, este înhumat în ţara după care a tânjit atăta vreme, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, din judeţul Neamţ unde a fost prohodit de Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu, de monahii obştei şi de sute de credincioşi.

Şi-aşa cu viaţa martirului Calciu…zeci de ani petrecuţi între aceiaşi patru pereţi, împreună cu alţi martiri, la rândul lor tot între aceiaşi pereţi, dar la distanţe diferite. Fiecare cu lupta sa, dar întru acelaş strigăt de eliberare, măcar de omul cel vechi, dacă nu şi de detenţie.

                                                                                         Cu fiască supunere întru Domnul,

                                                                                                          RamonaBV