Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte (O sminteala a „tranziţiei”: linguriţa contagioasă)

0
834
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luam aminte (O sminteala a „tranziţiei”: linguriţa contagioasă)

De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi pahar, cu aceeaşi linguriţă, niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este ceea ce este mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Asta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă frumosul miros ale sfintelor moaşte, câţi desconsideră sfintele moaşte, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre…”

Am început cu aceste rânduri ale Mitropolitul Nicolae din Messogia şi Lavreotiki încercarea de a răspunde la frământările unuia din vizitatorii noştri, care ne-a scris că „o mare parte din creştiniii de azi se leapădă de Sfânta Împărtăşanie, mai ales mamele cu copii, deoarece se tem să nu se molipsească de vreo boală.” Deşi „a rămâne la credinţa că această linguriţă e mai degrabă purtătoare de microbi decât de cele dumnezeieşti, înseamnă a nesocoti cele sfinte.  Şi oare în indemnul de la Heruvic “toată grija cea lumească să o lepădăm” nu e cuprinsă şi lepădarea unei astfel de griji? A ajuns microbul mai puternic decât Dumnezeu? Sigur nu.”

În continuare vă vom prezenta mai multe materiale care sperăm că vor fi de folos pentru întărirea în credinţă şi în apropierea cu fior sfânt şi înalt de Sfânta Împărtaşanie, fără poticniri şi sminteli care nu ar trebui să existe în viaţa unui creştin ortodox.

Sfantul Ioan Maximovici ia impartasania scuipata de o bolnava de turbare

“O cunoştinţă apropiată de-a vlădicăi, O. Skopicenko povesteşte că o femeie, Menşikova, a fost muşcată de un câine turbat şi, neglijând regulile elementare legate de tratamentul muşcăturilor, s-a îmbolnăvit de turbare.

Când vlădica a împărtăşit-o pe muribundă, ea fu cuprinsă de una din crizele specifice bolii şi, dând afară spumă pe gură, ea scuipă şi Sfânta împărtăşanie. Dar Sfintele Taine trebuie consumate, aşa că vlădica le-a ridicat de pe jos şi le-a înghiţit, însoţitorii care erau cu el n-au apucat decât să strige:

„Ce faceţi ? Turbarea este foarte molipsitoare !”.

Dar vlădica le-a răspuns liniştit:

„N-o să se întâmple nimic, doar sunt Sfintele Taine”.

Si, întradevăr, nu i se întâmplă nimic”.

Sfantul Nicolae Planas: Impartasirea leprosului

“Alta intamplare dovedeste credinta neindoielnica si evlavia ce-o avea in savarsirea sfintitelor sale datorii. Acolo, in parohia sa, pe o strada ingusta, se ascundea un lepros intr-o stare grava. I se mancasera buzele, din cauza infricosatoarei boli. Odata, Parintele a mers sa-l impartaseasca, dar gura lui distrusa n-a putut primi Sfantul Trup al Domnului, care a cazut alaturi. Fara nici o sovaiala, Parintele s-a aplecat si cu gura sa a luat margaritarul dumnezeiesc care cazuse si l-a “consumat”. Asta s-o auda si cei care sovaiesc sa se impartaseasca, pentru ca se tem de microbi! Intr-adevar, mare blasfemie! Dumnezeul viilor si al mortilor, Care a facut cerul si pamantul sa fie biruit de microbi! Aiureli ale necredintei celei intunecate.

Cat despre bolnavul acesta, l-a descoperit Politia si l-a trimis la azilul de leprosi impreuna cu fiica lui, care si ea se molipsise mancandu-i-se degetele. Cu toate acestea, Parintele n-a patit nimic”.


Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

“Un fapt asemanator s-a intamplat si in 1942, la Ioanina. Predicatorul preot Benedict Petrachis (+1961), dupa Sfanta Liturghie la bisericuta din Cadro, s-a dus la spitalul din acea localitate unde se gasea si sectia TBC, ca sa impartaseasca pe bolnavi.

Un bolnav care se gasea intr-o stare grava, imediat ce s-a impartasit a vomat pe cearceaf. Imediat parintele Benedict a luat cu lingurita, a mancat, si a dat porunca ca cearceaful sa fie ars.

Doctorii l-au vazut si s-au ingrozit:

Ce face, nebunul?, au strigat. Peste putin timp il veti vedea cu TBC.

Dar nici peste putin timp si nici peste mult timp nu l-au vazut cu tuberculoza. Harul Tainei nu a lasat sa se intample nimic”.

*

“Raposatul Dimitrie Panagopulos (1916-1982), predicator luminat, predica chiar si la spitalul Sotiria, unde altii nu se apropiau de frica tuberculozei. Acolo il insotea parintele Dimitrie Papantonis, care spovedea pe tuberculosi si savarsea Sfanta Liturghie.

Intr-o zi, un doctor, care urmarea predicile, s-a apropiat de predicator si i-a spus:

Domnule Panagopulos, este imposibil ca preotul sa consume continutul Sfantului Potir. Se impartasesc atatia bolnavi din acesta si dupa cum este cunoscut, microbul se transmite prin saliva. Ce face deci preotul cu Trupul si Sangele Domnului, care ramane? Il varsa in chiuveta? Acesta nu este insa un pacat mare?

Un astfel de lucru nu se intampla niciodata, a raspuns predicatorul. Hristos nu se infecteaza cu microbi. Si din nemuritoarele Taine nu exista niciun pericol de infectare.

Doctorul insa nu putea sa creada. Atunci acela l-a sfatuit sa urmareasca Liturgha si la sfarsit sa se aseze undeva, incat sa vada miscarile preotului in timpul consumarii continutului Sfantului Potir. Asa s-a si intamplat. Doctorul a vazut cu ochii lui cum preotul slujitor a consumat Sfintele Taine. L-a vazut chiar cum punea vin ca sa nu ramana nici urma din Trupul si Sangele Mantuitorului. De atunci doctorul nu numai ca a crezut, ci se impartasea si el cu bolnavii”.

*

“Exista crestini carora le este frica sa se impartaseasca ca nu cumva sa ia microbi! Daca ar fi fost asa, nu ar mai fi trait niciun preot, deoarece ei la sfarsit consuma continutul Sfantului Potir din care se impartasesc mereu sute de credinciosi cu boli diferite. Cu toate acestea, niciun preot nu a patit niciodata nimic. Trupul si Sangele Domnului sunt foc.

Una din multele intamplari care dovedesc incontestabil acest adevar este si urmatoarea: cand mitropolitul din Hio, Pantelimon Fostinis (+ 1962) era predicator in Attica, a mers candva la spitalul Sotiria. Acolo i-au adus asistentii o tava mare cu multe lingurite.

De ce ati adus toate acestea?

Ne-au spus doctorii sa impartasiti cu acestea pe bolnavi, incepand de la cei mai usor bolnavi si apoi pe cei grav bolnavi.

Nu este nevoie de aceasta, a raspuns cu credinta preotul.

Intr-adevar, la Sfanta Liturghie a impartasit normal pe bolnavi si apoi s-a apropiat de usile imparatesti ca sa consume Sfanta Euharistie. A facut aceasta ca sa il vada toti, ca sa inteleaga doctorii ca Sfanta Euharistie este foc care arde totul”.

Teologul Jean-Claude Larchet: Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli?

“[…] Într-adevăr, mulţi credincioşi se pot tulbura …, apropiindu-se de Sfânta Împărtăşanie cu îndoieli apărute în urma acestora, fapt care poate avea consecinţe grave pentru viaţa spirituală a credincioşilor dar şi pentru sănătatea lor. Într-adevăr, aşa cum citim în rugăciunile de înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi conform învăţăturii părinţilor noştri, dacă nu ne apropiem cu multă credinţă şi cu curăţenie sufletească, Împărtăşania ne va fi nu spre mântuire şi vindecare, ci „spre judecată, sau spre osândă” şi putem ‚ajunge neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, împartăşindu-ne cu nevrednicie” (Rugăciunea întâi înainte de Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare). Măsurile preconizate de [protoiereul mitropoliei] sunt departe de a proteja credincioşii de boli, ba chiar îi îmbolnăvesc din pricina lipsei de credinţă pe care o exprimă şi o inspiră!

Oare cum mai pot fi crezuţi preoţii care şterg Sfânta Linguriţa după fiecare împărtăşanie [asa cum fac, de pilda si unii arhierei romani chiar din Franta!, n.n.], atunci când spun rugăciunea de înainte: „Cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi scump Sângele Tău”, sau: „dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea sufletului şi a trupului”?

Iar cei cu credinţa slabă şi care se îndoiesc pot să se lipsească de Sfânta Împărtăşanie. Dar cum să admitem că preoţii, al căror rol este de a întări credinţa credincioşilor şi de a ne fi exemplu, pot să semene asemenea îndoieli acolo unde altfel nu ar exista sau să întarească îndoielile acolo unde există deja?

Astfel de cuvinte şi atitudini atacă inima credinţei noastre, căci El, Cel care a învins moartea, Hristos Cel Atotputernic, Doctorul suprem al sufletelor şi trupurilor, care are puterea de a vindeca bolile sufletului, minţii şi trupului şi care face în fiecare zi o mulţime de minuni dăruind credincioşilor prea Sfântul Său Trup şi Sânge, este prezentat ca o posibilă sursă de boală şi este supus unor măsuri profilactice?

Din păcate, asemenea denigrări s-au răspândit deja în unele ţări. Ştim că preoţii din Patriarhia Antiohiei sunt învăţaţi să toarne de la distanţă Trupul lui Hristos în gura credincioşilor, astfel încât să nu rişte ca Sfânta Linguriţă să le atingă gura; mai ştim că în unele parohii din SUA, Sfânta Împărtăşanie se dă cu linguriţe de plastic de unică folosinţă (puteţi vedea chiar şi fotografii ale acestei practici pe internet). Oare o să ajungem într-o zi să punem vreun antiseptic sau antibiotic în Sfântul Potir?

Este important ca episcopii din Europa de Vest să ia măsurile necesare ca astfel de practici nelegiuite să nu pătrundă şi în continentul nostru. „

Sfintele Taine – izvorul cel fără de moarte


pr. asist. Silviu TUDOSE

“Din motive practice, pentru a nu se prelungi excesiv timpul împărtăşirii, dar şi pentru a fi evitate eventualele profanări, a fost introdusă linguriţa. Ea se confecţionează dintr-un metal preţios, se sfinţeşte şi se foloseşte numai pentru împărtăşire. Tâlcuitorii cultului au văzut în ea un simbol al cleştelui cu care îngerul din vedenia proorocului Isaia a luat un cărbune aprins şi i-a atins buzele (Isaia VI). Desigur că, în cazul lui Isaia, cărbunele aprins era chip al insuflării sale de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi, însă, cărbunele este chip al Sfintei Împărtăşanii, numită în rugăciuni „cărbune şi foc arzător“. Sub chipul unui cleşte apare linguriţa şi în iconografia Bisericii (de exemplu, în mâna stareţului Zosima, care o împărtăşeşte pe Cuvioasa Maria Egipteanca, după mulţi ani de pocăinţă). Rămâne de neînţeles teama unora, atât preoţi, cât şi credincioşi, de a se împărtăşi cu aceeaşi linguriţă. Unii fac chiar tot posibilul ca ea să nu se atingă de buzele celui care se împărtăşeşte. Până una alta, cei care se tem ar trebui să se gândească la „izvorul cel fără de moarte“ şi să nu se mai îndreptăţească folosind argumente anterioare secolului al IX-lea când, aşa cum am văzut, practica Bisericii era alta. Dacă Biserica şi-a însuşit împărtăşirea cu linguriţa, înseamnă că nesocotirea ei este un semn al lipsei de ascultare şi, în fond, al necredinţei”.

www.razbointrucuvant.ro

De la lingurita ca obiect liturgic, la lingurita de unica folosinta

  Lingurita se intrebuinteaza la impartasirea credinciosilor cu Trupul si Sangele Domnului. In primele sase secole uzul linguritei este necunoscut. In aceasta perioada impartasirea credinciosilor era asemanatoare cu cea a clericilor. Ei primeau de la preot Sfantul Trup in mana dreapta, care era incrucisata peste cea stanga, apoi se impartaseau direct din potir cu Sangele Domnului. Existau si situatii in care credinciosii primeau Trupul Domnului imbibat cu Sfantul Sange.

Canonul 101 al sinodului Trulan (quinisext, 692) osandeste pe cei ce „in loc de mana, pregatesc vase de aur sau din alta materie, pentru primirea dumnezeiescului Dar”. Nu se stie cat a durat aceasta practica. De retinut e ca in secolul al IX lea, can. 10 al sinodului local numit I-II (Constantinopol 861) enumera si lingurita intre sfintele vase.

Prima marturie indirecta privind folosirea linguritei la impartasirea credinciosilor o avem in sec. al VII lea la Sfantul Sofronie al Ierusalimului (+638). El afirma in „Descrierea minunilor Sfintilor Kir si Ioan” ca Trupul Domnului era inmuiat in Sfantul Sange, ceea ce ne face sa credem ca impartasirea cu ele se facea cu ajutorul linguritei. In Viata Sfintei Maria Egipteanca se mentioneaza ca avva Zosima a luat pentru impartasirea ei intr-un potir, amestecate. Interesant e ca iconografia arata in acest sens si lingurita.

Potrivit unor cercetatori, uzul linguritei s-ar fi introdus prin sec. VII in Siria. Altii sustin ca aparut pentru prima oara in Egipt si ca s-a generalizat in toata crestinatatea ortodoxa incepand cu secolul al X lea.

De ce apare lingurita pentru impartasire?

Pentru a se evita o posibila profanare a tainelor a fost introdusa lingurita. Din neglijenta credinciosilor sau a preotilor exista riscul sa cada pe jos faramituri din Sfantul Trup. Existau si cazuri cand el era luat si dat celor care erau opriti de la impartasire.

De la lingurita ca obiect liturgic, la lingurita de unica folosinta

Au existat cazuri in unele biserici ortodoxe cand s-a intrebuintat la impartasirea credinciosilor lingurite de unica folosinta sau lingurite sterilizate. Cauza? Refuzul unora de a se impartasi cu lingurita comuna. A ramane la credinta ca aceasta lingurita e mai degraba purtatoare de microbi decat de cele dumnezeiesti, inseamna a nesocoti cele sfinte. Oare in indemnul de la Heruvic „toata grija cea lumeasca sa o lepadam” nu e cuprinsa si lepadarea unei astfel de griji? A ajuns microbul mai puternic decat Dumnezeu? Sigur nu. Insa, alt lucru e cert: in astfel de situatii credem mai mult in puterea microbului decat in puterea lui Dumnezeu. Ma intreb cum mai percepe o astfel de persoana chemarea la impartasire: „cu frica, cu credinta, cu dragoste sa va apropiati”?

Probabil se inarmeaza cu o lingurita de unica folosinta si asa scapa de frica, are credinta ca ramane sanatoasa si da dovada ca are dragoste fata de trup. O mai mare ratacire nu vad. Ignoranta in aceasta directie constituie o reala problema, care ar trebui sa ne preocupe serios. Nu aceasta este Ortodoxia. Ea nu ofera paine si vin, ci Trupul si Sangele Domnului.

www.crestinortodox.ro

O sminteala nu chiar inofensiva…

Experienta milenara a Bisericii demonstreaza faptul ca, in majoritatea cazurilor, alunecarile doctrinare au la origine mici deplasari de accent, de tipul simplelor derogari de ordin formal, la prima vedere absolut nesemnificative in raport cu intregul continut al oficiului liturgic. Dincolo de binecunoscutele sale cauze, iconoclasmul – cea mai importanta criza doctrinara pe care a cunoscut-o Biserica – a fost posibil in primul rand din pricina unor apucaturi idolatre ivite in cultul icoanelor, la inceput manifestate izolat, dar a caror practica a evoluat pana la a fi ingaduita destul de curand de o multime de preoti slujitori. La cererea expresa a credinciosilor vremii, acestia ajunsesera sa razuie in potirul euharistie grund din icoanele facatoare-de-minuni, chipurile, cu scopul de a intari puterea sfintitoare a Dumnezeiestilor Taine!

In pofida acestui delir pietist, o superstitie la fel de veche, prezenta si astazi in mentalitatea multor clerici, ii determina sa fie excesiv de increzatori in digestia „stomacului” Ortodoxiei, in capacitatea acestuia de a macera eficace orice eres poporan furisat in cuprinsul sau. De aceea, -atunci cand se afla confruntat cu diversele fantasme pe care le produce fervoarea pornirii religioase, preotul ortodox este obisnuit sa le trateze ca pe niste sminteli inofensive, trecatoare si, in consecinta, evita, pe cat ii sta in putere, sa le interzica, pentru a nu starni tulburare si scandal in randul credinciosilor…

Si totusi, asa cum pomeneam mai sus, nu de putine ori aceste asa-zise „sminteli inofensive” s-au aratat a fi nu numai indigeste, ci de-a dreptul nefaste. Este cazul sa subliniem ca de fiecare data vina au purtat-o graba si usuratatea cu care preotii au incuviintat propunerile pietiste tributare religiozitatii analfabete. De aceea, tot preotii sunt cei care se fac vinovati de raspandirea unei ipohondrii recente, care deja a capatat forma unui obicei ce risca sa devina destul de curand o practica ecleziala curenta: primirea Sfintelor Taine folosind lingurita personala!

O sminteala a „tranzitiei”: lingurita contagioasa

Stresati pesemne de perfizii virusi ai Asiei si ai Africii, unii crestini bastinasi, tematori sa nu-si piarda sanatatea de fier, refuza sa se mai impartaseasca cu Trupul si Sangele Mantuitorului din aceeasi lingurita cu aproapele. Sfintenia odoarelor si vaselor care „instrumenteaza” Euharistia nu pare sa le garanteze acestora si sterilitatea! Convingerea acestor credinciosi este ca atingerea buzelor aproapelui spurca intr-atat lingurita, incat aceasta trebuie urgent schimbata; reintroducerea ei in potir si atingerea de Sfintele Taine, inainte de a atinge din nou buzele altui credincios, nu reuseste, in viziunea lor, sa ucida virusii tolaniti pe lingurita. S-ar zice ca mizeria aproapelui a devenit mai contagioasa decat dumnezeirea Sfintelor Taine. Somati de scarba credinciosilor, dar mai ales dornici sa le fie pe plac, parintii, fara sa se gandeasca prea mult, au purces la niste masuri menite sa domoleasca anxietatea „oitelor” sanatoase tun. Ca urmare, unii preoti ai B.O.R. s-au apucat si au cumparat pe ruptelea seturi intregi de lingurite care sa acopere cererea credinciosilor dornici sa se impartaseasca la marile praznice. Cu toate acestea, unii crestini, banuitori in continuare, prefera sa se prezinte dinaintea Sfantului Potir inarmati cu lingurita proprie, pe care, sub privirea intelegatoare a preotului, o scot grijuliu din buzunarul de la piept al hainei, de undeva de langa buletin, infasurata atent intr-un servetel…

In alte parti ale patriei noastre, acolo unde igiena a ajuns sa concureze destul de serios evlavia, parintii au inventat un procedeu nitel mai sofisticat: crasnicul sau diaconul, aflati in preajma parintelui, tin o galetusa cu spirt; imediat ce lingurita s-a desprins de pe dubioasele buze ale aproapelui, este scufundata si clatita profesional in alcool, dupa care este bine stearsa cu un pocrov de matase aflat la inde mana.

O lingurita aseptica pentru linistea noastra

In Ardeal, am avut ocazia sa contemplu cu proprii mei ochi un alt „stil” de cuminecare, amintind de obiceiul Bisericii primare. Din spusele preotului, se pare ca acest „stil” a fost provocat de presiunile exercitate de greco-catolici si de „neloiala” lor impartasanie cu ostie! Aflat dinaintea usilor imparatesti, preotul tine potirul cu Sangele Domnului, iar in dreapta, pe o masuta asezata sub icoana imparateasca a altarului, se afla o tavita cu Trupul lui Hristos. Parintele ia din tavita o farama din Trupul Domnului, o inmoaie in Sangele din potir, dupa care o azvarle expert direct in gura cascata a credinciosului.

Dupa cum se poate vedea, inventivitatea preotilor, menita initial sa domoleasca anxietatea poporului credincios, n-a facut altceva decat sa dea un strasnic vot de blam Sfintelor Taine si puterii lor izbavitoare. Asa stand lucrurile, mi se pare util sa reamintesc cateva chestiuni elementare, folosind manualul si ferindu-ma sa spun de la mine ceva: „Vasele si odoarele sfinte ale altarului sunt: potirul, steaua, acoperamintele, antimisul, copia, lingurita, buretele, rispida si cadelnita… Respectul ce s-a dat totdeauna acestor sfinte obiecte a fost atat de mare, incat, inca din sec. IV, s-a oranduit o anumita parte a bisericii, numita schevofilacon, pentru pastrarea sfintelor vase si s-a infiintat prin sec. V o functiune clericala intitulata schevofilax, in a carui indatorire cadea purtarea de grija a sfintelor vase si odoare. Schevofilaxul sedea imbracat in vesminte diaconesti in usa schevofilachiului si de aici aducea in altar, in timpul Liturghiei, vasele si odoarele, de unde apoi le lua pentru a le pune la locul lor, dupa indeplinirea serviciului divin… Aceste obiecte liturgice nu se intrebuinteaza decat la plinirea Sfintei Euharistii, potrivit canonului 73 apostolic, care suna astfel: „Nimenea sa nu indrazneasca de a intrebuinta in folos propriu vreun vas de aur sau de argint, ori vreun val sfintit…”. Asemenea si Sinodul VI ecumenic pedepseste cu asprime pe clericul ori laicul care s-ar folosi pentru sine de potir, disc, sau de oricare alt odor sfintit… Lingurita se face din aur, argint sau din alt metal pretios, avand manerul in chipul crucii… Ioan Damaschinul in De fide lib. (4, cap. 17), Gherman in Mistagogia sa, cum si Balsamon in comentariul canonului 101 al Sinodului VI ecumenic, vorbesc cu indestulare de intrebuintarea linguritei in impartasirea euharistica… Liturghisitori autoritari ai Bisericii Rasaritene arata ca lingurita inseamna clestele cu care serafimul, luand un carbune de foc de pe altar, l-a atins de buzele profetului Isaia, curatindu-l cu aceasta de pacatele lui” (Badea Ciresarul, Tezaurul liturgic al sfintei Biserici crestine ortodoxe de rasarit, tomul 2, Bucuresti, 1911 – text aprobat de Sf. Sinod al B.O.R. in sedinta sa din 23 octombrie 1909).

Acestor precizari le adaugam cateva sintagme memorabile ale parintelui Staniloae, folositoare la toata vremea, atat lumii credincioase, cat si prea blanzilor pastori ai acesteia: „Crestinismul occidental a facut inca din vechime o deosebire intre notiunea de sfant (sanctus) si sacru (sacer). Sanctus e referit la Dumnezeu ca persoana… Pentru locasul bisericesc, pentru actele de cult, pentru obiectele cultului se foloseste numirea de „sacru”, care e mai putin decat sfant… in aceasta distinctie dintre sacru si sfant in crestinismul catolic e implicata, credem, necunoasterea lucrarii necreate a lui Dumnezeu, care, fiind si ea sfanta, ca si Dumnezeu, Subiectul ei face sa fie vazute ca „sfinte” toate actele savarsite in Biserica Ortodoxa, toate persoanele si obiectele atinse de ea, toate fiind „sfintite” prin aceasta. Crestinii ortodocsi vorbesc de „sfintirea apei”, de „sfintirea vesmintelor preotesti”, a icoanelor, a caselor, de „sfintirea” celui hirotonit ca preot. Pentru ei, e „sfanta” crucea, sunt „sfinte” icoanele, e „sfanta” biserica si vasele din ea. Ei nu-L considera pe Dumnezeu cel sfant despartit de acestea… Biserica Ortodoxa urmeaza in aceasta privinta exemplul Sfintei Scripturi, in care numele de sfant e dat nu numai lui Dumnezeu si persoanelor care intra in legatura cu El, ci si obiectelor supuse lucrarii Lui, obiecte care nu pot fi concepute decat in legatura cu persoana lui Dumnezeu sau cu persoanele omenesti – sfintite de lucrarea Lui… In cateva locuri din Vechiul Testament, traducerea franceza foloseste pentru obiectele utilizate in cult expresia de „sacru”. Dar traducerea romaneasca foloseste peste tot expresia „sfant”. Astfel, in traducerea franceza se spune: „Vei face lui Aaron vesminte sacre” (Ies. 28); „A pus placa de aur, ca diadema sacra” (Leu. 8, 9) sau „Fineas purta in maini vasele sacre” (Num. 31, 6). Dar traducerea romaneasca foloseste in toate locurile amintite numirea de sfant, chiar daca traducerea franceza foloseste aceasta numire in marea majoritate a locurilor, caci la baza ambelor cuvinte franceze sta evreiescul kadof

O noua functiune ecleziala: parintele tamponofor (purtator de tampon)

Acest exceptional statut mistic descris de marele teolog impune un tratament cuviincios aplicat fiecaruia dintre odoarele care participa la jertfa nesangeroasa a lui Hristos. Ignorarea acestor sfinte rigori canonice introduce in viata liturgica absurdul si batjocura. Urmand o asemenea cale zapacita, sa nu ne mire daca in curand va aparea, alaturi de functiunea parintelui microfonofor (pe care o semnalam altadata), o noua functiune ecleziala: cea a parintelui purtator de tampoane de vata imbibate in spirt. Acesta se va deplasa tot timpul slujbei de la o icoana la alta, de la un odor la altul, pentru a indeparta urma „infectata” lasata pe obiectele sfinte de sarutul credinciosului. Adio har, adio energii increate, adio Ortodoxie! Traiasca sfanta profilaxie!

www.crestinortodox.ro

Iar fariseul s-a mirat văzând că El nu S-a spălat înainte de masă. Şi Domnul a zis către el: Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie.Nebunilor! Oare, cel ce a făcut partea din afară n-a făcut şi partea dinăuntru? Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate. (Luca 11, 38-41)

Prelucrat şi postat Natalia Lozan

 



38. Iar fariseul s-a mirat văzând că El nu S-a spălat înainte de masă.
39. Şi Domnul a zis către el: Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie.
40. Nebunilor! Oare, cel ce a făcut partea din afară n-a făcut şi partea dinăuntru?
41. Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate.