Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi (sau despre păcatul stăpânirii şi înjosirii celorlaţi)

0
285

Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi (sau despre păcatul stăpânirii şi înjosirii celorlaţi)

Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.

În cartea mea despre Stareţul Siluan, la sfârşitul descrierii vieţii sale adaug cuvântul lui cel de pe urmă. Eu i-am zis:

– Îmi pare rău că sunt tot mereu bolnav şi că nu am mai multă vreme să dau teologiei.

Cu blândeţea şi liniştea lui caracteristică, el m-a întrebat:

– Şi socotiţi aceasta a fi ceva mare?

Eu mă purtam cu el ca ştiind că era cel mai înalt dar al bunăvoirii lui Dumnezeu către mine. Şi, fireşte, nu am putut răspunde la întrebarea lui.

După un moment de tăcere, îmi zice:

– Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi.

Am numit aceasta cuvântul cel de pe urmă, pentru că şi Domnul vorbeşte despre acelaşi lucru la Cina cea de Taină. Şi apostolul Pavel tot aşa zice:

Ci râvniţi darurile cele mai bune. Şi încă mai înaltă cale arăt vouă. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea prorocie şi aş şti tainele toate şi toată cunoaşterea, şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimica sunt. Şi de aş împărţi toată averea mea, şi dacă trupul meu aş da să-l arză, iar dragoste nu am, nimic îmi foloseşte. Dragostea îndelung-rabdă, se dăruieşte, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte, nu se făleşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate suferă, toate crede,  toate nădăjduieşte,  toate rabdă. Dragostea niciodată nu cade; ci, fie prorocii, vor pieri; fie limbi, vor înceta; fie cunoaştere, va pieri. Pentru că din parte cunoaştem, şi din parte prorocim. Iar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ce este în parte se va zădărnici. Când eram prunc, ca prunc grăiam, ca prunc cugetam, ca prunc socoteam; iar dacă m-am făcut bărbat, am lepădat cele prunceşti. Că vedem acum ca prin oglindă în ghicitură, dar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte precum şi cunoscut, sunt. Acum dar rămâne credinţa, nădejdea, dragostea, acestea trei; iar mai mare între acestea este dragostea.

A o spune cu mai multă putere este cu neputinţă.

Şi în cuvântul pe care l-am numit „cuvântul cel de pe urmă” al Cuviosului Siluan, într-o formulă cât se poate de scurtă se cuprinde aceeaşi putere a dragostei care mântuieşte şi care este centrul a toată viaţa, chiar a Înseşi Dumnezeirii. În scrierile Sfântului Ioan din Kronştadt, vorba este numai despre aceasta. Şi la mulţi alţi sfinţi, pe oricare îl vom lua, totul se reduce la aceeaşi. De-aceea, mai înainte de toate, noi trebuie să păzim dragostea şi să tânjim către ea.

Astfel, în viaţa noastră monastică, de nu ne vom învăţa a iubi, nu ştiu ce îndreptăţire s-ar putea găsi în favoarea monahismului. Nici nu există! Dragoste până la dorirea de a suferi pentru Hristos şi de a-şi vărsa sângele, este cu putinţă şi în afara monahismului. Însă monahismul nostru este o anume organizare a întregii vremi potrivit dorinţei noastre de a ne mântui, adică de a deveni în stare a primi viaţa vecinică de la Dumnezeu. De ne vom umplea de o astfel de înţelegere, atunci ne va veni o însuflare ce nu părăseşte pe om, chiar dacă în exterior el va fi redus la ultimul grad de deşertare, ba chiar şi omorât, precum a zis Domnul: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu au mai mult ce face.

Aşadar nu vreo oarecare funcţie în viaţa pămân­tească mântuieşte pe om, ci pe om mântuieşte numai viaţa după poruncile lui Dumnezeu. Dacă omul păzeşte poruncile, şi le păzeşte cu adevărat, cu simţământul că Domnul le-a grăit ca fiind ultima descoperire oame­nilor despre cum trăieşte însuşi Dumnezeu, întreaga noastră viaţă va deveni alta. Şi deşi din afară nimic nu se vede, dar toată frumuseţea şi puterea, toată puternicia vieţii veşnice se află înlăuntrul omului. Iar noi ne învăţăm această taină a iubirii lui Dumnezeu treptat. Monahismul nostru este întemeiat pe acele principii ce duc către ţelul pomenit.

Viaţa noastră este plină de tensiuni. Toate zilele şi nopţile le petrecem în grija de a ocoli păcatul.

Iată, nu demult un suflet a venit către noi şi a zis: „Când eram slobodă de credinţă şi trăiam fără Dumnezeu, eu nu aveam probleme şi viaţa se desfăşura simplu. Iar acum nici ziua nici noaptea nu am linişte“. Şi sufletul acela începător se revărsa în rugăciune simplu, înaintea lui Dumnezeu: „Doamne, ce ai făcut cu mine? Acum, nu mai aflu nici loc, nici clipită când să fiu liniştită”.

Aşa si cu viata monastică – este o încordare-limită a puterilor omeneşti şi a atenţiei. Cu toate acestea, din afară pe monahi îi putem asemăna cu o sârmă electrică de înaltă tensiune pe care păsărelele pot şedea, şi şed liniştite, atunci când prin acele sârme trece o energie ce mişcă trenuri, luminează case, încălzeşte pretutindenea – toată viaţa numai de ea este mişcată.

Aşa, eu astăzi am vrut să vă sugerez ca, în grija ce o aveţi de a învăţa teologia noastră şi a vă îmbogăţi cu cunoştinţele experienţei Părinţilor, citindu-le scrierile şi operele, să înţelegeţi că totuşi ceea ce mântuieşte nu este belşugul acelor cunoaşteri, ci dragostea, acea dragoste pe care a poruncit-o Domnul.

Vreau să las doar acest mic cuvânt şi să vă atrag atenţia la el, ca voi să staţi cu tărie pe această cale, care este metoda cea mai bună de a însuşi poruncile lui Hristos. Atunci când suntem plini de credinţa că Domnul Iisus Hristos este Făcătorul lumii noastre şi că poruncile Lui au un cuprins mai presus de cosmos, frica în faţa măreţiei lor face că omul nu se poate rupe de lucrarea îndreptătoare pe care o au asupra lui. Aşa cum am zis, omul conduce automobilul corectându-i mereu direcţia, chiar pe o şosea bună; aşa şi poruncile pe care ni le-a dat Domnul – sunt conducătorul nostru…

O monahie din Iugoslavia scrie: „O, cât de recu­noscătoare sunt lui Dumnezeu!” Ea părăsise univer­sitatea, întrerupându-şi lucrarea, şi se dusese în mănăstire. „Şi acum,” zice ea, „am ajuns în cea mai înaltă şcoală, în cea mai înaltă şcoală cu putinţă, şi inima mea este plină de dorirea ca Domnul să-mi dea puterea să rămân până în sfârşit în starea aceasta.“ Ea scrie: Când te gândeşti că sfârşitul acestei vieţi este vecinica viaţă în Dumnezeu! Ce poţi să-ţi doreşti mai mult?” Aşadar eu vă doresc tuturor să trăiţi acea experienţă pe care şi eu am trăit-o, şi mulţi dintre voi; şi voi, cei începători, trăiţi aceeaşi experienţă…

Nu mai am putere să vorbesc, dar voi păziţi cuvântul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Şi aşa, trăiţi în pace. Iar când inima voastră va depăşi toate piedicile psihologice, mici şi neînsemnate, şi va ajunge la acea dragoste în micile noastre proporţii, oricât de curios ar părea, voi vă pregătiţi spre a primi starea harului în care omul, în dragostea sa, cuprinde întreaga lume. Dar acea stare nu se poate zidi artificial. Noi mergem totdeauna pe calea şcolii începătoare, cum ar fi, însă cu noi se va petrece o preschimbare, şi inima noastră nu va mai iubi ceea ce este potrivnic poruncilor Domnului.

Şi deşi eu sunt acuma o dărâmătură şi o ruină, totuşi ceea ce spun rămâne în putere: Aceasta este dreptatea vieţii noastre în Dumnezeul cel mare, Făcătorul Cerului şi al Pământului, Care S-a îmbrăcat în trupul nostru şi ni S-a arătat aşa cum este El, şi ne-a arătat şi cum trebuie noi a fi. Cu alte cuvinte, atunci când vedem pe Hristos întrupat, contemplăm gândul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Vedeţi cum Domnul cu venirea Sa, cu poruncile Sale, ne atrage mintea în astfel de sfere care sunt starea lui Dumnezeu însuşi, mai înainte de facerea lumii. Este înfricoşat a vorbi despre aceasta, dar se începe cu cele mai mici fapte. Părintele egumen zice: „Aduceţi, vă rog, cărbuni la bucătărie!” Voi goliţi găleata şi o luaţi de acolo. Şi această faptă vă pregăteşte către marea primire a dragostei. Dar dacă nu veţi face aşa, nu veţi ajunge nicăieri.

Însă cunoaşterea ţelului ultim al vieţii monahale trebuie să o avem dintru bun început. Atunci vom putea hotărî calea cea bună. Nu atunci când pretindem a fi deja la înălţimea poruncilor, adică să fi primit îndumnezeirea – nu! Ci acum, când suntem plini de patimi şi de păcate, treptat, prin ascultare, slujind celorlalţi, arătând dragoste şi răbdare, ne pregătim pentru cea mai înaltă stare…

Şi aşa, Domnul să vă păzească! Iar rugăciunea mea este ca voi cu adevărat să primiţi insuflare de sus”.

Cuviosul Sofronie Saharov