Înarmează-te cu dragoste şi vei fi al lui Hristos Lupta cu tine însuţi

0
872
Înarmează-te cu dragoste şi vei fi al lui Hristos
Lupta cu tine însuţi

Patimile

  •   Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos.
  • Nu cumva te iei la ceartă şi cu Dumnezeu? Cel care spune: „Eu am acest caracte, aşa m-am născut, am moştenit înclinaţii rele, în aceste condiţii am crescut, prin urmare nu pot să mă îndrept…” este ca şi cum ar spune: „Vinovat este nu numai tatăl şi mama mea, ci şi Dumnezeu!”
  • Să te bucuri că greşeşti mereu, pentru că eşti mândră şi în felul acesta te smereşti. „Dumnezeul meu, să spui, aceasta sunt eu! Ajută-mă! Nimic nu pot să fac dacă nu mă ajuţi Tu.”
  • Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el să-şi cunoască patimile dintr-o dată. Căci pe cel sensibil îl ispiteşte şi diavolul şi-l aruncă în deznădeje: „De ce să ai această patimă? îi spune. De ce ai făcut lucrul ăsta? Şi cum l-ai făcut pe acela? Deci nu te vei mântui.”. Şi aşa poate sfârşi la psihiatrie.
  • Când nu vedem vreo sporire în nevoinţa noastră, înseamnă că fie nu avem trezvie, fie Dumnezeu nu îngăduie să înaintăm mai mult, ca să nu ne mândrim şi astfel să ne vătămăm.
  • Există trei stadii. În primul stadiu, Dumnezeu dă bomboane şi ciocolată, fiindcă vede nevoia şi neputinţa sufletului. În al doilea, El Îşi retrage puţin Harul Său pentru a ne înţelepţi, pentru a înţelege omul ca fără ajutorul Său nu poate face nici cel mai mic lucru, pentru a se smeri şi a simţi nevoia să caute scăpare la El. Al treilea stadiu este o stare duhovnicească bună, permanentă şi statornnică. Dacă te afli între al doile şi al treilea stadiu, înseamnă că înaintezi puţin, apoi uiţi de neputinţa ta, Hristos îşi retrage Harul Său, te dezgoleşte de Harul dumnezeiesc, îţi vezi din nou neputinţa şi îţi revii.
  • Dacă mi-ai fi spus că pe măsură ce înaintezi eşti mai bine, m-aş fi temut, căci aş fi văzut că ai mândrie.
  • Să nu te descumpăneşti, nici să fii laşă, ci cu curaj să-ţi prinzi patimile una câte una, începând de la cea mai mare.
  • Să presupunem că invidiezi: dacă te lupţi ca să nu invidiezi, vei cultiva dragostea, bunătatea şi în acelaşi timp te vei izbăvi de mânie, de osândire, de răutate, de întristare.
  • Sfântul Isaac Sirul scrie: „Nepătimirile nu înseamnă a nu simţi cineva patimile, ci a nu le primi.”.
  • Să aducem în mintea noastră Judecata lui Dumnezeu şi să nu uităm că vom fi judecaţi pentru păcatele pe care le-am făcut şi de care nu ne-am pocăit.
  • Dacă te doare când scoţi un spin din deget, cu atât mai mult când dezrădăcinezi din lăuntrul tău o patimă! Apoi să mai ştii că omul când se străduieşte să taie o patimă, ispititorul pune piedici, iar omul se simte strâmtorat, aşa cum se simte demonizatul când i se citesc exorcisme, fiindcă se dă o luptă, se razboieşte cu diavolul; apoi însă este slobozit.
  • Să-L pui pe Dumnezeu înainte! Să spui: „Cu puterea lui Dumnezeu voi Încerca să mă îndrept”, ca să te ajute Dumnezeu.

Iubirea de sine

  • Din iubirea de sine se nasc toate patimile.
  • Patimile se dezrădăcinează uşor cât sunt fragede.
  • Sprijin patimilor este mândria.
  • Iubirea de sine este a face pe plac omului tău vechi, adică a-l iubi pe omul tău cel vechi. Şi lăcomia pântecelui şi egoismul şi invidia şi încăpăţânarea se trag din iubirea de sine.
  • Dacă omul amestecă egoismul său în tot ceea ce vrea, cum să-L mai aibă şi pe Hristos? Dar dacă îşi lasă la o parte sinele său ca să aibă ceea ce este mai important, adică pe Hristos, atunci le are pe toate.
  • Atunci când spun să ne lepădăm sinele, înţeleg să scăpăm de patimi, să ne dezbrăcăm de omul nostru cel vechi.
  • Din mâncarea fără gust să-L gustaţi pe Hristos.
  • Iubirea de sine este şi dorinţa de a mânca sau a se odihni cineva mai mult decât îi este necesar. Un lucru este dorinţa şi alt lucru este nevoia.
  • Toată temelia vieţii duhovniceşti aceasta este: să uit de mine în înţelesul cel bun şi să mă gândesc la celălalt, să particip la durerea, la greutatea celuilalt. Să nu mă îngrijesc cum să scap de greutate, ci cum să-l ajut pe celălalt, cum să-l odihnesc.
  • Dacă te pui în situaţia celuilalt, atunci vei înţelege ce îl odihneşte pe celălalt.
  • Iubirea de sine ne lipseşte de pace şi de bucurie.
  • Focul dumnezeiesc îl poţi dobândi uitând de tine însăţi şi gândindu-te la ceilalţi.
  • Dacă loveşti mândria, loveşti toate patimile şi vine apoi înlăuntrul tău smerenia şi dragostea.
  • Şi celui smerit îi vin gânduri de mândrie, dar le ia în râs, fiindcă se cunoaşte pe sine.
  • Dacă înţelegi că orice orice lucru bun pe care îl faci este de la Dumnezeu şi că ale tale sunt toate neghiobiile pe care le faci, atunci vei înceta să-ţi pui nădejdea în tine însăţi şi te vei izbăvi de încrederea în sine.
  • Dorinţa de a plăcea oamenilor aduce nelinişte şi tulburare.
  • Cel ce se bucură când îl laudă oamenii este batjocorit de demoni.
  • Cel care se nevoieşte smerit nu întâmpină greutate în nevoinţa lui.
  • Să te bucuri nu de cele pe care le urmăresc oamenii lumeşti, ci de cele potrivnice acestora. Numai cu cele potrivnice aspiraţiilor lumeşti te vei putea mişca în spaţiul duhovnicesc. Vrei afecţiune? Să te bucuri atunci când nu ţi se dă importanţă. Cauţi tron? Aşează-te pe un scăunel. Cauţi laude? Iubeşte defăimarea, ca să simţi dragostea lui Iisus Celui defăimat. Cauţi slavă? Iubeşte necinstirea, ca să simţi slava lui Dumnezeu. Iar când vei simţi slava lui Dumnezeu, te vei simţi fericit şi vei avea înlăuntrul tău cea mai mare bucurie dintre toate bucuriile lumii.
  • Urcuşul în viaţa duhovniceasă este precum urcuşul pe o scară în spirală care nu are balustradă. Dacă urcă cineva fără să vadă pe unde păşeşte şi spune : „O, cât de sus am urcat! Şi unde voi ajunge încă!”, va păşi pe-alături şi va cădea.
  • Dacă te întorci către sine şi ajungi să te cunoşti, vei vedea atât de multă urâţenie, încât tu singură o să te scârbeşti de tine.
  • Sfântul Vasile cel Mare spune: „Lucrul cel mai important este sa aiba omul poziţie înaltă şi cugetare smerită.”.
  • Trebuie să luăm foarte bine aminte să nu ne atribuim harismele pe care ni le-a dat Dumnezeu, ci să-I mulţumim şi să ne îngrijim ca nu cumva să ne arătăm nevrednici de ele. Totodată, să ne doară pentru ceilalţi care nu s-au învrednicit să primească de la Dumnezeu astfel de harisme şi să ne rugăm pentru ei.
  • Când vedem pe vreun om având unele lipsuri, să spunem în sinea noastră: „Dacă acesta ar fi avut harismele pe care mi le-a dat Dumnezeu, ar fi ajus acum sfânt, pe când eu nu le-am pus în valoare, şi pe deasupra Îl mai şi nedreptăţesc pe Dumnezeu, punând pe seama mea harismele pe care mi le-a dat.”.
  • Numai Dumnezeu judecă drept, fiincă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt.
  • „Aşa cum apa stinge focul, spune Sfântul Ioan Scărarul, tot astfel şi osândirea stinge Harul lui Dumnezeu.”
  • Omul, când ajunge într-o stare duhovnicească bună , pe toate le vede curate, iar greşelile celorlalţi le îndreptăţeşte, în sensul cel bun, fiindcă le vede cu ochi dumnezeiesc, şi nu cu ochi omenesc.
  • Dacă îi vom îndreptăţi pe ceilalţi, nu-i vom mai osândi.
  • Când omul ajunge să se bucure de sporirea celorlalţi, atunci Hristos îi va da lui toată sporirea acelora, iar el se va bucura cât se vor bucura toţi ceilalţi la un loc. Şi atunci, fireşte, multă va fi şi sporirea şi bucuria lui.
  • Cei care-ţi îngroapă darurile invidiază darurile celorlalţi.
  • Străduieşte-te să curăţeşti invidia p care o ai, ca să devină invidie bună.

Întristarea

  • Să întoarcem mânia împotriva patimilor.
  • La început te mânii pe ceilalţi; după aceea, dacă te nevoieşti, te vei mânia pe aghiuţă, iar la sfârşit vei ajunge să te mânii numai pe omul tău cel vechi, pe patimile tale.
  • Dacă cineva îţi spune vreun cuvânt şi te jigneşte, să nu-i răspunzi. Dacă taci, îl dezarmezi pe celălalt.
  • Bucuria este de la Hristos, întristarea este de la diavol.
  • Să presupunem că omul face un păcat şi se întristează. Dacă se întristează cu mărime de suflet pentru căderea lui, adică pentru faptul că L-a mâhnit pe Hristos, simte înlăuntrul său o durere dulce, fiindcă Dumnezeu îi presară în suflet dulceaţă şi mângâiere dumnezeiască. Această întristare este după Dumnezeu.
  • Întristarea cea după Dumnezeu este bucurie duhovnicească şi aduce în suflet mângâiere, pe când întristarea care nu este după Dumnezeu aduce nelinişte şi ne duce în impas.
  • Cel ce se întristează din mărinimie ia sarcina asupra sa; pe când cel ce se mâhneşte din egoism aruncă sarcina asupra altora, spunând că e nedreptăţit. Se simte atins în egoismul lui şi îşi bagă nasul în pământ, nu vorbeşte…
  • Trecerea bruscă de la bucurie la întristare de cele mai multe ori este de la ispititor.
  • În clipele de cumpănă se vede puterea omului. Nu te teme, nu intra în panică când întâmpini o greutate. Să ceri de la Dumnezeu să-ţi dea bărbăţie duhovnicească, ca să poţi înfrunta greutăţile cu curaj în nevoinţa duhovnicească, şi să te lupţi cu vitejie.
  • Dacă te mâhneşti pentru că ai probleme de sănătate, pe toate să le primeşti ca pe nişte mari daruri de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este nedrept. În Cer te va desfăta de multe; vei avea „pensie” mare, dacă nu o micşorezi tu singură prin cârtire.
  • Doxologia le sfinţeşte pe toate. Prin doxologie omul se topeşte de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun, toate devin sărbătoare pentru el. Îar când omul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, chiar şi pentru cele puţine, vine apoi binecuvântarea lui Dumnezeu atât de îmbelşugată, încât nu o poate suporta. Atunci nici diavolul nu mai poate sta acolo, ci pleacă.
  • Acela care are frumuseţea duhovnicească pe care o dă virtutea străluceşte de dumnezeiescul Har. Căci omul, cu cât dobândeşte virtuţi, se îndumnezeieşte şi este firesc să strălucească, fiindcă este „trădat” de dumnezeiescul Har.

Smerenia

  • Lucrarea virtuţii este păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
  • Toate virtuţile se cultivă. Virtutea celorlalţi ne umple de mireasmă şi pe noi.
  • Oglinda noastră sunt ceilalţi. În ei ne oglindim şi ne vedem pe noi înşine, iar ei văd murdăriile noastre şi noi ne spălăm prin pilda lor.
  • Dragostea cu smerenia, simplitatea cu discernământul sunt însuşirile Sfinţilor. Dacă omul se sileşte pe sine cu discernământ să urmeze vieţuirea Sfinţilor, se sfinţeşte şi el.
  • Fur al virtuţilor este mândria.
  • Smerenia deschide porţile cerului şi vine în om Harul lui Dumnezeu.
  • Cel smerit are toate virtuţile.
  • În cel smerit se odihneşte Duhul lui Dumnezeu.
  • Maica Domnului, pentru smerenia ei, este cinstită ca a doua în vrednicie după Sfânta Treime.
  • Dacă omul se smereşte, se poate ca într-un minut să fie scăldat de Harul dumnezeiesc, să devină Înger şi să se afle în Rai.
  • Dacă omul nu se smereşte, nu încape în Rai şi nici în această viaţă nu-şi găseşte odihna.
  • Smerenie în faptă, nu numai în cuvinte.
  • Sfântul Isaac Sirul: „Cel cu adevărat smerit nu caută cu mintea sa chipuri de a se smeri, ci este cu adevărat smerit cu inima.”.
  • Când cerem de la Dmnezeu smerenie, să primim şi smeririle.
  • Dacă vrei să te slobozeşti de patimi, leacul care-ţi trebuie este să te mişti cu simplitate, cu smerenie, să primeşti, precum pământul, şi ploaie, şi grindină, şi gunoaiele, şi scuipările. Smeririle venite din afară, dacă le primeşti, te ajută să te slobozeşti foarte repede de omul cel vechi.
  • Noi nu ne gândim că Dumnezeu, pentru a ne ajuta, îngăduie ca fratele nostru să se poarte urât, şi atunci ne supărăm pe aproapele.
  • În mod normal ar trebui să fim recunoscători celui care ne smereşte, căci el este cel mai mare binefăcător al nostru.
  • Când vedeţi pe o soră că se poartă şi vorbeşte urât, să ştiţi că de cele mai multe ori pricina este rugăciunea pe care o faceţi. Adică fiindcă cereţi de la Dumnezeu să vă dea smerenie, dragoste etc., El îşi retrage puţin Harul Său de la acea soră şi atunci ea te umileşte şi te supără. În felul acesta ţi se dă prilejul să dai examene la smerenie şi la dragoste. Dacă te vei smeri, te vei folosi. Cât despre sora aceea, ea va primi Îndoit Harul lui Dumnezeu, atât pentru faptul că Dumnezeu şi-a retras Harul Său, ca să vă încerce pe voi, cât şi pentru faptul că a fost umilită prin greşala ei şi şi-a cerut iertare de la Dumnezeu. Aşadar, şi tu lucrezi la smerenie, şi sora ta devine mai bună.
  • „Micşorează-te pe tine în toate şi faţă de toţi oamenii.” Sf. Isaac Sirul

Egoismul

  • Egoismul aduce deznădejde, fiindcă cel egoist se încrede în el însuşi, pe când cel smerit nădăjduieşte în mila lui Dumnezeu.
  • Cel care se nevoieşte pentru sporirea duhovnicească nu vede niciodată că a sporit, ci-şi vede numai căderile sale.
  • Omul duhovnicesc îşi dăruieşte dragostea mai întâi lui Dumnezeu, apoi oamenilor, iar preaplinul dragostei îl dăruieşte animalelor şi întregii zidiri.
  • Dumnezeu ne „bombardează” cu dragostea Sa.
  • Dragostea noatra către Dumnezeu aduce cu ea dragostea către aproapele, căci acela care se apropie de Dumnezeu se face aproapele tuturor oamenilor, precum Sfinţii. Iar în dragostea noastră către aproapele se ascunde marea noastră dragoste către Dumnezeu.
  • Oamenii sunt icoanele lui Dumnezeu.
  • Pentru a strânge cineva toată lumea în inima lui, trebuie să-şi largească inima.
  • Este necesar să avem dragoste de mamă pentru toţi.
  • Să cauţi îndreptăţire pentru neorânduielile şi lipsurile celorlalţi.
  • Inima nu îmbătrâneşte niciodată.

Nobleţea

  • Acolo unde există nobleţe, lucrarea nu se face cu zgomot, nu se face la vedere. De aceea acolo Se odihneşte Hristos şi acolo este binecuvântarea lui Hristos.
  • Nobleţea duhovnicească este superioritatea duhovnicească, este jertfă. Un suflet nobil are pretenţii numai de la sine însuşi, iar nu de la ceilalţi. Se jertfeşte pentru ceilalţi, fără să aştepte răsplată. Uită tot ce dă, dar îşi aminteşte până şi cel mai mic lucru care i se dă. Are mărinimie, are smerenie şi simplitate, are lipsă de interes, cinste… le are pe toate.
  • Nobleţea duhovnicească este dreptate duhovnicească.
  • Nobleţea se dobândeşte mişcându-te smerit, cu rânvnă curată şi întotdeauna să te jertfeşti. Să cultivi sensibilitatea duhovnicească. Să rămâi netulburată când altul te deranjează şi să te bucuri că eşti deranjată şi că nu deranjezi.
  • Omul fie devine un mic nobil, fie rămâne un nefericit.
  • Cel mai nedreptăţit este Hristos.
  • Cei mărinimoşi au conştiinţa delicată şi sunt ajutaţi de Dumnezeu.
  • Să dobândeşti simplitate în relaţia ta cu ceilalţi, ca să nu te zăpăcească gândurile şi să te încurci. Când exprimi cu simplitate ceea ce simţi, şi tu te eliberezi, şi pe ceilalţi îi ajuţi.

Credinţa, Dragostea…şi Nădejdea

  • Astăzi tot răul vine de la necredinţă.
  • Dacă Dumnezeu îngăduie să se întâmple un rău, înseamnă că un lucru mai bun va ieşi din asta.
  • Cel care crede în Dumnezeu, nu se teme de nimic.
  • Frica este binecuvântare de la Dumnezeu; este o rânduială a lui Dumnezeu, ca să scapi întotdeauna la El prin rugăciune.
  • Nădejdea şi încrederea în Dumnezeu sunt cea mai bună asigurare.
  • Ca să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să crezi în el. Pe măsura credinţei voastre vine şi dragostea.
  • Hristos a atârnat mântuirea oamenilor de răbdare.
  • Bucuria dumnezeiască vine prin a da.
  • Copiii lui Dumnezeu nu lucrează nici pentru răsplata cerească, nici pentru a primi bucurii duhovniceşti în această viaţă. Căci copiii nu sunt plătiţi de Tatăl lor, de vreme ce toată averea tatălui lor le aparţine. Altceva sunt darurile dumnezeieşti pe care le va dărui Dumnezeu ca un Părinte bun atât în această viaţă, cât şi în cea veşnică.
  • Bucuriile duhovniceşti sunt daruri ale lui Dumnezeu.
  • Durerea duhovnicească este bucurie duhovnicească.
  • Când nu uităm că menirea noastră aici, pe pământ, este dobândirea Înpărăţiei lui Dumnezeu, atunci pătrunde în noi neliniştea cea bună. Mai devreme sau mai târziu această nelinişte ne va strămuta sufletul în spaţiul duhovnicesc, unde va găsi oxigen din belşug, va prinde viaţă şi va zbura la înălţime.
  • Dă prilej celui înţelept şi mai înţelept vei fi.
Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cuvinte Duhovniceşti”
Vol. V – Patimi şi Virtuti
Ed. Evanghelismos Bucureşti 2007