Sfântul Mucenic Patroclu

0
355
Sfântul Mucenic Patroclu
17 august (30 august)

Pe vremea împărăţiei lui Aurelian, fiind mare prigonire împotriva creştinilor din Galia, precum şi de prin alte părţi, era în cetatea Tricasini un bărbat cinstit cu numele Patroclu. El vieţuia înaintea cetăţii, în casa ce i rămăsese de la părinţii săi, avînd bogăţii şi averi multe, slujind ziua şi noaptea Dumnezeului ceresc, iubind legea Lui şi păzind creştineasca credinţă. Deci, fiind învăţat bine la înţelegerea cărţilor, se îndeletnicea întotdeauna cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în toate ceasurile îşi pleca genunchii la rugăciune; iar ca hrană mînca o dată în zi, şi anume în ceasul al doisprezecelea, săvîrşind mai întîi, înaintea mîncării, multe cîntări şi rugăciuni lui Dumnezeu. Bogăţiile pe care el le avea, le împărţea la săracii care aveau trebuinţă, la văduve şi la sărmani, dar mai vîrtos la creştinii cei săraci, care iubeau din toată inima pe Dumnezeu. Deci, atît de multe erau îndurările lui, încît li se părea săracilor că învăţătorul acela le dăruia comori cereşti, pentru că nu-şi ascundea lui comori pe pămînt, ci la ceruri; şi astfel se înstrăina de toate desfătările lumeşti, aşteptînd împărăţia lui Dumnezeu.

Acest sfînt bărbat, fiind cu frica lui Dumnezeu, trăia în postiri şi rugăciuni şi în toată plăcerea de Dumnezeu. Lui i s-a dat de la El stăpînire asupra diavolilor, dăruindu-i şi darul tămăduirii bolilor. Sfîntul izgonea duhurile cele viclene cu acea putere şi tămăduia toate bolile dintre oameni cu puterea lui Hristos.

În acea vreme, păgînul împărat Aurelian, prigonitorul cel cumplit al creştinilor, plecînd din cetatea Seconiei, s-a dus în Tricasia şi, auzind de Sfîntul Patroclu, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la dînsul. Deci, văzîndu-l pe dînsul, i-a zis: „Am auzit despre neînţelegerea ta, că cinsteşti credinţa cea deşartă şi te închini Aceluia Care a fost bătut de oameni peste obraz!” Dar sfîntul n-a răspuns împotriva acelui cuvînt al lui fără de frică.

Atunci Aurelian a zis: „Cum te numeşti?” Sfîntul a grăit: „Numele meu este Patroclu”. Aurelian l-a întrebat: „De ce credinţă eşti şi cărui Dumnezeu te închini?” Sfîntul Patroclu a răspuns: „Mă închin Dumnezeului celui viu şi adevărat, Care vieţuieşte în ceruri, Care priveşte pe cei smeriţi şi Care le ştie pe toate, mai înainte de a se face ele”. Aurelian a zis: „Depărtează-te de nebunia aceasta şi închină-te zeilor noştri, căci vei avea de la noi cinste, bogăţie şi numele tău va fi slăvit”. Sfîntul a răspuns: „Eu nu ştiu alt Dumnezeu afară de Cel adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele văzute şi nevăzute”. Aurelian a zis: „Arată-ne nouă, dacă sînt adevărate cele ce grăieşti”. Patroclu a răspuns: „Cu adevărat, toate cele grăite de mine sînt adevărate; dar, de vreme ce minciuna v-a biruit pe voi, de aceea nu credeţi, pentru că adevărul este urît minciunii”.

Aurelian a zis: „De nu vei jertfi zeilor, te voi da pe tine focului”. Sfîntul a răspuns: „Eu mă aduc jertfă Dumnezeului meu, Care a binevoit a mă chema pe mine la mucenicie pentru numele Lui cel sfînt”. Atunci împăratul Aurelian, umplîndu-se de mînie, a poruncit să pună în picioarele mucenicului obezi de fier înroşite în foc, să-i lege mîinile înapoi cu lanţ de fier înroşit în foc, şi să-l arunce în temniţă, pînă ce va socoti cum să-l piardă pe el. Dar sfîntul, fiind în legături, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Fie, Doamne, mila Ta ca să mă mîngîie pe mine, robul Tău, după cuvîntul Tău”. Şi iarăşi: „Mă voi bucura şi mă voi veseli de mila Ta, că ai căutat spre smerenia mea”.

După trei zile, împăratul Aurelian, şezînd înaintea poporului la divanul cel din privelişte, a poruncit să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Deci, sfîntul fiind adus, împăratul a zis către el: „Vino, hulitorule, de te răscumpără de la moarte şi jertfeşte zeilor!”

Mucenicul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a răscum-părat sufletele robilor Săi din moartea cea veşnică, şi nu părăseşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dînsul; însă, de voieşti să ai ceva din vistieriile mele, îţi voi da ţie, pentru că te văd că eşti sărac!” Aurelian a zis: „Cum mă numeşti pe mine că sînt sărac, cînd sînt împărat şi bogăţiile mele sînt fără de număr?” Sfîntul a răspuns: „Ai bogăţii pămînteşti pieritoare, dar eşti sărac, că, avîndu-te singur pe tine, sfînta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos nu ai pus-o în inima ta; de aceea vei fi osîndit de Dumnezeu, Dreptul judecător, împreună cu tatăl tău, diavolul”. Aurelian a zis: „Mult mă ocărăşti pe mine şi nu voiesc ca să-ţi fiu ţie milostiv”. Mucenicul a zis: „Milostiv îmi este mie Dumnezeul meu, Căruia îi slujesc din tinereţe; dar amar va fi ţie, cînd vei fi dus la locul acela unde este muncit diavolul, căruia tu îi slujeşti; acolo vei vedea chinurile cele veşnice ce te aşteaptă pe tine!”

A zis împăratul: „Eu nu ştiu cele ce zici, ci ştiu numai că tu eşti în mîinile mele şi nu este altul care să te scoată pe tine din mîinile mele”. Sfîntul a zis: „Ai trupul meu în stăpînirea ta, dar nu poţi a te atinge de sufletul meu, pentru că nimeni nu are putere peste dînsul, decît numai singur Dumnezeu, Care l-a dat pe el şi Care ne-a zis şi nouă robilor Săi: Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai ales de Acela Care poate ca şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheena focului. Împăratul Aurelian a zis: „Oare zeii noştri, care ne dau nouă adevărate răspunsuri ori de cîte ori îi întrebăm pe ei, n-au o putere ca aceea, cînd pe tine, vrăjmaşul şi hulitorul lor, te lasă pînă acum să trăieşti?” Grăit-a sfîntul: „Ştii cine sînt zeii voştri?” Aurelian a răspuns: „Zeii noştri sînt: Apolon cel ales, Jupiter cel mare şi Artemida, mama zeilor. Ei spun înaintea oamenilor, fără minciună, cele ce au să fie”.

Sfîntul Patroclu a zis: „Despre Apolon, căruia tu îi zici că este dumnezeu, am auzit de la părinţii noştri că a fost păstor la dobitoacele lui Amdet, împăratul Tesaliei. Jupiter, căruia tu te închini ca lui Dumnezeu, ştim că a fost un om necurat, desfrînat, răpitor şi scornitor de toate răutăţile. El semăna învrăjbiri şi zavistie între oameni, făcînd ucideri şi jefuind cele străine; a murit cu preanecurată moarte, încît nici pămîntul n-a primit stîrvul lui. Iar Artemida, care se zice că este maica zeilor voştri, cine nu ştie că a fost o îndrăcire adevărată? O, ce ticăloasă nebunie a oamenilor celor orbiţi cu necredinţa, care cinstesc cele deşarte şi mincinoase!”

Împăratul a zis: „Mare este răbdarea mea, că am ascultat pînă acum acele hule ale tale. Deci, cuvîntul cel mai de pe urmă îţi spun ţie: de nu te vei închina cu jertfe lui Apolon, lui Jupiter şi Artemidei, îndată te voi ucide în ceasul acesta”. Mucenicul a răspuns: „Schingiuitor preanecurat, tu eşti asemenea cu tîlharul care ucide pe omul nevinovat, iar trupul lui nu poate să-l mănînce; tot astfel eşti şi tu, care te lauzi asupra trupului meu! Chiar de mă vei şi ucide, dar nu mă vei mînca; iar de ai şi mînca trupul meu, dar sufletul meu nu poţi să-l vatămi”. Mucenicul zicînd acestea, Aurelian s-a mîniat foarte tare, şi îndată l-a condamnat să fie tăiat cu sabia. Deci a poruncit ostaşilor să-l taie, nu pe pămînt uscat, ci într-o baltă mocirloasă, ca să nu se învrednicească de îngroparea omenească, ci să fie mîncat de jivini, de păsări şi de fiare.

Ostaşii, luînd pe Patroclu, mucenicul lui Hristos, l-au dus la malul rîului, care se numea Sevcan, ca să-l taie în balta care este lîngă mal. Sfîntul, mergînd cu veselie la moarte, se ruga, zicînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu lăsa trupul meu să se afunde în acel loc mocirlos, ci dă slavă preasfîntului Tău nume, ca să se mărească înaintea ochilor vrăjmaşilor Tăi, ca să nu zică străinii: „Unde este Dumnezeul lor?” Ascultă, Stăpîne, rugăciunea mea, precum ai ascultat pe Moisi şi pe Aaron, care se rugau pentru poporul Tău, şi, despărţindu-le lor marea, i-ai trecut ca pe uscat. Aşa să-mi porun-ceşti şi mie, ca să trec rîul acesta în partea cealaltă, în loc uscat, ca acolo sîngele meu să se verse pentru Tine; şi astfel trupul meu să se odihnească în pămînt. Mîntuieşte-mă de tină, ca să nu mă afund; izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc”.

Sfîntul rugîndu-se astfel, s-au întunecat ochii ostaşilor care îl duceau pe el şi nu mai vedeau pe mucenicul; iar el, intrînd în pîrîu, mergea cu picioarele în apă pînă la jumătatea fluierelor, deşi rîul acela era mare şi adînc, dar şi mai adînc din pricina venirii multor ploi, însă apa nu ajungea nici pînă la genunchii mucenicului. Deci, trecînd pe celălalt mal, s-a suit în muntele care era acolo, zicînd: Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Săi şi îi izbăveşte din mîna păcătosului. Ostaşii, nevăzînd pe mucenicul pe care-l duceau, se mirau şi se spăimîntau, temîndu-se de împărat, ca să nu spună că au eliberat de voie pe cel osîndit şi să înceapă a-i pedepsi pe ei. Deci, ziceau între ei: „Cît de mare este Dumnezeul acelui om, care l-a izbăvit din mîinile noastre nevăzut!” Iar alţii ziceau între ei: „Acela nu era om, ci o nălucire, căci s-a ascuns din ochii noştri!”

Cercetînd ei mult şi neîndrăznind să se ducă la împărat, o femeie slujitoare de idoli a trecut cu luntrea pe lîngă malul acela al rîului şi, auzind cearta şi mîhnirea lor, a zis către ei: „Omul acela creştin, pe care voi îl căutaţi, l-am văzut în partea cealaltă a rîului, pe munte, zăcînd cu faţa în jos şi rugîndu-se către Dumnezeul său”. Ei, avînd grabă ca să verse sîngele cel nevinovat, îndată au trecut rîul cu luntrea şi, alergînd la munte, au găsit pe sfîntul, precum le-a spus acea femeie. Atunci cel mai mare ostaş a zis cu mînie către sfînt: „Cu adevărat eşti vinovat de moarte, căci ai fugit de noi; dar, iată, iarăşi eşti în mîinile noastre şi de acum nu vei mai scăpa de noi pînă ce vei muri sau vei jertfi zeilor, de voieşti să fii viu”. Sfîntul le-a răspuns: „Eu nu mă voi închina diavolilor celor necuraţi, ci numai singur adevăratului Dumnezeu”.

Ostaşii au zis către dînsul: „Dar ce fel este Dumnezeul tău, născut sau făcut?” Sfîntul a zis: „O, ce rătăcire deşartă! O, ce necredinţă a înşelătorului! O, ce cuvinte de nebunie! Pentru Dumnezeul cel fără de început cine poate să grăiască ceva? Şi neamul Lui cine îl va spune? Acela a zis şi toate s-au făcut. Acela a poruncit şi s-au zidit toate cele ce sînt văzute şi nevăzute. Acela a trimis izbăvitor neamului omenesc pe unul născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care Şi-a vărsat sîngele Său pentru noi, ca să ne izbăvească pe noi din pierzare şi din veşnica moarte. Şi, înviind a treia zi din morţi, S-a înălţat la cer, iar ucenicii, privindu-L, au primit pe Sfîntul Duh, pe care Îl făgăduise. Deci, precum Sfîntul Duh a învăţat prin gurile apostolilor, tot aşa se cuvine a crede; pentru că învăţătura Aceluia este dreaptă şi adevărată. Cel ce nu va crede învăţătura Aceluia, nu va vedea viaţa veşnică, ci mînia lui Dumnezeu va fi asupra lui în veci. Noi, creştinii, credem cu neîndoire şi aşteptăm să cîştigăm viaţa veşnică de la Hristos, Dumnezeul nostru, pătimim cu dragoste pentru Dînsul şi murim cu osîrdie, ştiind că ori de vom fi vii, ori de vom muri, ai Domnului sîntem. Iar toţi cei ce se închină diavolilor, ca şi voi, cu diavolii împreună vor fi afundaţi în focul gheenei!”

Sfîntul grăind acestea, ostaşii mai mult s-au pornit spre mînie şi, numindu-l pe el hulitor al zeilor lor, au scos săbiile spre tăierea lui. Atunci mucenicul s-a rugat către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu, căci Tu ştii că mor pentru numele Tău cel preasfînt!” Astfel a fost tăiat capul Sfîntului Mucenic Patroclu. După tăiere, ostaşii, luînd capul lui, l-au aruncat departe de trup şi s-au dus. În vremea aceea, erau în acel munte, undeva aproape, doi bătrîni săraci, care mai înainte primeau milostenie din mîinile sfîntului. Deci, fiind şi ei creştini, au văzut sfîrşi-tul mucenicului şi au auzit ultimele sale cuvinte. După plecarea ostaşilor, au luat cu mare frică trupul şi capul mucenicului, temîn-du-se să nu fie prinşi de păgîni, şi l-au ascuns pînă seara, spunînd despre aceasta în taină întîiului preot, Evsevie, al acelei cetăţi.

Sosind noaptea, preotul Evsevie a mers cu diaconul Liberie şi, învelind cu pînză curată acel sfînt trup, l-au îngropat cu linişte în aceeaşi noapte, cîntînd cuviincioasa cîntare de psalmi, dar, de frică, nu aveau lumînări. Aşa s-a sfîrşit mucenicul lui Hristos, Sfîntul Patroclu, împărăţind Aurelian peste romani; iar peste noi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.