Sfântul Mucenic Calinic

0
393
Sfântul Mucenic Calinic
29 iulie (11 august)

Sfîntul Mucenic Calinic s-a născut în părţile Ciliciei şi a fost crescut în religia creştină. Venind el în vîrsta bărbatului desăvîrşit, a văzut mulţi oameni lepădîndu-se de Stăpînul Hristos şi trecînd la religia păgînă. Deci, întunecîndu-se ei de drăceasca înşelăciune, crezînd pietrelor celor fără suflare şi aducînd jertfe spurcate idolilor, plîngea pentru pierderea lor. El a început a-i învăţa la arătare cunoştinţa adevărului, întorcînd pe mulţi elini de la rătăcirea lor către Hristos Dumnezeu. Deci, mergînd prin multe cetăţi şi sate şi propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, s-a dus în Ancira, cetatea Galatiei, căutînd mîntuirea sufletelor omeneşti.

Petrecînd el multă vreme acolo şi ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos, a cîştigat lui Dumnezeu pe mulţi. Apoi, fiind prins de cei necredincioşi, a fost dus la judecată înaintea unui ighemon cu numele Sacherdon, om prea aspru şi slujitor aprins al diavolilor, vrăjmaşul lui Hristos şi cumplit muncitor al creştinilor. Deci, toţi păgînii strigau către judecători, zicînd: „Acesta este Calinic, care a venit din alte ţări în cetatea noastră şi învaţă poporul să nu aducă jertfe zeilor, nici să li se închine lor şi pe mulţi îi duce în urma înşelăciunii sale”. Atunci ighemonul, căutînd spre dînsul cu iuţime, a început a-l întreba cu glas groaznic, zicînd: „Pentru ce îndrăzneşti, nebunule nemernic, a răzvrăti popoarele, învăţîndu-le să-şi lase pe zeii care ne fac fericiţi şi pe care îi cinsteşte împăratul şi lumea toată? Au doară tu nu înţelegi puterea lor?” Iar sfîntul i-a răspuns lui cu blîndeţe: „Eu sînt robul lui Hristos. Deci, văzînd poporul ducîndu-se la pieire, mă doare inima de dînsul şi, pe cît pot, mă sîrguiesc prin învăţătura cea bună a-l întoarce de la întuneric la lumină şi de la pierzare spre mîntuire, pentru că în cărţile noastre stă scris: De va întoarce cineva pe cel păcătos de la rătăcirea căii lui, va mîntui suflet de la moarte şi va acoperi mulţime de păcate. Deci, aş fi voit să te aduc şi pe tine la lumină, din întunecarea diavolească care te-a cuprins şi astfel să te povăţuiesc la calea adevărului”. Ighemonul, umplîndu-se de mînie, a zis: „Au doară voieşti să mă lepăd de zei şi să cinstesc moartea cea amară, mai bine decît viaţa cea dulce, ascultînd cuvintele tale nebune? Nu voi face aceasta nicidecum, ci pe tine te voi sili să te închini zeilor noştri, căci cumplite chinuri voi pune asupra ta şi voi vedea de va veni Dumnezeul tău să te scape din mîinile mele. Nu voi cruţa trupul tău, pînă ce nu vei cunoaşte puterea şi stăpînirea zeilor şi pînă nu le vei aduce lor jertfe”.

Atunci sfîntul a început a-i răspunde cu îndrăzneală, zicînd: „Cu aceasta nu vei înfricoşa pe robul lui Hristos, căci mie îmi este atît de dorită munca cea pentru Dumnezeul meu, precum hrana este dorită celui flămînd. Deci, nu zăbovi îngrozindu-mă cu cuvinte, ci începe muncirea ta asupra mea. Iată, trupul meu stă înaintea ta şi este gata la munci, avînd în sufletul său pe Dumnezeu care ne pregăteşte, mie mîntuire, iar ţie pierzare”. Ighemonul, umplîndu-se şi mai mult de mînie, a zis: „O, ticălosule, cum îndrăzneşti să mă cerţi pe mine cu nişte cuvinte ca acestea? Mă jur pe zei, că nu te voi milui, ci voi despărţi carnea de pe oasele tale şi toată munca o voi aduce asupra ta, pînă ce te voi pierde cu o moarte cumplită”.

Sfîntul a răspuns: „O, om necurat, mai mult decît toţi oamenii cei necuraţi, pînă cînd vei cheltui vremea în deşert, iuţindu-te cu mînie şi nesăvîrşindu-ţi fapta? Munceşte-mă odată şi vei vedea bărbăţia şi răbdarea nevoitorului lui Hristos, care aşteaptă să ia de la Mîntuitorul său cununa biruinţei”.

Atunci ighemonul a poruncit ca, dezbrăcînd şi întinzînd pe mucenic la pămînt, să-l bată cu vine de bou fără cruţare. Astfel au bătut pe sfînt multă vreme. Apoi propovăduitorul striga: „Calinic, cunoaşte pe zei, cheamă-i pe ei, căci aceia te vor scăpa de munci!” Sfîntul mucenic, fiind chinuit, îşi bătea joc de ighemon şi de muncile lui. El striga către dînsul, zicînd: „Mi-ai făgăduit munci mari, dar cum văd, îmi dai munci foarte mici. Deci adu asupra mea mai cumplită muncire, pentru că eu nu mă tem de foc şi nu mă înspăimînt de sabie; ci rîd de moarte, aşteptînd să iau de la Domnul meu viaţa cea veşnică”.

Ighemonul a dat poruncă apoi să-l spînzure pe mucenic de un lemn de muncă şi să-i strujească trupul cu piepteni de fier. Şi astfel i-au strujit trupul pînă la oase. Răbdînd el toate acestea ca în trup străin, rîdea de muncirea păgînilor şi zicea către ighemon: „Porunceşte să mă strujească mai tare, căci cu cît vei struji trupul meu mai mult, cu atît vei sătura sufletul meu. Pentru că am pe Hristos, Care-mi ajută şi cu al Cărui dar întărindu-mă, nu simt durerile în munci”.

După aceasta, pogorînd de la muncire pe pătimitorul lui Hristos, ighemonul a poruncit să încalţe pe mucenic cu încălţăminte de fier care avea piroane ascuţite. Şi astfel să-l ducă pe el la cetatea Gangra, care era departe de cetatea Ancira, ca la 80 de stadii şi acolo să-l ardă cu foc, fiindcă în acea cetate Sfîntul Calinic întorsese mulţi oameni la Hristos şi voia ca aceia să-i vadă sfîrşitul lui şi să se teamă. Deci, cumplitul ighemon a dat pe slujitorul lui Hristos, ostaşilor celor nemilostivi ai săi, poruncindu-le să alerge pe cai iuţi, iar pe mucenic să-l silească să alerge înaintea cailor şi să-l bată cu bice. Sfîntul, fiind încălţat în încălţămintele cele cu piroane, umbla ca şi cum nu simţea durerea din rănirea picioarelor şi cînta psalmul lui David: Aşteptînd, am aşteptat pe Domnul. El a privit la mine şi a auzit rugăciunea mea. El m-a scos din groapa patimilor şi din tina noroiului. El a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei.

Deci, mergînd în calea ce i se poruncise, a întrecut în alergare chiar şi caii. După ce a alergat 60 de stadii şi au ajuns la un loc ce se chema Matrica, ostaşii au însetat foarte mult, din pricina arşiţei soarelui, căci era luna lui iulie. Negăsindu-se apă în cale, au început a slăbi de sete şi caii lor abia mai suflau. Fiind ei aproape de sfîrşit au zis cu lacrimi către Sfîntul Calinic: „Robul adevăratului Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, deznădăjduiţii de viaţa noastră, şi roagă-te Dumnezeului tău, ca să ne dea apă şi să nu murim. Căci noi am auzit, că Dumnezeul tău toate le poate face. Deci, să nu pomeneşti răutăţile făcute de noi ţie, căci nu de voia noastră te-am muncit, ci din porunca ighemonului”.

Sfîntul Calinic, văzîndu-i topindu-se de sete, s-a milostivit spre ei şi, vrînd să facă bine vrăjmaşilor săi, s-a oprit lîngă o piatră ce se întîmplase în cale şi, ridicîndu-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicînd: „Stăpîne al cerului, al pămîntului, al mării şi a toată făptura, care altădată ai scos apă din piatră în pustie şi ai adăpat pe robul Tău Moise şi cu dînsul pe poporul cel însetat, arată şi acum minunile Tale şi fă ca să izvorască apă din această piatră, ca să se adape aceşti însetaţi ca şi spre cei ce nu Te ştiu pe Tine, să se arate lucrurile Tale minunate şi să se preamărească numele Tău cel sfînt!” Astfel rugîndu-se el, îndată a izvorît din piatra aceea izvor de apă vie, încît toţi au băut şi s-au răcorit şi cu glas mare strigau: „Mare şi mai minunat decît toţi zeii este Dumnezeul creştinilor!” Deci, izvorul acela n-a încetat de atunci a izvorî apă, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a făcut cu rugăciunile mucenicului.

Ostaşii şi dobitoacele lor, adăpîndu-se din izvorul care a curs cu minune din destul, au trecut înainte fără osteneală depărtarea căii care le rămăsese şi au ajuns la cetatea Gangra. Ei n-au voit să dea morţii pe Sfîntul Calinic, făcătorul lor de bine, care i-a scăpat pe cale; însă temîndu-se de moarte, din partea voievodului, au făcut fără de voie porunca lui. Deci, arzînd un cuptor de foc, au pus pe mucenic aproape de văpaia cuptorului care ardea. El, bucurîndu-se şi veselindu-se, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a rugat, zicînd: „Mulţumesc Ţie, Părinte ceresc, că m-ai făcut vrednic de ceasul acesta, în care mor pentru numele Tău cel Sfînt. Deci, primeşte în pace duhul meu, iar pe vrăjmaşii Tăi ruşinează-i”.

Zicînd aceasta, a intrat în mijlocul cuptorului de foc şi culcîndu-se şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Apoi, stingîndu-se cuptorul, s-a găsit cinstitul său trup nevătămat de foc, pe care, luîndu-l, l-au îngropat cu cinste cuvioasă, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.