Rugaţi-vă neîncetat

0
676

Să nu socotească cineva, fraţii mei creştini, că numai cei sfinţiţi şi călugării sânt datori să se roage neîncetat şi totdeauna, şi nu şi mirenii. Nu, nu. Toţi creştinii îndeobşte sânt datori să se afle totdeauna în rugăciune. Căci Prea Sfântul Filotei, patriarhul Constantinopolului, scrie în „Viaţa” Sfântului Grigorie al Salonicului, că avea un frate iubit, numit Iov, om foarte simplu şi tare virtuos, cu care vorbind odată Sfântul îi grăi şi despre rugăciune şi despre datoria fiecărui creştin de rând să se nevoiască totdeauna la rugăciune şi să se roage neâncetat. Căci Apostolul Pavel porunceşte tuturor creştinilor îndeobşte: „Rugaţi-vă neâncetat” (1 Tes. 5, 17). La fel zice şi Proorocul David, măcar că era împărat şi avea toate grijile împărăţiei sale: „Vazutu-L-am pe Domnul înaintea mea pururea” (Ps. 15,8), adică Îl văd în chip înţelegător prin rugăciune pe Domnul totdeauna înaintea mea. Iar Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu învaţă pe toţi creştinii, spunându-le că trebuie să pomenim prin rugăciune numele lui Dumnezeu de mai multe ori decât răsuflăm.

Şi spunând Sfântul către prietenul său Iov acestea şi alte multe, îi mai spuse şi că trebuie să dăm şi noi ascultare îndemnurilor Sfinţilor; şi că trebuie nu numai să ne rugăm totdeauna, ci să învăţăm şi pe toţi ceilalţi îndeobşte, călugări şi mireni, înţelepţi şi simpli, bărbaţi, femei şi copii, şi să-i îndemnăm să se roage neîncetat.

Auzind acestea, bătrânului aceluia Iov, i se păru un lucru nou şi a început să se împotrivească şi să spună că pentru a se ruga cineva totdeauna trebuie să fie dintre pustnici şi călugări, care sânt în afara lumii şi a grijilor din ea, şi nu dintre mirenii care au atâtea griji şi slujiri. Sfântul îi dădu iarăşi şi alte mărturii şi dovezi cu neputinţă de respins, dar batrânul Iov nu se lăsa înduplecat. Dumnezeiescul Grigorie, ocolind vorba multă şi cearta, tăcu şi plecă în chilia lui, ca şi bătrânul Iov. Dar mai pe urmă, când Iov se ruga în chilia lui singur, i se arătă înainte îngerul Domnului, trimis de Dumnezeu, care voieşte mântuirea tuturor oamenilor; şi după ce-l mustră mult că s-a sfădit cu Sfântul Grigorie şi i s-a împotrivit în lucruri vădite, de care atirna mintuirea crestinilor, ii porunci din partea lui Dumnezeu sa ia aminte bine in viitor si sa se pazeasca sa nu mai spuna ceva protivnic unui astfel de lucru prea folositor sufletului, pentru ca se impotriveste voii lui Dumnezeu; nici cu mintea sa nu mai voiasca sa primeasca vreun gand protivnic, sau sa cugete altfel de cum i-a spus dumnezeiescul Grigorie. Atunci, acel prea simplu batrin Iov merse indata la Sfintul si cazu la picioarele lui, cerind iertare pentru impotrivirea lui si-i dezvalui toate cite i le-a spus ingerul Domnului.

Vedeti, fratii mei, cum sint datori toti crestinii indeobste, de la mic la mare, sa spuna totdeauna rugaciunea mintii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma” si sa se obisnuiasca totdeauna sa o spuna si mintea si inima lor? Ginditi-va cit Il multumim pe Dumnezeu prin aceasta si cit folos vine din aceasta, daca a trimis, din marea Lui iubire de oameni, si un inger din cer ca sa ne descopere, ca sa nu mai avem nici-o indoiala despre aceasta.

Dar ce zic mirenii? „Noi sintem prinsi in atatea treburi si griji ale lumii si cum e cu putinta sa ne rugam neincetat ?”
Eu le raspund ca Dumnezeu nu ne-a poruncit nici-un lucru cu neputinta de implinit, ci ne-a poruncit numai acelea pe care putem sa le facem. De aceea si aceasta este cu putinta sa o implineasca fiecare: sa caute cu osteneala mintuirea sufletului sau. Caci daca ar fi cu neputinta, ar fi cu neputinta tuturor mirenilor indeobste si nu s-ar afla atitia si atitia care o implinesc in lume.

Dintre acestia poate fi dat ca pilda si acel minunat Constantin, tatal Sfintului Grigorie. Acesta, macar ca era in palatul imparatesc si era numit tatal si invatatorul imparatului Andronic si se ocupa in fiecare zi cu treburile imparatesti, pe linga cele ale casei sale, – caci era foarte bogat si avea multe averi si multi slujitori si copii si femeie -, totusi era atit de nedespartit de Dumnezeu si atit de predat rugaciunii neincetate a mintii, ca de multe ori uita cele ce le vorbise impreuna cu imparatul si cu dregatorii din palat privitor la treburile imparatiei si intreba iarasi o data si de doua ori despre treburile acestea. De aceea, ceila1ti dregatori, care nu stiau pricina, se suparau si il osindeau ca uita asa de repede si supara pe imparatul, intrebindu-l a doua oara. Dar imparatul, care stia pricina, il apara si zicea: „Constantin are gindurile lui si ele nu-l lasa sa fie cu luare aminte la cuvintele noastre, care sint vremelnice si desarte. Mintea binecuvintatului si fericitului Constantin este pironita de cele adevarate si ceresti si, de aceea, uita cele pamintesti, pentru ca toata atentia lui este la rugaciune si la Dumnezeu”.

De aceea Constantin era respectat (cum zice Prea Fericitul Patriarh Filotei) si foarte iubit de imparatul si de toti dregatorii imparatiei, precum era iubit si de Dumnezeu, si a fost invrednicit sa faca si minuni. Caci suindu-se odata (zice Prea sfintul Filotei in „Viata” Sfintului Grigorie, a fiului lui), intr-o corabie cu toata familia ca sa mearga mai sus de Galata la un pustnic, care se linistea acolo, pentru rugaciune si binecuvintare, pe drum a intrebat pe slujitorii sai daca au luat ceva de mincare ca sa duca lui Avva acela. Aceia ii spusera ca au uitat din pricina grabei si n-au luat nimic. Binecuvintatul s-a intristat putin, dar n-a spus nimic, ci mergind inainte cu caicul si-a virit mina sa in mare si cu rugaciunea tacuta a mintii a rugat pe Dumnezeu, Stapinul marii, sa-i dea ceva de mincare. Si, putin dupa aceea (o, minunate fapte cu care slavesti Hristoase Imparate pe robii Tai !) scoase mina lui din mare, tinind un peste foarte mare, pe care aruncindu-l in corabie in fata slujiitorilor sai, zise: „Iata a avut Domnul grija, de noi si de Avva, robul Sau, si i-a trimis ceva de mincare”. Vedeti, fratii mei, cu ce fel de slava slaveste Iisus Hristos pe robii Sai, care sint totdeauna cu El si cheama totdeauna prea sfintul si prea dulcele Lui nume?
Dar dreptul si sfintul acela Evdochim, nu era si el in Constantinopol si in palat si ocupat cu treburile imparatesti? Nu se intilnea cu imparatul si cu dregatorii palatului in atitea griji si ocupatii? Cu toate acestea avea totdeauna rugaciunea mintii nedespartita de mintea lui (cum istoriseste Simeon Metafrastul, in „Viata” lui). De aceea, de trei ori fericitul, macar ca se afla in lume si in cele lumesti, traia cu adevarat o viata ingereasca si mai presus de lume si s-a invrednicit sa ia de la Datatorul de rasplata Dumnezeu si un sfirsit fericit si dumnezeiesc.

Si alti multi si nenumarati au fost in lume si s-au aflat in intregime daruiti rugaciunii mintuitoare a mintii, precum ne spune istoria. Drept aceea, fratii mei crestini, va rog si eu impreuna cu dumnezeiescul Gura de Aur, pentru mintuirea sufletului vostru, sa nu nesocotiti aceasta datorie a rugaciunii. Urmati pilda celor de care v-am vorbit, pe cit puteti. Si daca lucrul acesta vi se pare greu la inceput, fiti siguri si incredintati, ca din partea Atottiitorului Dumnezeu, ca insusi numele Domnului nostru Iisus Hristos, chemat neincetat de noi, ne va usura toate greutatile si cu vremea, cind ne vom obisnui si ne vom indulci cu el, vom cunoaste prin cercare ca acest lucru nu e cu neputinta, nici greu, ci cu putinta si usor.

De aceea si Sfintul Pavel, care a stiut mai bine decit noi folosul cel mare pe care-l aduce rugaciunea, ne-a indemnat sa ne rugam neincetat (1 Tes. 5, 17). N-a voit el sa sfatuiasca niciodata vreun lucru greu si cu neputinta, pe care nu l-am fi putut implini, caci atunci ne-am fi aratat ca neascultatori si calcatori ai poruncii lui si drept urmare vrednici de osinda. Ci scopul Apostolului, care a zis sa ne rugam neincetat, a fost ca sa ne rugam cu mintea noastra, ceea ce este cu putinţă sa facem totdeauna. Caci si cind facem un lucru de mina si cind ne plimbam si cind sedem si cind mincam si cind bem, totdeauna putem sa ne rugam cu mintea noastra si sa facem rugaciunea mintii bine placuta lui Dumnezeu si adevarata. Cu trupul putem sa lucram si cu sufletul sa ne rugam. Omul din afara poate sa implineasca orice slujba cu trupul si omul dinauntru poate sa fie daruit slujirii lui Dumnezeu si sa nu lipseasca niciodata de la lucrul cel duhovnicesc al rugaciunii cu mintea. Caci asa ne porunceste Dumnezeu-Omul Iisus in Sfinta Evanghelie, zicind : „Iar tu cind te rogi, intra in camara ta si inchizind usa ta, roaga-te Tatalui tau intru ascuns” (Matei 6,4). Camara sufletului este trupul. Usile fiintei noastre sint cele cinci simturi. Sufletul intra in camara lui, cind mintea nu umbla de colo pina colo in lucrurile lumii, ci staruieste in inima noastra. Si simturile noastre le inchidem si ramin asigurate, cind nu le lasam sa se alipeasca de lucrurile supuse lor si aratate. In felul acesta mintea ramine libera de orice impatimire lumeasca si se uneste prin rugaciunea ascunsa a mintii cu Dumnezeu Tatal nostru. „Si atunci zice: „Tatal tau, cel ce vede intru ascuns, iti va da tie la aratare” (Matei 6,6).

Dumnezeu, cunoscatorul celor ascunse, vede rugaciunea mintii tale si o rasplateste cu daruri aratate si mari. Pentru ca aceasta este rugaciunea adevarata si desavirsita si ea umple sufletul de harul dumnezeiesc si de darurile (harismele) duhovnicesti. Caci cu cit inchizi mirul mai mult in vas, cu atit vasul raspindeste mai multa mireasma. Asa e si rugaciunea: cu cit o intiparesti mai mult in inima ta, cu atit o umple mai mult de harul dumnezeiesc. Fericiti si norocosi sint cei ce se obisnuiesc cu acest lucru ceresc, caci cu el biruiesc orice ispita de la dracii cei rai, precum si David a biruit pe ingimfatul Goliat (1 Imp. 17, 51). Cu ea sting poftele fara randuiala ale trupului, precum si cei trei tineri au stins vapaia cuptorului (Dan. 7, 25-26). Cu aceasta lucrare a rugaciunii mintii imblinzesc patimile, pirecum si Daniel a imblinzit leii salbatici (Dan. 6,18 urm.). Cu ea coboara roua Sfintului Duh in inima lor, precum a coborit Ilie ploaia in Carmel (3 Imp. 18,45).
Aceasta rugaciune a mintii este cea care urca pina la tronul lui Dumnezeu si se pastreaza in cupe de aur ca sa fie tamiiat cu ea Domnul, precum zice Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu in Apocalipsa: «Si douazeci si patru de batrini au cazut inaintea Mielului, avind fiecare alaute si cupe de aur pline de tamiie, care sint rugaciunile Sfintilor» (Apoc. 5, 7). Aceasta rugaciune a mintii este o lumina care lumineaza totdeauna sufletul omului si aprinde inima lui cu flacarile iubirii lui Dumnezeu. Ea este o veriga care tine uniti si impreunati pe Dumnezeu si omul. O, har neasemanat al rugaciunii mintii! Ea face pe om sa fie totdeauna in convorbire cu Dumnezeu. O, lucrare cu adevarat minunata si deosebita! Sa fii deodata cu oamenii trupeste si sa te afli cu Dumnezeu in chip intelegator. Ingerii nu au glas material, ci cu mintea lor aduc lui Dumnezeu doxologia neincetata. Aceasta este lucrarea lor. Ei ii este inchinata toata fiinta lor.

Deci si tu, frate, cind intri in camara ta si inchizi usa, sau cind mintea ta nu sare de colo pina colo, ci intra in inima ta si simturile tale sint intarite, si nu sint pironite de lucrurile lumii acesteia, si pe linga aceasta te rogi totdeauna cu mintea ta, te faci asemenea cu sfintii ingeri; si Tatal tau, care vede rugaciunea ta tainica, pe care o aduci in ascunsul inimii tale, te va rasplati cu mari daruri (harisme) intru aratare. Si ce bun mai mare si mai bogat poti sa afli decit acesta, de a te afla, cum am spus, impreuna cu Dumnezeu in chip intelegator si de a fi in convorbire neincetata cu El? Caci fara El nu poarte sa fie vreodata vreun om fericit nici aici, nici in cealalta viata.

Sfântul Nicodim Aghioritul