Cuviosul Antonie Romanul, din cetatea Novgorodului

0
465
Cuviosul Antonie Romanul, din cetatea Novgorodului
3 august (16 august) 

Cuviosul Antonie s-a născut şi a crescut în Roma cea veche, pe vremea cînd Biserica Apusului se despărţise de dreptcredincioasa Biserică a Răsăritului. Copilul, fiind dat la învăţătura cărţii, a învăţat nu numai limba latină, ci şi limba greacă, învăţînd a citi şi a înţelege dumnezeiasca Scriptură. Venind el în vîrstă, a fost deprins de părinţii lui cu sfînta credinţă, şi s-a întărit în ea din citirea cărţilor, la care se nevoia foarte mult şi lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care au luminat dreapta credinţă prin cele şapte Sinoade a toată lumea şi au întărit-o. De acelea el se ţinea foarte mult.

Apoi, părinţii lui ducîndu-se către Domnul, tînărul a început a împărţi la săraci averea care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deşertăciunile lumeşti şi să slujească lui Dumnezeu. El voia să iasă din Roma, de vreme ce vedea în ea tulburările şi dezbinările ce se făceau în vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat averea ce rămăsese într-un poloboc, adică aurul şi argintul, vasele bisericeşti şi alte lucruri scumpe, şi, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat în mare, lăsîndu-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus în pustie. Aflînd el acolo în pustie oarecare monahi vieţuitori, între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să vieţuiască împreună în rînduiala lor. Dar aceia, abia au voit de l-au primit, de vreme ce îl vedeau tînăr, neavînd decît 18 ani.

Deci, Antonie, sălăşluindu-se în pustie cu acei monahi plăcuţi lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc şi a vieţuit acolo 20 de ani, supunîndu-se la toată ascultarea şi la toate nevoinţele pustniceşti. Apoi, ridicîndu-se contra binecredincioşilor creştini prigoana cea desăvîrşită, de către călcătorii de lege şi ajungînd şi în locaşurile pustniceşti, mulţi dintre ei au fost prinşi şi munciţi, iar alţii au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, plecînd de acolo, a trecut prin pustietăţi şi prin locuri neumblate; deci, găsind la marginea mării o piatră, a stătut pe ea, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu ziua şi noaptea. El nu avea colibă, nici acoperămînt, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din pustnicescul său locaş şi rodul pe care îl dădea pustia cea de lîngă mare. Fericitul Antonie mînca din ea foarte puţin, o dată pe săptămînă, postind din Duminică în Duminică. Aşa s-a nevoit pe acea piatră un an şi două luni.

În anul 6614 de la facerea lumii (1106 de la Hristos), în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat nişte vînturi groaznice, marea s-a tulburat foarte rău şi valurile se ridicau pînă la piatra pe care era cuviosul. Deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul şi l-a dus ca într-o corabie uşoară. Atunci, o, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să înoate piatra deasupra apei? Însă poruncii dumnezeieşti toate îi sînt slujitoare. Piatra înota pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, şedea pe dînsa, rugîndu-se în nevoinţă. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cît de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în aşa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci, îndreptîndu-şi mintea către Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, avînd înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.

Deci, i se părea că vede – precum singur a spus mai pe urmă duhovniceştilor bărbaţi -, sus în nor pe Preacurata Stăpîna noastră Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, ţinînd în mîini pe preaveşnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoşată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără trup, se uitase pe sine şi se îndulcea de acea vedenie. El a înotat din părţile Romei pe deasupra apelor, trecînd peste ocean, pe rîul Neva, pe iezerul Ladojosc şi pe rîul Volga, împotrivindu-se repeziciunilor negrăite, pînă ce a ajuns la marea cetate Novgorod; iar piatra a stat noaptea la mal, unde era mînăstirea. Cuviosul a auzit clopotele de la cîntarea de noapte şi s-a înspăimîntat, părîndu-i-se că l-a dus iar la Roma, deoarece nu ştia încotro l-a povăţuit porunca lui Dumnezeu.

A doua zi, venind oamenii la malul rîului, s-au minunat, văzînd piatra care nu era acolo mai înainte şi pe omul cel străin stînd lîngă dînsa; deci, l-au întrebat de unde este. El nu le-a răspuns nimic, pentru că nu ştia limba slavonească, ci numai s-a închinat lor. Deci, a stat pe piatra aceea trei zile, nedîndu-se jos de pe dînsa şi rugîndu-se lui Dumnezeu să-i descopere cetatea, oamenii şi limba. A patra zi, după multă rugăciune, s-a dat jos de pe piatră şi s-a dus în cetate, dorind să afle vreun om cu care să poată vorbi şi astfel să afle ce cetate este. După rînduiala lui Dumnezeu, a găsit un om, care, după îmbrăcăminte, l-a cunoscut că era grec. El, grăindu-i cu cuvinte greceşti, a aflat că ştia nu numai limba grecească, dar şi pe cea latinească şi rusească, pentru că era neguţător şi, umblînd prin multe ţări, învăţase diferite limbi. Pe acela l-a întrebat ce fel de cetate este, ce fel de oameni şi ce credinţă au. Neguţătorul i-a spus: „Cetatea aceasta se numeşte marele Novgorod, oamenii sînt ruşi, avînd credinţa creştinească şi dreptcredincioasă a Sfintei Sofia, biserica cea sobornicească, şi arhiereu, pe Nichita; iar stăpînitor al cetăţii este dreptcredinciosul domn Mistislav Vladimirovici Monomahovici”.

Cuviosul Antonie, auzind acestea, s-a bucurat foarte mult şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a adus la creştini dreptcredincioşi. Apoi l-a întrebat iarăşi pe neguţătorul acela: „Prietene, te mai rog să-mi spui cîtă depărtare este de la Roma cea Veche pînă la această cetate?” Acela i-a răspuns: „Părinte, cetatea aceea este depărtată şi calea pe uscat şi pe mare este foarte lungă, că abia într-o jumătate de an se poate trece”. Cuviosul s-a mirat de atotputernicia lui Dumnezeu, cum în două zile şi două nopţi a putut să-l facă a trece atîta lungime de cale.

Deci, închinîndu-se bărbatului acela, s-a dus să se roage în biserica Sfintei Sofia şi să-l vadă pe marele arhiereu. Văzînd el frumoasa podoabă a bisericii, rînduiala şi arhiereasca vrednicie, s-a veselit cu duhul; apoi a cercetat şi celelalte biserici şi s-a întors iar la locul său, la piatră, nearătîndu-se arhiereului. Deoarece el nu ştia limba rusească, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să-i lumineze mintea, pentru a înţelege acea limbă. Apoi au început a veni la dînsul oameni care locuiau aproape de mal, şi îi aduceau hrană ca unui străin. El a început a înţelege de la dînşii vorba rusească şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a deprins îndată. Poporul l-a întrebat despre patrie şi despre naştere şi cum a venit la dînşii pe piatra aceea. El nu le-a spus nimic, ci numai se numea păcătos.

După puţină vreme, arhiereul Nichita a aflat de dînsul – Sfîntul Nichita fusese călugărit în Mînăstirea Pecersca din Kiev, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu. Deci, a trimis să cheme la dînsul pe acel monah străin. Cuviosul venind, el l-a întrebat cine este, de unde vine şi cum a venit acolo. El n-a răspuns nimic altceva, decît numai se închina şi zicea: „Stăpîne sfinte, iartă-mă, că sînt om străin şi păcătos!” Acest cuvios nu voia să afle cineva despre dînsul, ca să nu fie slăvit de oameni. Nichita, arhiereul lui Dumnezeu, înţelegînd cu duhul că o taină dumnezeiască este într-însul, l-a luat deoparte şi a început a-l întreba să-i spună cu jurămînt despre dînsul cele ce sînt adevărate.

Cuviosul, fiind silit de porunca arhiereului, a început a povesti cu de-amănuntul despre naşterea şi creşterea sa, de prigonirea dreptcredincioşilor din Roma, de fuga sa în pustie şi cum a fost purtat de piatră pe ape şi în două zile şi două nopţi a ajuns la Novgorod. Sfîntul, grăind acestea, plîngea cu lacrimi; deci, căzînd la picioarele arhiereului îl ruga cu tot dinadinsul să nu spună nimănui de aceea, ca să nu cadă în deşarta cinstire omenească. Arhiereul Nichita, ascultînd povestirile lui, era în mare mirare şi spaimă, şi nu îl socotea a fi om, ci înger al lui Dumnezeu. Apoi, sculîndu-se de la locul său, s-a întors spre rugăciune şi, rugîndu-se din destul, a căzut înaintea cuviosului la pămînt, cerînd de la dînsul binecuvîntare şi rugăciune.

Cuviosul, căzînd înaintea arhiereului, se ruga şi cerea binecuvîntare, numindu-se pe sine păcătos şi nevrednic. Deci, amîndoi au zăcut la pămînt multă vreme, udîndu-l cu multe lacrimi. Arhiereul Nichita zicea către cuviosul: „Tu te-ai învrednicit de mare dar de la Dumnezeu, pentru că asemenea minunilor celor de demult s-a lucrat în tine. Ilie cu căruţă de foc, Apostolii pe nori erau purtaţi în văzduh, iar pe tine te-a adus Domnul în cetatea noastră pe piatră peste ape, spre a cerceta şi a binecuvînta prin tine pe poporul său cel plăcut şi luminat din nou!” Cuviosul a zis către arhiereu: „Tu eşti arhiereul Dumnezeului Celui Preaînalt! Pe tine te-a pus Dumnezeu stătător înaintea Lui, ca să fii rugător pentru toată lumea; deci, ţie ţi se cade să te rogi pentru mine, păcătosul, precum te rogi pentru toţi”.

Arhiereul, sculîndu-se de la pămînt, a ridicat şi pe Cuviosul, l-a binecuvîntat şi i-a dat sărutare în Hristos, neputînd să înceteze din lacrimi. Apoi a vorbit multe cu dînsul, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. El voia să preamărească acea minune, dar după rugămintea sfîntului cea cu dinadinsul, s-a oprit; căci nu cuteza să calce rugămintea celui atît de plăcut lui Dumnezeu. Arhiereul dorea ca să petreacă cu dînsul Cuviosul Antonie, pînă la sfîrşitul vieţii, dar el n-a voit, zicînd: „Arhiereule al lui Dumnezeu, pentru Domnul nu mă sili; ci lasă-mă să vieţuiesc în acel loc, unde mi-a poruncit Dumnezeu”. Atunci arhiereul l-a eliberat cu pace. Apoi arhiereul neîntîrziat s-a dus el însuşi să vadă piatra pe care a înotat şi locul unde a stat plăcutul lui Dumnezeu şi, văzînd-o, s-a minunat de dumnezeiasca lucrare. Şi degrabă a făcut cuviosului lîngă malul acela o biserică mică de lemn în numele Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a cinstitei ei naşteri; căci spre praznicul acela a adus Dumnezeu în cetatea lor pe plăcutul Său. El i-a mai făcut lîngă biserică şi o chilie spre adăpostirea monahilor.

După un an, aproape de piatra Cuviosului Antonie, pescarii, vînînd peşte în rîul Volga şi ostenindu-se toată noaptea, n-au prins nimic, slăbind de osteneală; apoi şi-au tras la mal mrejele lor, fiind foarte mîhniţi. Cuviosul, după săvîrşirea rugăciunilor sale de dimineaţă, a mers la pescari şi le-a dat lor plată, zicîndu-le: „Să aruncaţi mrejele voastre spre vînat, şi orice veţi afla, aceea să fie în casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Dar ei nu voiau, zicînd: „Toată noaptea ne-am ostenit şi n-am prins nimic”. Deci, fiind siliţi de rugămintea stareţului, au luat plata şi au aruncat mrejele în rîu şi au tras la mal mulţime mare de peşti, încît aproape se rupeau mrejele. Între peşti ei au tras şi un poloboc mare, avînd cercuri de fier. Cuviosul Antonie a cunoscut că acela este polobocul pe care îl aruncase el în mare la Roma; deci, a zis către pescari: „Fiii mei, vedeţi mila lui Dumnezeu, cum poartă grijă de robii săi! Deci, voi luaţi-vă peştele, iar eu, polobocul acela, căci Dumnezeu mi l-a dăruit mie, ca cele ce sînt în el să fie spre zidirea mînăstirii mele”.

Dar pescarii nu voiau să-i dea lui polobocul, şi ziceau: „Noi ne-am învoit să-ţi dăm ţie peşte, iar nu poloboc; deci, peştele este al tău, iar polobocul, al nostru, căci noi înşine l-am aruncat în apă spre pază”. Cuviosul le-a zis: „Eu nu mă voi certa cu voi, dar să mergem la un judecător”. Cuvîntul acesta a plăcut pescarilor. Deci, au mers în cetate, ducînd şi polobocul cu ei şi, stînd înaintea judecătorilor, au spus cele despre vînat. Pescarii se certau pentru poloboc, spunînd că este al lor; dar cuviosul a zis către judecători: „Domnilor, întrebaţi-i pe ei, să spună ce au pus în el, dacă polobocul este al lor”. Pescarii, fiind întrebaţi, nu ştiau ce să spună. Atunci cuviosul, fiind silit, fără voia lui a descoperit taina care era ştiută numai de Dumnezeu, pentru că vedea spre sine rînduiala Lui cea minunată, care ieşea la arătare.

Deci, neputînd tăinui minunatul lucru al lui Dumnezeu, a zis: „Acest poloboc este al meu, dat în adîncimea mării din Roma, cu ale mele mîini păcătoase; iar cele puse în poloboc sînt vase bisericeşti, de aur şi de argint, potire de cristal, blide şi alte multe lucruri sfinţite, avînd pe ele inscripţii cu litere latineşti. Afară de acestea, am mai pus în el din averile părinţilor mei, aur şi argint, şi l-am aruncat în mare, nădăjduind în dumnezeiasca purtare de grijă. Aceasta am făcut-o din pricina tulburărilor şi prigoanelor ce erau acolo împotriva celor dreptcredincioşi”.

Cuviosul a spus judecătorilor despre poloboc, însă n-a spus cealaltă minune despre sine, adică cum a plutit pe piatră peste ape, două zile şi două nopţi, fiind purtat de puterea lui Dumnezeu pînă la cetatea lor; şi nimeni nu ştia acea taină despre dînsul, decît numai Nichita, arhiereul lui Dumnezeu. Atunci judecătorii au poruncit să desfunde polobocul şi au aflat aşa precum le spusese stareţul. Ei s-au minunat de dumnezeiasca lucrare cea minunată şi preaputernică a lui Dumnezeu şi de acel minunat bărbat, de Cuviosul Antonie, şi au poruncit să-şi ia toate acelea.

Cuviosul, luînd lucrurile, le-a arătat arhiereului Nichita, spu-nîndu-i despre acestea, iar acela, minunîndu-se de o altă minune asemenea cu cea dintîi, a preamărit pe Dumnezeu. Cuviosul a zidit cu aurul şi cu argintul ce era în poloboc, o biserică de piatră şi o mînăstire mică. La început, el a adunat puţini fraţi, a cumpărat pămîntul din preajma mînăstirii şi un iaz, spre vînarea de peşte, pentru hrana monahilor. După aceasta, Nichita, arhiereul lui Hristos, s-a mutat către Domnul, nespunînd nimănui taina cea despre Sfîntul Antonie; astfel, nu a ştiut nimeni acestea, pînă la moartea lui Antonie.

După Sfîntul Nichita a luat scaunul Ioan. Acela, păstorind biserica douăzeci de ani, a slăbit de bătrîneţe şi s-a dus la linişte. După dînsul a fost adus la arhieria Novgorodului, Cuviosul Nifon din Mînăstirea Pecersca. Acesta, avînd dragoste duhovnicească către Cuviosul Antonie, l-a silit să primească sfinţirea preoţiei şi puterea egumeniei. Deci, Sfîntul Antonie era ales povăţuitor fraţilor şi tuturor model de viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Vieţuind el mulţi ani şi ajungînd la bătrîneţe, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit. Deci, chemînd pe unul din monahii lăcaşului său, un bărbat duhovnicesc, cu numele Andrei, i-a spus lui toate cele despre sine, ca şi mai înainte arhiereului Nichita, şi i-a descoperit taina pe care pînă atunci o ascunsese, adică cum a plutit pe piatră din Roma pînă la cetatea Novgorodului. Apoi, învăţînd pe fraţi şi numindu-le pe Andrei egumen al lor după sine, le-a dat tuturor binecuvîntarea şi sărutarea cea din urmă şi s-a mutat către Domnul, vieţuind 80 de ani.

După moartea Cuviosului Antonie, Andrei a spus arhiereului Nifon şi domnilor acelei cetăţi şi tuturor oamenilor, toate cele ce auziseră din gura nemincinoasă a plăcutului lui Dumnezeu, de călătoria lui cea mai presus de fire, şi toţi s-au minunat şi au dat laudă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale.

Trecînd 450 de ani, moaştele cuviosului s-au aflat nestricate; deci, s-au scos din sînul pămîntului şi se odihnesc în nestricăciune pînă astăzi, dînd tămăduiri celor ce se apropie cu credinţă de ele, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, este slăvit în veci. Amin.