Sfinţii Cuvioşi Părinţi Iulie preotul şi Iulian diaconul

0
294
Sfinţii Cuvioşi Părinţi Iulie preotul şi Iulian diaconul
21 iunie (4 iulie)

Mirmidonia, o latură din Grecia, a fost patria acestor doi Sfinţi, Iulie şi Iulian, care s-au născut dintr-un tată şi dintr-o mamă. Ei din pruncie s-au luminat prin Sfîntul Botez, au crezut în dreapta credinţă creştinească şi în învăţătura sfintelor cărţi. Ajungînd la vîrstă desăvîrşită, au voit să slujească lui Dumnezeu în curăţie feciorească.

Pentru aceea petreceau în postiri şi în rugăciuni, învăţînd ziua şi noaptea Legea Domnului. Pentru o astfel de viaţă, au fost primiţi în ierarhia bisericească, Iulie fiind hirotonisit preot, iar Iulian, diacon. Ei erau ca doi luminători în Biserica lui Hristos, strălucind cu lucruri bune, preamărind astfel pe Tatăl Cel ceresc. Într-acea vreme, prin mijlocul grîului sfintei credinţe, se aflau încă multe neghine ale rătăcirii închinării de idoli.

Deşi Răsăritul şi Apusul erau stăpînite de împăraţi creştini şi pretutindeni înflorea dreapta credinţă, păgînătatea elinească nu era pierdută desăvîrşit, mai ales prin sate; ci popoarele cele orbite cu neînţelegerea, se ţineau încă de slujirea idolească de demult.

Aceşti robi ai lui Hristos, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, s-au dus amîndoi la Constantinopol la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel tînăr şi l-au rugat să le dea o scrisoare împărătească, ca să poată fără împotrivire să zdrobească idolii din stăpînirea grecească, să risipească şi să ardă capiştile idoleşti, să taie pomii şi sadurile cele sădite în cinstea idolilor, să zidească biserici lui Dumnezeu şi să lărgească slava numelui lui Iisus Hristos.

Deci, împăratul le-a dat acea putere şi a întărit-o cu o scrisoare, în care s-au adăugat şi acestea: pretutindeni prin ţări şi prin cetăţi, toţi cei ce sînt în stăpînire, eparhi, domni şi toţi cei cu dregătorii şi cu rînduitorii de cetăţi, să-i asculte pe ei, să le ajute în toate lucrurile şi să le dea cele trebuincioase pentru zidirea bisericilor lui Dumnezeu. Ei au luat binecuvîntare de la sfinţitul patriarh ca să propovăduiască, să zidească şi să sfinţească bisericile. Deci, aceşti doi sfinţi ostaşi ai lui Hristos au mers, ca doi apostoli, prin ţările împărăţiei greceşti, propovăduind astfel numele lui Iisus Hristos la cei necredincioşi. Ei întorceau pe mulţi la Hristos Dumnezeu, nu numai cu cuvîntul, dar şi cu minunile încredinţîndu-i, pentru că aveau dar şi putere de la Dumnezeu a tămădui neputinţele, a goni diavolii, a risipi pretutindeni capiştile idoleşti şi a sfărîma idolii.

Însă unde elinii cei împietriţi voiau să li se împotrivească, acolo arătau porunca împărătească la stăpînitor şi la mai marii cetăţilor, luau ajutor de la dînşii şi făceau cele ce li se cădea. Ei au zidit multe biserici, nu numai cu ajutorul visteriilor bisericeşti, dar şi prin darea creştinilor celor dreptcredincioşi, pentru că toţi, pretutindeni, văzînd pe nişte învăţători luminători şi făcători de minuni ca aceştia, nu-şi cruţau averile lor pentru zidirile cele sfinte. Astfel au străbătut Răsăritul şi Apusul şi au zidit o sută de biserici, iar minuni au făcut nenumărate, dar care nu se pot povesti în scris cu de-amănuntul, decît numai cîteva din cele multe, care se pot aduce aminte.

Cînd prin sîrguinţa lor se zidea o biserică în Vivli, unul din lucrători, lucrînd cu o unealtă de fier, din nebăgare de seamă şi-a tăiat degetul cel mare de la mîna stîngă curgînd mult sînge. Din acea pricină, slăbind de durere, omul căzu ca un mort. Sfinţii, aflînd de acea întîmplare, au luat degetul cel tăiat, l-au lipit la locul lui şi însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci, îndată degetul s-a lipit şi s-a prins de rădăcina sa, iar rana s-a tămăduit îndată. Ei, ridicînd de la pămînt pe omul cel sănătos, i-a dat în mîini acea unealtă de fier, şi i-a zis: „Întăreşte-te şi te osteneşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”. După aceea, fiind ei în eparhia Mediolanului, aproape de cetatea ce se numea Gaudin, curăţind un oarecare sat de îndrăcirea idolească, au zidit o biserică, – ce era a 99-a din cîte zidiseră ei -, şi ajuta la acea zidire mulţime de popor credincios. În acel timp, nişte oameni, trecînd cu căruţele pe lîngă locul acela şi văzînd pe cei ce zideau, au zis între ei: „Aceştia ne vor opri şi pe noi să le ajutăm la zidire şi vom zăbovi; deci, chiar dacă n-am voi, ne vor pune cu sila”. Dar de vreme ce nu aveau pe unde să treacă decît prin acel loc, au socotit un lucru ca acesta: pe unul dintre ei l-au pus în căruţă ca pe un mort, făcîndu-se că-l duc să-l îngroape.

Cînd au ajuns în dreptul zidirii acelei biserici, sfinţii au zis către dînşii: „Fiilor, ajutaţi-ne puţin şi nouă la lucrul acesta, la care ne vedeţi ostenindu-ne”. Ei au răspuns: „Nu putem să zăbovim, fiindcă ducem pe un mort la îngropare”. Sfîntul Iulie le-a zis: „Fiilor, nu minţiţi oare?” Ei au răspuns: „Nicidecum, părinte!” Sfîntul Iulie a zis iarăşi: „Să vă fie după cuvîntul vostru”. Apoi oamenii aceia s-au dus în calea lor. După ce s-au depărtat puţin, au zis către cel ce se prefăcea mort să se scoale, iar el nu s-a mai sculat. Ei, socotind că doarme, au început a-l îmboldi, dar au văzut că-i mort cu adevărat. Acea minune aflîndu-se îndată de toţi, au fost cuprinşi de frică şi de spaimă şi din acel ceas nimeni nu mai îndrăznea să spună vreo minciună acelor sfinţi părinţi.

După aceasta, Sfîntul Iulie preotul a zis către Sfîntul Iulian diaconul fratele său: „Frate, rămîi tu aici să zideşti această biserică care este a 99-a, iar eu mă voi duce să caut loc, unde să zidim pe cea de o sută, ca după zidirea cea de pe pămînt a celor o sută de biserici, cu darul lui Dumnezeu, să ne mutăm în Biserica cea nefăcută de mînă, care stă veşnic în ceruri”. Zicînd aceasta, s-a dus. Mergînd el ca la două mile, a ajuns la un lac care se numea Mucoros, şi care era foarte mare. În mijlocul lui a văzut o insulă mare şi frumoasă, în care nu petrecea nimeni. Căutînd spre acea insulă, se gîndea cum ar putea ajunge acolo. Negăsind luntre, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi s-a rugat, zicînd: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Iisuse Hristoase, fă cu tăria Ta cea atotputernică, ca acest cojoc ce este pe mine, să-mi slujească în loc de luntre, ca ţinîndu-mă neafundat pe dînsul cu dreapta Ta şi îndreptîndu-mă să trec calea apei la acea insulă”.

Rugîndu-se astfel, şi-a întins cojocul deasupra apei şi făcîndu-şi semnul Sfintei Cruci, s-a suit pe dînsul şi astfel cojocul i-a servit ca o luntre neafundată. Sfîntul, vîslind ca şi cu o lopată cu toiagul ce-l avea în mîini şi îndreptînd acea minunată luntre de cojoc, a ajuns la acea insulă. Deci, umblînd printr-însa, s-a minunat văzînd frumuseţea ei. În mijlocul insulei a văzut o piatră mare care era foarte lată şi sfîntul s-a gîndit să zidească pe dînsa biserica a o sută, în numele celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Insula aceea era plină de şerpi şi de multe tîrîtoare veninoase, din care cauză nimeni nu îndrăznea să se apropie de ea. Sfîntul s-a suit pe piatra aceea şi făcînd o cruce dintr-un lemnişor mic, a înfipt-o într-o mică crăpătură a pietrei. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, a chemat la el, cu numele lui Iisus Hristos, pe toţi şerpii şi pe toate tîrîtoarele. Deci s-a adunat la dînsul mulţime multă şi a zis către ele: „Voi aţi vieţuit destul timp în locul acesta, acum în numele Preasfintei Treimi vă poruncesc să ieşiţi din insula aceasta şi să lăsaţi acest loc Casei lui Dumnezeu şi robilor lui Hristos care vor să vieţuiască într-însul”.

Sfîntul, zicînd acestea, îndată toţi şerpii şi toate tîrîtoarele s-au supus poruncii sfîntului şi au plecat împreună spre latura dinspre apus a insulei, apoi s-au afundat în lac şi au înotat în partea dinspre muntele ce se numea Comunchin şi s-au aşezat acolo, iar insula a rămas curată de acele lighioane. Sfîntul, trecînd apa înapoi ca şi mai înainte, s-a dus la locuinţele creştineşti de pe acolo şi, căpătînd de la dînşii ajutor şi toate cele de trebuinţă, a mers cu luntrea şi cu lucrători în insula aceea. Deci, întemeind pe acea piatră biserica celor doisprezece Sfinţi Apostoli, au început să o zidească. Într-acea vreme, fratele lui a sfîrşit biserica care era aproape de cetatea Gaudiam şi a socotit să zidească într-însa un mormînt pentru fratele său Iulie. Sfîntul Iulie, auzind de săvîrşirea acelei biserici, s-a dus să o vadă şi să cerceteze pe fratele său.

Venind acolo, Sfîntul Iulie a zis către el: „Iată, iubite frate, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tale s-a săvîrşit toată zidirea bisericii. Acum a rămas a se mai face un mormînt pentru tine, ca după moartea ta să se odihnească acolo trupul tău”. Sfîntul Iulie, fiind plin de darul proorocesc, a zis către Sfîntul Iulian: „Fă degrabă mormîntul pe care l-ai început, dar să ştii că tu te vei odihni într-însul”. Aşa a şi fost, căci, săvîrşindu-se mormîntul, Sfîntul Iulian diaconul s-a mutat la Domnul şi Sfîntul Iulie, îngropîndu-l cu cinste, s-a întors în insula unde începuse a zidi biserica Sfinţilor Apostoli. Deci, săvîrşindu-o, şi-a făcut într-însa mormînt, văzînd mai înainte că i s-a apropiat sfîrşitul, fiindcă acum îmbătrînise.

Într-acea vreme, împăratul a pus eparh în Mediolan, ca să stăpînească toată ţara aceea, un oarecare bărbat de neam bun, cu numele Avdentie, îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu. Acela, auzind de Sfîntul Iulie, a zis către casnicii săi: „Să ne suim într-o corabie şi să mergem în insula Mucoros şi să vedem acolo pe omul lui Dumnezeu, Iulie preotul şi zidirea lui. Avdentie, intrînd în corabie, a plecat şi a ajuns cu bine acolo. El, învrednicindu-se de binecuvîntarea sfîntului şi de vorba lui cea duhovnicească, privind zidirea bisericească, a zis către dînsul: „Stăpîne părinte, dacă voiţi să mai faceţi ceva să-mi spuneţi mie, ca să adaug şi eu din averea mea la lucrul vostru, căci sînt gata să slujesc cu bucurie la trebuinţa voastră”. Sfîntul a răspuns: „Fiule, nu este trebuinţă să se mai zidească ceva, decît numai să-ţi facem un mormînt aproape de mormîntul meu, ca după mutarea ta să ţi se odihnească trupul în această biserică”. Avdentie a zis: „Părinte, tu să-ţi ai mormîntul aici, căci eu mi-am gătit mormîntul în Mediolan”. Grăit-a sfîntul: „Fiule, să mă crezi, că nu se îngroapă în altă parte trupul tău ci aproape de al meu”.

După multă vorbă cu Sfîntul, Avdentie, luînd binecuvîntare, s-a întors la Mediolan. Sfîntul Iulie nu după multă vreme s-a dus către Domnul şi a fost pus în mormîntul său, iar de la mormîntul lui se dădeau multe tămăduiri bolnavilor. Iar după mutarea sfîntului, i-a luat locul preotul Ilie, care era plin de fapte bune.

După ce au trecut cîţiva ani, Avdentie, eparhul Mediolanului, şi bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, a murit şi a fost pus în mormîntul său din Mediolan. A doua zi, trupul lui s-a găsit scos afară din mormînt, nu ca un lepădat, ci ca unul ce a fost scos şi pus cu cinste. După aceea l-au pus iarăşi în mormîntul acela, dar şi a doua oară a fost găsit scos afară din mormînt, asemeni şi a treia oară. După această întîmplare, ei au voit să-l pună în alt loc, dar nici acolo nu-l primea locul.

Atunci casnicii lui şi-au adus aminte de cuvintele Sfîntului Iulie, care le grăise către Avdentie, că nu se va îngropa în altă parte, decît numai alături de trupul lui. Şi au dus trupul lui Avdentie la insula aceea, iar fericitul Iulie, întîmpinînd trupul eparhului, l-a primit cu cinste şi l-a îngropat lîngă mormîntul Cuviosului Iulie. Aşa s-a împlinit proorocia sfîntului, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.