Sfântul Mucenic Potit pruncul

0
320
Sfântul Mucenic Potit pruncul
1 iulie (14 iulie)

Pe vremea împărăţiei lui Antonin, fiind pretutindeni mare prigonire împotriva creştinilor, era în Sardica un bărbat cu numele Ghilas, care ţinea la păgînătatea închinării idoleşti. Acesta avea un fiu, unul născut, copil de treisprezece ani, anume Potit, înţelepţit cu înţelepciunea lui Dumnezeu, prin care îşi săvîrşeşte El laudă. Copilul era luminat cu darul Sfîntului Duh ca să cunoască pe Făcătorul său şi Aceluia Unuia să-I aducă rugăciunile şi închinăciunile sale, iar de idolii cei fără de suflet să se îngreţoşeze. El, ştiind să citească cărţile, a găsit nişte dumnezeieşti Scripturi creştineşti şi, citindu-le pe acelea, s-a umplut de duhovniceasca înţelepciune şi de înţelegere. Astfel, ducîndu-se la creştini, în ascuns de tatăl său, a primit Sfîntul Botez, întorcîndu-se de la spurcatele slujbe idoleşti.

Ghilas, tatăl lui, văzînd pe fiul său întorcîndu-se de la idoli, s-a mîhnit şi-l îndemna cu multe îmbunări, ca, împreună cu el, să aducă jertfă zeilor lor elineşti. Iar tînărul sfînt i-a zis: „O, tată, îmi grăieşti cuvînt nefolositor, poruncindu-mi să jertfesc diavolilor. De mă iubeşti părinteşte pe mine, fiul tău, apoi să mă sfătuieşti spre ceea ce mîntuieşte sufletul, iar nu spre ceea ce-l pierde. Eu doresc ca şi tu, cunoscînd adevărul, să te întorci de la necurata închină-ciune, să începi a sluji Unuia Dumnezeu, Care vieţuieşte în ceruri şi pe toate le cuprinde, Făcătorul a toată făptura”. Tatăl său, mîniindu-se, l-a dus într-o cameră osebită şi a poruncit să nu îndrăznească nimeni a da copilului pîine şi apă, zicînd către dînsul: „Vom vedea de-ţi va da hrană şi băutură Dumnezeul tău pe Care îl cinsteşti!”.

Tînărul Sfînt Potit, plecîndu-şi genunchii, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac nedreptate şi răsplăteşte celor ce se luptă cu mine, căci doresc să-Ţi slujesc Ţie, Domnului meu Iisus Hristos, Care ai voit a veni din cer pe pămînt pentru mîntuirea omenească. Priveşte spre rugăciunea smeritului Tău rob şi întăreşte-mă pe mine întru această foame, precum ai întărit pe Daniil proorocul Tău, cel aruncat în groapa leilor. Tu ai zis în Sfînta Ta Evanghelie: Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetoşează pentru dreptate, căci aceia se vor sătura; Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia cerurilor. Deci, şi pe mine cel închis aici pentru dreptatea Ta, nu mă lăsa să fiu chinuit de foame şi de sete”.

Sfîntul a petrecut multe zile în închisoarea aceea, pedepsit de tatăl său cu foamea şi cu setea, dar întărit de Dumnezeu prin hrana duhovnicească şi adăpat prin darul Sfîntului Duh. Faţa lui strălucea ca soarele, veselindu-se întru Domnul său, şi zicea: „Îţi mulţumesc, Stăpîne, că ai binevoit a mă sătura de duhovniceştile Tale bunătăţi, care pe cît le primesc, pe atît mai mult le doresc. Încă mă rog, Ţie, Dumnezeul îngerilor şi al arhanghelilor, Care nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, ascul-tă-mă pe mine, care strig către Tine cu toată inima, şi dă tatălui meu cunoştinţa adevărului Tău şi înţelegerea credinţei. Deschide-i lui mintea, ca să poată a Te cunoaşte pe Tine, Făcătorul său şi Ţie Unuia să-Ţi slujească, iar nu zeilor celor elineşti, ca să nu se bucure de el diavolul, vrăjmaşul numelui creştinesc, ci să se preamărească tăria Ta cea atotputernică, care povăţuieşte spre mîntuire pe cei rătăciţi!”

Astfel rugîndu-se el, i s-a arătat îngerul Domnului, întărindu-l şi zicîndu-i: „Va fi ţie ceea ce doreşti, pentru că Dumnezeu, Căruia te-ai încredinţat cu toată inima, totdeauna este cu tine şi orice vei cere de la Dînsul, vei cîştiga. Însă să ştii şi aceasta, că diavolul, pierzătorul sufletelor omeneşti, s-a pregătit împotriva ta. Deci, ţi se cade să primeşti toate armele lui Dumnezeu, ca să poţi sta împotriva meşteşugirilor lui!”

Aceasta zicîndu-i, îngerul luminii s-a dus; iar sfîntul se ruga lui Dumnezeu, zicînd: Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă! Că spre Tine a nădăjduit sufletul meu şi în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, pînă ce va trece fărădelegea. Deci, trecînd puţin, deodată i s-a arătat îngerul întunericului, prefăcut în strălucire de lumină şi i-a zis: „O, tînăr fără de răutate, iată am venit la tine ca să nu slăbeşti de foame şi de sete cu sufletul şi cu trupul. Să asculţi pe tatăl tău şi să te saturi cu el de mîncări, căci eu sînt Hristos. Deci, fiindu-mi milă de tine şi văzînd lacrimile tale, am venit să te cercetez”. Tînărul Sfînt Potit i-a răspuns: „Pleacă de la mine, satano, vrăjmaş al dreptăţii! Nu vei amăgi pe robul lui Dumnezeu, căci tu nu eşti Hristos, ci potrivnic lui Hristos!” Sfîntul, zicînd aceasta, a început a se ruga astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, alungă de la mine pe acest vrăjmaş necurat şi-l aruncă în adîncul în care este osîndit cu slujitorii săi!”

Diavolul, schimbîndu-şi asemănarea îngerească s-a prefăcut într-un uriaş mare, cu statura ca de cincisprezece coţi, apoi s-a prefăcut într-un bou, care a mugit cu glas mare. Sfîntul, îngră-dindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către dînsul: „O, duh rău, încetează a ispiti pe ostaşul lui Hristos, pentru că nu vei putea înfricoşa pe cel răscumpărat cu sîngele lui Hristos şi îngrădit cu puterea Sfintei Cruci!”

Atunci diavolul îndată a pierit. Glasul lui se auzea de departe, zicînd: „O, ce fel de copil tînăr mă biruieşte! Vai mie, de acum unde mă voi odihni? Spre cine voi îndrepta săgeţile mele? De mă apropii de cel bătrîn, nu mă biruiesc atît de lesne, precum mă biruiesc de acest copil. Deci, mă voi duce şi voi intra în fiica cea una născută a împăratului Antonin, şi voi arăta într-însa puterea mea. Voi îndemna pe împărat asupra ta o, Potite, ca să te piardă cu multe munci!” Sfîntul i-a răspuns: „O, vrăjmaş netrebnic, în orice fel de munci voi intra, pretutindeni te voi birui; nu eu, ci Domnul meu Iisus Hristos!” Atunci diavolul a fugit, strigînd: „Amar mie, că sînt biruit de un copil!”

După aceasta, Ghilas, tatăl lui, scoţîndu-l de la închisoare, a zis către el: „Fiule, jertfeşte zeilor, pentru că este poruncă de la împărat ca cel ce nu aduce jertfă zeilor să fie ucis cu multe munci, sau să fie dat la fiare spre mîncare. Deci, mă doare inima pentru tine, fiind unul născut, ca să nu te pierd, moştenitorul meu”. Sfîntul a grăit: „Căror zei să le aduc jertfă, ca să-i ştiu anume?” Tatăl i-a răspuns: „Fiule, nu ştii pe zeul Die, pe Arpa şi pe Atena?” Copilul a zis: „De cînd m-am născut, n-am auzit niciodată de unii ca aceştia, să fie zei, decît numai idoli! O, tată, dacă ai fi ştiut cît de puternic este Dumnezeul creştinilor, Care S-a smerit pe Sine ca să mîntuiască pe oameni, ai fi crezut într-Însul. El este Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul. Iar toţi ceilalţi zei ai păgînilor sînt diavoli”. Ghilas a zis: „De unde ai tu aceste cuvinte pe care le grăieşti?” Sfîntul a răspuns: „Acela, Căruia Îi slujesc, grăieşte prin buzele mele. Pentru că a zis în Evanghelia Sa: Nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, că în acel ceas vi se va da vouă ce trebuie să grăiţi”.

Ghilas a zis: „Fiul meu, oare nu te temi de munci? Cînd vei fi dus la ighemon şi te va pune la muncile cele cumplite, atunci ce vei face?” Sfîntul copil, zîmbind, a zis: „O, tată, ai zis cuvînt fără de judecată, deoarece Domnul meu Iisus Hristos, fiind răscumpă-rătorul sufletelor noastre, mă va întări pe mine robul Său. Nu ştii oare că David, un copil neînarmat, în numele lui Dumnezeu, a ucis cu o piatră pe Goliat cel tare şi, smulgîndu-i sabia, i-a tăiat capul?” Ghilas a zis: „Nădăjduind tu spre Dumnezeul tău, eşti gata să pătimeşti toate pentru numele Lui?”

Sfîntul a răspuns: „Cred Tatălui, Făcătorul meu, Fiului şi Sfîntului Duh, Unuia Dumnezeu în Treime, că mă va întări a suferi cu bărbăţie, nu numai toate muncile, dar şi a muri pentru Dînsul fără temere. Deci, să crezi şi tu, tată, în Dumnezeu, despre Care îţi grăiesc, şi te vei mîntui. Acei zei cărora te închini acum, nu sînt nimic, nici n-au mîntuit vreodată pe cineva, nici n-au putut să facă ceva. Deci ce folos ai dacă te închini la arama cea neînsufleţită, la piatră şi la lemn, care, cînd cad pe pămînt, nu pot să se scoale, ci se sfărîmă în bucăţi, iar sfărîmîndu-se nu scot glas, fiind mute şi nesimţitoare. Numele cu care numiţi pe idolii voştri, cu acelea se numeau de demult oamenii cei întinaţi şi fărădelege, care erau plini de vrăji diavoleşti şi de toate faptele cele rele. Aceia erau vrednici de multe pedepse, precum şi acum pe unii ca aceia îi judecă legile cetăţii şi îi dă la pedeapsa cu moartea.

Sufletele cele ticăloase ale zeilor voştri neîncetat se ard în iad în focul cel veşnic, care nu se stinge niciodată; iar cei ce slujesc acum idolilor lor, se vor arde împreună cu dînşii, în acelaşi foc fără de sfîrşit. Dumnezeul nostru, Cel ce petrece în veci, le lucrează pe toate, îndreptează toată făptura cea văzută şi nevăzută, stăpîneşte cele de sus şi cele de jos, şi pe cei ce cred într-Însul şi Îi slujesc cu adevărat, îi preamăreşte la cer întru împărăţia Sa, şi chiar pe pămînt le face slăvit numele lor, îmbogăţindu-i cu darul cel făcător de minuni, adică să facă şi ei semne şi minuni, pentru că zice: Semnele celor ce vor crede, acestea vor urma: în numele Meu vor izgoni diavolii, vor grăi în limbi noi, şerpi vor lua în mîini şi de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma. Pe bolnavi îşi vor pune mîinile şi bine le va fi.

Pruncul grăind acestea şi altele asemenea, Ghilas, tatăl lui, s-a minunat şi a zis: „Acum cunosc că Dumnezeul creştinilor este adevărat. Căci grăieşte nişte lucruri atît de mari prin gura copilului acesta, pe care niciodată nu le-am auzit mai înainte. Deci, dacă n-ar fi fost în copil oarecare putere dumnezeiască, nu ar fi putut să grăiască cuvintele acestea din inima sa, ci precum văd, acel Dumnezeu singur grăieşte prin gura fiului meu!” Atunci Ghilas, suspinînd şi plîngînd, a zis: „Amar mie, păcătosul, că fiul meu, fiind copil tînăr, este mai înţelept decît mine, om bătrîn; pentru că el din copilărie a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, iar eu, îmbătrînind cu anii, nu L-am cunoscut pînă acum. Deci, cred cu inima şi mărturisesc cu gura, că nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul creştinilor!” Ghilas, crezînd astfel în Hristos, a luat Sfîntul Botez prin povăţuirea Sfîntului Potit, fiul său.

Sfîntul Potit, după botezul tatălui său, urmînd ostenelilor apostoleşti, a plecat din Sardica, patria sa, şi s-a dus în partea ce se numea Efir, propovăduind acolo pe Hristos. De acolo s-a dus în cetatea ce se chema Valeria. Aici era o femeie, anume Chiriachi, soţia senatorului Agatonie, foarte leproasă, care nu putea să se tămăduiască de nici un fel de doctori. Sfîntul Potit, ducîndu-se la uşa casei ei, şedea acolo ca un sărac. Din întîmplare a ieşit din acea casă un famen oarecare; iar Sfîntul Potit a zis către el să-i dea apă să bea. Famenul a zis către dînsul: „Aici ai venit să ceri apă?” Sfîntul a răspuns: „Nu însetez atît de apa din casa aceasta, pe cît de mîntuirea sufletelor, şi ca în casa aceasta să fie darul Domnului meu Iisus Hristos”.

Minunîndu-se famenul de cuvintele sfîntului, l-a întrebat: „Copile, de unde eşti tu şi cum te numeşti?” Sfîntul Potit a răspuns: „Sînt născut din pămînt ca şi tine, numele meu este Potit şi sînt rob al Stăpînului meu Iisus Hristos, Care este Mîntuitorul sufletelor, celor ce cred într-Însul. El este tămăduitorul neputinţelor trupeşti, Care pe cei leproşi i-a curăţit, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat, pe cei orbi i-a luminat şi pe cei morţi a înviat cu cuvîntul”.

Famenul a zis: „Dacă eşti rob al Aceluia, apoi oare vei putea ca să cureţi pe cei leproşi?” Sfîntul a răspuns: „Unde va fi credinţă, acolo va fi şi tămăduire; pentru că Stăpînul meu Iisus Hristos, dă după credinţă celor ce cer de la Dînsul”. Atunci famenul a zis: „Oare vei putea tu să tămăduieşti de lepră pe stăpîna noastră?” Sfîntul a răspuns: „De va crede în Hristos, Dumnezeul meu, se va tămădui”. Famenul a zis: „Dacă o vei tămădui, vei fi stăpîn al tuturor averilor ei”. Sfîntul a răspuns: „Eu nu doresc aur, argint sau averile ei, ci caut să-i unesc sufletul ei cu Hristos, Dumnezeul meu!”

Famenul a înştiinţat despre aceasta pe stăpîna lui şi a adus la dînsa pe Sfîntul Potit. El, intrînd în camera ei, a zis: „Pacea Domnului meu Iisus Hristos să fie în casa aceasta”. Atunci Chiriachi a zis către dînsul: „Tămăduieşte-mă pe mine, rogu-mă ţie; de poţi, să mă tămăduieşti!” Sfîntul a răspuns: „Crede în Dumnezeu Cel propovăduit de mine şi primeşte Sfîntul Botez, că vei fi sănătoasă”. Femeia a zis: „Învaţă-mă cum să cred”. Sfîntul a învăţat-o pe dînsa cum să creadă în Hristos Dumnezeu, arătîndu-i calea cea dreaptă a mîntuirii. Atunci femeia a zis: „Cred că nu este alt Dumnezeu, afară de Acela pe care tu mi l-ai spus. Toată nădejdea tămăduirii mele o pun într-Însul, iar tu fă ceea ce poţi să faci”.

După aceasta Sfîntul Potit, plecîndu-şi genunchii la rugăciune, a început a grăi cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul împăraţilor, Mîntuitorul sufletelor noastre, Tu ai zis ucenicilor Tăi: „Întru numele Meu pe cei leproşi să-i curăţiţi şi pe cei morţi să-i înviaţi. Auzi-mă şi pe mine robul Tău, Stăpîne, şi tămăduieşte pe femeia aceasta. Darul Tău să fie peste dînsa, ca neamurile să cunoască, că Tu eşti Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine!” Astfel rugîndu-se, a rînduit să se facă botezul. Iar cînd femeia aceea a intrat în scăldătoare şi s-a botezat, îndată s-a curăţit de lepră şi a ieşit sănătoasă, avînd trupul curat ca o copilă tînără. Aceasta văzînd-o Agaton, bărbatul ei şi ceilalţi cetăţeni, cu toţii au primit sfînta credinţă şi, binecuvîntînd pe Dumnezeu, ziceau: „Cu adevărat am văzut mare lumină prin copilul acesta, care ne-a scos pe noi din întunericul idolesc”. Sfîntul Potit le grăia lor: „Iată, vedeţi măririle lui Dumnezeu! Deci, să păziţi poruncile Lui şi vă veţi mîntui în veci”. El, ieşind de acolo, s-a dus la un munte în pustie, care se numea Gargara şi acolo locuia împreună cu fiarele, ca şi cu oile; pentru că, prin dumnezeiasca poruncă, fiarele i se supuneau lui şi îl urmau.

În acel timp, diavolul a intrat în Agnia, fiica împăratului Antonin, şi o muncea foarte mult. Pentru aceea împăratul era în mare mîhnire şi se ruga zeilor săi pentru dînsa în deşert, făgăduind şi zicînd: „Zeule Apolon, zeule Die, zeule Arfan, tămăduiţi pe fiica mea, că vă voi aduce ca jertfă boi cu coarne aurite”. Iar diavolul striga prin gura fecioarei: „De nu va veni aici Potit, care locuieşte în muntele Gargara, eu nu voi ieşi”. Atunci împăratul îndată a trimis la muntele acela pe un boier al său, anume Gelasie, cu patruzeci de ostaşi, ca să caute pe Potit. Deci, acela ducîndu-se şi străbătînd pustia Gargarei, a găsit pe robul lui Hristos şezînd în munte, iar împrejurul său erau o mulţime de fiare. Pe acele fiare văzîndu-le ostaşii, s-au temut şi voiau să fugă; pentru că fiarele se întorseseră şi voiau să se repeadă spre ei. Dar sfîntul le-a certat, zicînd: „Duceţi-vă la locurile voastre şi nu vătămaţi pe nimeni!”

Atunci fiarele s-au supus, iar sfîntul a zis către Gelasie: „Pentru ce ai venit la mine cu atît de mulţi ostaşi?” Iar Gelasie l-a întrebat pe el: „Tu eşti Potit?” El a răspuns: „Eu sînt păcătosul, robul Dumnezeului meu Iisus Hristos”. Atunci Gelasie a zis: „Împăratul Antonin are nevoie de tine; deci, să mergi cu noi la dînsul”. Sfîntul a zis: „Ce nevoie are împăratul cel necurat de un om creştin?” Apoi ostaşii, luîndu-l pe Sfîntul Potit, l-au dus la Roma.

După ce Sfîntul Potit a fost dus înaintea împăratului, acesta l-a întrebat: „De ce neam eşti?” El a răspuns: „Sînt creştin şi născut din părinţi creştini”. Atunci Antonin a zis: „Oare nu ştii poruncile noastre împărăteşti, că acela care nu se închină zeilor noştri, cu moarte va muri?” Sfîntul a răspuns: „Şi eu doresc aceasta, ca să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu!” Atunci împăratul i-a zis lui: „Am auzit despre tine cum că poţi să tămăduieşti pe fiica mea. De vei face aceasta, apoi te voi cinsti pe tine cu multe daruri şi cu multe bogăţii”. Sfîntul a zis către dînsul: „Zeii tăi, pentru ce n-o tămăduiesc?” Împăratul a zis: „Pentru ce îmi răspunzi mie cu aşa mîndrie?” Sfîntul Potit a zis: „De voi tămădui pe fiica ta, vei crede în Dumnezeul cel adevărat în Care cred eu?” Împăratul a făgăduit că va crede, iar sfîntul a grăit către el: „Ştiu că nu vei crede, fiindcă inima ta este împietrită; dar pentru poporul care stă de faţă, voi face aceasta cu puterea Dumnezeului meu, ca să vadă, să creadă şi să preamărească numele lui Iisus Hristos”.

După aceea, fiica împăratului fiind adusă şi pusă înaintea lui, diavolul a zis prin gura ei către sfînt: „Ce, Potit, oare nu ţi-am spus că, fără voia ta, te voi face să vii la împărat?” Iar sfîntul, suflînd peste faţa copilei, a zis către diavol: „Domnul meu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Căruia I se supune toată făptura cerească, pămîntească şi cea de sub pămînt, te ceartă pe tine necuratul duh, şi-ţi porunceşte să ieşi din această zidire a Lui şi să nu mai ai multă stăpînire a intra într-însa!” Aceasta zicînd, sfîntul a lovit peste obraz pe copilă, şi îndată s-a văzut de toţi ieşind din gura ei un balaur înfricoşat, care după ce a ieşit s-a stins.

Atunci văzînd aceasta toţi cei ce erau de faţă, s-au umplut de spaimă şi au grăit: „Cu adevărat, mare este Dumnezeul acestui copil!” Din acea zi mulţi au crezut în Hristos; iar împăratul s-a mirat văzînd aceasta, şi zicea: „O, cît de mare este vrăjitoria creştinească!” Atunci sfîntul a zis către dînsul: „Amar ţie, împărate nebun, că văzînd măririle lui Dumnezeu, nu crezi într-Însul!” Împăratul a zis: „Dau mulţumire zeilor mei, că mi-au tămăduit pe fiica mea”. Grăit-a sfîntul: „Minţi, împărate, că nu zeii tăi, ci Hristos Domnul şi Dumnezeul meu a tămăduit pe fiica ta!” Atunci împăratul a zis: „Lasă-ţi cuvintele tale şi jertfeşte zeilor mei, că te voi face mare în palatele mele împărăteşti. Îţi voi da aur, argint şi multe bogăţii”. Sfîntul a răspuns: „O, împărate, să nu-ţi fie bine ţie, care îmi făgăduieşti acelea pe care eu le socotesc gunoi al pămîntului. Eu am în cer bogăţii nestricăcioase şi negrăite, pe care Hristos, Domnul meu, le-a gătit tuturor celor ce-L iubesc; iar aurul şi argintul tău, cum şi toate bogăţiile tale le va mînca focul”.

Atunci împăratul a zis cu mînie: „Încă grăieşti cu mîndrie împotriva mea?” Sfîntul a răspuns: „Grăiesc, fiindcă nu mă tem de tine. Domnul meu Iisus Hristos mă va scoate din mîinile tale”. Împăratul a zis: „Mă ocărăşti şi mă necinsteşti; însă eu rabd, cruţîndu-ţi tinereţile tale. Te sfătuiesc însă, să aduci jertfă zeilor, pînă nu încep a te munci”. Sfîntul a răspuns: „Cruţă-te pe tine, împărate, căci ţi se gătesc mari munci. Tu vei pieri împreună cu împărăţia ta şi vei arde în focul cel nestins, împreună cu diavolul, tatăl tău”.

Împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l dezbrace pe Sfîntul Potit şi să-l bată cumplit cu toiege de fier. Iar sfîntul grăia pe cînd îl bătea: „Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău!” Împăratul a zis către mucenic: „Potite, ce voieşti să faci? Să mori, ori să jertfeşti zeilor, ca să fii viu şi întreg?” Sfîntul a grăit: „Căror zei voieşti să jertfesc?” Împăratul, poruncind să înceteze a bate pe mucenic, a zis către dînsul: „Dar nu cunoşti pe Die, marele zeu, pe Arfan şi pe Atina?” Sfîntul Potit, zîmbind, a zis: „Să-i vedem ce fel de zei sînt aceia şi voi face ceea ce-mi porunceşti”. Împăratul l-a dus cu bucurie în ca-piştea idolească şi acolo sfîntul începînd să se roage Dumnezeului celui adevărat, îndată au căzut idolii şi s-au sfărîmat în bucăţi. Atunci sfîntul a zis către împărat: „Dacă idolii voştri sînt zei adevăraţi, de ce au căzut şi nu se pot scula, ca să-şi ajute lor? Deci vezi, o, împărate, cît de mare este puterea Dumnezeului meu?” Împăratul, umplîndu-se de ruşine şi mînie, a poruncit să lege pe mucenic cu fiare grele şi să-l arunce în temniţă.

Şezînd sfîntul în temniţă şi rugîndu-se, i s-a arătat un înger purtător de lumină, întărindu-l şi mîngîindu-l. Atunci, deodată s-au topit ca ceara fiarele cele grele de pe dînsul, temniţa s-a umplut de lumină în miezul nopţii şi a început să iasă un miros de bună mireasmă. Străjerii, mirosind acea bună mireasmă, s-au mirat şi se întrebau de unde iese. Deci, uitîndu-se în temniţă pe o fereastră, au văzut o lumină minunată şi pe sfîntul dezlegat din fiare, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu şi vorbind cu acel înger. Iar ei s-au umplut de frică şi de spaimă. Luminîndu-se de ziuă, s-au dus şi au spus împăratului cele ce au văzut. Împăratul, auzind acestea, a poruncit ca îndată să se gătească locul unde era să-l chinuiască, iar propovăduitorii să strige ca poporul să se adune la acea privelişte.

Adunîndu-se mult popor, împăratul a venit şi a şezut la judecată pe divanul cel obişnuit, poruncind să scoată pe mucenic din temniţă şi să-l aducă de faţă la judecata sa. Mucenicul, fiind adus acolo, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a stat înaintea împăratului cu faţa luminoasă. Antonin, iuţindu-se de mînie şi căutînd cu groază spre dînsul, i-a zis: „Potite, unde ţi se pare că stai acum?” Sfîntul a răspuns: „Mă văd că stau pe pămîntul Dumnezeului meu”. Împăratul a zis: „Acum îţi va veni pierzarea. Deci, care Dumnezeu te va scoate din mîinile mele?” Sfîntul a răspuns: „O, împărate, să se umple de ruşine faţa ta că mai bună pricepere are cîinele decît tine. Acela, dacă ia pîine din mîinile cuiva, se bucură pe lîngă dînsul; iar tu ai cîştigat tămăduire fiicei tale de la Dumnezeul meu şi Îl huleşti?”

Atunci împăratul a poruncit să dezbrace pe mucenic, să-l spînzure la muncire şi să-l ardă cu făclii. După aceea a poruncit să-i strujească trupul cu unghii de fier. Sfîntul, răbdînd toate acestea ca fiind în trup străin, batjocorea pe împărat, zicînd: „O, împărate, unde sînt îngrozirile tale? Te-ai lăudat că mă vei pierde cu muncile, dar fiind chinuit, nu simt nici o durere! Deci, să ştii şi să înţelegi, că aceste munciri nu aduc dureri trupului meu, ci inimii tale; de vreme ce eu le biruiesc prin răbdarea mea şi mă veselesc mai mult într-însele”. Împăratul, mîniindu-se mai mult pentru ruşinea sa, a poruncit să-l scoată de la muncire şi să-l dea spre mîncarea fiarelor sălbatice. Fiarele fiind lăsate cu dînsul, alergînd, cădeau înaintea lui şi îi lingeau picioarele. Atunci sfîntul striga către împărat: „Ce mai zici acum, muncitor necurat? Nu vezi încă puterea lui Hristos, Dumnezeul meu?” Împăratul poruncind să ducă înapoi fiarele, a zis către slujitorii care îl munceau: „Tăiaţi în bucăţi pe ticălosul acesta, şi-l aruncaţi spre mîncarea cîinilor”.

Cînd slujitorii au luat securea să înceapă a tăia pe sfînt, atunci, cu o minunată putere dumnezeiască, trupul lui s-a făcut atît de tare, încît securea nu putea să-l vatăme cît de puţin, ci mai mult se răneau unul pe altul cu securile. Poporul care privea, văzînd aceasta, s-a minunat foarte mult şi mulţi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, ca la două mii, şi toţi strigau: „Cu adevărat acelaşi Dumnezeu lucrează în tînărul acesta, care a lucrat mai înainte în Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care au pătimit în această cetate”.

Muncitorul, văzînd aceasta şi auzind şi glasul poporului, s-a tulburat. Deci, oftînd din adîncul inimii, a zis: „O, cît de mare este vrăjitoria acestui necurat creştin!” După aceea a poruncit să gătească un cazan de fier, să fiarbă untdelemn într-însul şi să pună pe mucenic să-l ardă; mai adăugînd să topească şi plumb, cu care să stropească trupul mucenicului. Sfîntul, fiind ca într-o răcorire oarecare, se veselea şi slăvea pe Dumnezeu, zicînd împăratului: „Te jur pe cinstea ta de împărat, ca să-mi mai adaugi încă plumb topit de acesta; pentru că simt foarte mare răcorire într-însul”. Împăratul nu pricepea ce fel de muncă mai cumplită să scornească asupra lui. Deci, scoţînd pe sfîntul din cazan, a poruncit să aducă un piron de fier lung, să-l înroşească în foc şi să-l bată deasupra în capul mucenicului.

Săvîrşindu-se aceasta, cu putere dumnezeiască s-a făcut, că mucenicul, primind pironul în cap, petrecea viu, sănătos şi fără durere. Iar durerea care ar fi trebuit s-o simtă mucenicul, s-a suit la capul împăratului, care, durîndu-l aşa de cumplit, striga către mucenic, zicînd: „Miluieşte-mă, robul lui Hristos, şi mă izbăveşte din durerea aceasta, căci acum cunosc puterea Dumnezeului tău”. Sfîntul i-a grăit: „Să te tămăduiască zeii tăi!” Dar împăratul îl ruga neîncetat pe mucenic pentru tămăduirea sa. Sfîntul i-a zis: „Pînă ce nu va veni aici fiica ta, pe care a făcut-o sănătoasă Hristosul meu, tu nu vei putea să te tămăduieşti. Atunci împăratul îndată a chemat pe fiica sa, care, căzînd la picioarele mucenicului, zicea: „Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, botează-mă pe mine în numele Atotputernicului Dumnezeu, pe care îl propovăduieşti!” Sfîntul a poruncit ca îndată să pregătească scăldătoarea. Deci, el însuşi a botezat-o înaintea tuturor, căci nu era cu putinţă ca întru acea vreme să se găsească preot, fiind toţi preoţii ascunşi din cauza prigonirii.

După botezul fiicei împăratului, mucenicul, întinzîndu-şi mîinile spre Dumnezeu, a făcut rugăciune pentru tămăduirea împăratului şi îndată acela s-a făcut sănătos. Dar orbirea şi nebunia închinării de idoli aşa l-a întunecat, încît, în loc să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să-I mulţumească, necuratul împărat a început a mulţumi spurcaţilor zei, zicînd: „Mulţumesc ţie, zeule Apolon, zeule Arie şi zeiţă Atina, că m-aţi tămăduit!” Atunci sfîntul a început a ocărî foarte tare pe împărat, defăimîndu-l pentru nebunia şi împietrirea lui; căci se dăduse cu totul la înşelăciunea diavolească.

Împăratul, mîniindu-se ca un îndrăcit, a poruncit să taie limba sfîntului şi să-i scoată ochii. Dar mucenicul lui Hristos şi după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe Dumnezeu şi zicînd: „Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea… Voi binecuvînta pe Cel ce a pus în gura mea cîntarea nouă şi voi cînta Dumnezeului meu întru veselie şi bucurie”. Apoi sfîntul a zis: „Ce ai cîştigat, păgînule, tăindu-mi limba? Ai nădăjduit că, tăindu-mi limba, îmi vei lua cuvîntul din gura mea? Iată, mă vezi şi mă auzi grăind bine cu darul lui Hristos Dumnezeul meu, Care te va birui, ca şi altădată pe Faraon”. Împăratul, văzîndu-se biruit şi ruşinat, a rămas uimit, nepricepînd ce să mai facă mucenicului. Deci, vrînd să se izbăvească de ocara poporului, a poruncit să taie pe mucenic cu sabia. Astfel, tăindu-se capul sfîntului, el şi-a săvîrşit nevoinţa pătimirii sale. Sfîntul Mucenic al lui Hristos Potit şi-a dat sufletul pentru Hristos, în anii copilăriei. El împărăţeşte în ceruri din viaţa cea fără de moarte, căreia şi noi să ne învrednicim cu rugăciunile Sfîntului Mucenic Potit şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.