Ce e de făcut când ratăm momentul potrivit pentru a face ceva…

0
427
Ce e de făcut când ratăm momentul potrivit pentru a face ceva…

Învățăm din „rătăciri”, din „pierderi ale firii”, din amânări, din frici, din lașități, din trândăvie, din greșelile cele cu voie sau fără de voie…

Una dintre cele mai profunde ziceri despre timp o aflăm în Sfânta Scriptură. Voi da citatul binecunoscut nu pentru a-l comenta, ci pentru a avea, dimpreună cu cititorul, un punct de reper în eventualele noastre prefaceri ale minții. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer; Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace” (Ecl. III,1). Textul scripturistic ne învață faptul că pentru fiecare acțiune exită un timp oportun de a o face, că orice secvență temporală are o predispoziție de maximă valorificare – când trebuie să ne bucurăm de ea, să o umplem cu fapte (și bune, și rele, pe măsura ei și a noastră). Dar dacă din diverse pricini ratăm momentul potrivit? Dacă întârziem un anumit start? Dacă dorul unei acțiuni ne vine după momentul când ea s-ar fi pretat în mod firesc? Dacă mintea „cea de pe urmă” încearcă să recupereze ceea ce inițial îi scăpase? Ne mai putem poziționa recuperatoriu față de trecut, ne mai putem întoarce în vreme, „în căutarea timpului pierdut”? Nu sunt un cunoscător al temeiurilor sau dezvoltărilor biblice, dar dacă e să mă iau după principiile sau valorile fundamentale ale creștinismului, cred că există cu adevărat și un timp al re-venirii, al îndreptării de către noi a relației dintre o acțiune și timpul reclamat de ea, un timp auroral de re-așezare a noastră în raport cu ceea ce merita a fi înfăptuit.

 

În primul rând, în raport cu divinitatea, natura umană este imperfectă, dar ascensională, perfectibilă, orientată tendențial spre zările unei culmi axiologice. Asumându-ne statutul de fire „căzută”, se ivește în fața noastră un „munte” de urcat, cu cărări multiple, uneori întortocheate, nu întotdeauna ușoare – dar care toate duc spre un „pisc” al bucuriei și împlinirii. Având această „deficiență” originară, este de la sine înțeles că și în raport cu timpul acțiunii să ne poziționăm câteodată prost.

În al doilea rând, creștinismul, față de faptele de zi cu zi ale omului, nu dă ratificări ultime, definitive, absolute. Dumnezeu are răbdare și îngăduie ca până în ultimul moment al existenței noastre să ne achităm de chemările Lui. Niciodată nu e prea târziu pentru fapta bună, dar bine e să fim pregățiți și cu sufletul împăcat că nu se știe niciodată când acesta (timpul individual) se sfârșește. Amânarea nu este nici proferată, nici condamnată, nici binecuvântată. Fiecare merge pe „riscul” propriu (e și acesta un indiciu clar al libertății omului).

În al treilea rând, experiența negativă, în toposul credinței noastre, nu este dezavuată și respinsă aprioric. Desigur, nicăieri în textele sau tradiția noastră creștin-ortodoxă nu suntem invitați să comitem răul pentru a învăța să facem, mai apoi, …binele. Dar dacă răul sau mai-puțin-binele s-au produs, este loc și cale de re-venire, de re-evaluare, de resurecție. Învățăm din „rătăciri”, din „pierderi ale firii”, din amânări, din frici, din lașități, din trândăvie, din greșelile cele cu voie sau fără de voie…

Dar poziționarea creștină în raport cu timpul îngăduie interpretări și mai subtile. Nu timpul ca atare este important, ci ceea ce se întâmplă în el, cum îl întrebuințăm, cum îl semnificăm. Să luăm, spre pildă, un fragment dintr-un părinte iubitor de prea-frumoasele fapte și gânduri: „Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu, în sămânţă, snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli, şi timpul secerişului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului” (Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, XXVI, 59, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 324-325).

A te raporta la timp și a-l fructifica presupune reponsabilitate (sau trezvie, cum mai spun Părinții răsăriteni), un cadraj „obiectiv”, adus sau presupus de acesta (concordanță cu fapta, imperativul intervenției, al urgenței…), și nu o uzanță subiectivă, venită din pornirile noastre umorale. În fapta ce se produce nu eu devin centrul atenției, ci concordanța, consistența sau importanța faptei în sine. Apoi, uzanța bună a timpului constituie o problemă de adecvare, de comportament ce se instituie operativ când trebuie, în raport cu cine și cât trebuie. Să nu așteptăm să apară într-un context ceea ce acesta nu poate să zămisleacă sau să „lege” la un moment dat. Dacă avem în vedere o persoană, să nu pretindem de la aceasta decât ceea ce îi îngăduie situația și posibilitățile particulare, individuale. Iar în raport cu timpul universal, infinit, să nu îl vizăm sau să îl măsurăm prin instrumentele noastre lumești, strâmbe, limitative: la „ușa” timpului (fără de margini) al lui Dumnezeu nu putem „bate” cu „clipele” noastre personale, – de rătăciri, de căutări sau irosiri de vreme – ci cu acele „secunde” care au rezonat sau au fost pe placul …făcătorului și îndurătorului timpului. Timpul nostru individual prefațează timpul veșniciei; este un preambul pentru ceea ce va să vină. De calitatea lui va depinde viețuirea cea infinită în Împărăția lui Dumnezeu.

Părinții filocalici vorbesc deseori despre oportunitatea, insistența și stăruința bunei făptuiri.Pripa, graba facerii, repezeala sunt de evitat, la fel ca întârzierea, tergiversarea, ratarea momentului: „Tot lucrul își cere vremea lui și o dreaptă socoteală, ca să nu se facă ceva nelavreme sau fără trebuință” (Petru Damaschin,Învăţături duhovniceşti, în Filocalia V, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 58). Desigur că recuperarea absolută a timpului este utopică, dar rămâne o formă de redresare prin valorificarea corectă a timpului ramas prin faptele și virtuțile noastre. Contează foarte mult ce survine nu prin simpla desfășurare a timpului, ci prin acțiunea noastră după deșteptare și edificare. Nu timpul ca atare rezolvă ceva, ci ceea ce facem noi în el. „Câte se produc în timp potrivit cu legea timpului, când s-au desăvârșit, se opresc la capătul creșterii lor naturale. Câte se fac însă din virtute, prin știința lui Dumnezeu, când s-au desăvârșit, se mișcă iarăși spre o nouă creștere” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice (sau teologice), în Filocalia II, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 127). Ideea sporirii și creșterii spirituale în timp, prin efort și implicare responsabilă, este mereu prezentă în gândirea părinților bisericii noastre.

Trebuie să recunoaștem că în „faldurile” timpului încap note atât imuabile, implacabile, care nu pot fi schimbate – orice am face (moartea, ireversibilitatea temporală etc.), dar și trăsături mutabile, manevrabile, permisive la intervenția oamenilor. Rostul nostru ar fi să decelăm cele două „fețe” ale timpului și să ne comportăm adecvat față de ele. Să nu ratăm unicitatea unui fapt sau ceea ce nu mai poate fi schimbat, orice am face, dar să și revenim atunci când ni se mai dă o șansă. În ultimă instanță, nu reiterarea sau revenirea contează, ci ceea ce rămâne în urma locuirii în timp și inspirata noastră lucrare în el.

Așadar, ce e de făcut când ratăm, noi oameni fiind, momentul potrivit pentru a face ceva? Mai încercăm o dată, și-ncă o dată, și-ncă o dată…

www.doxologia.ro