Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

0
897

Sfântul Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului
2 iunie (15 iunie)


Sfîntul Nichifor, marele ajutător al dreptei credinţe, s-a născut în Constantinopol, din părinţi binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, anume Teodor şi Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărturisirii, suferind bătăi şi îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întîmplat pe vremea împărăţiei lui Constantin Copronim, de vreme ce el, fiind în dregătoria însemnării de tăinuite lucruri împărăteşti şi cinstind sfintele icoane cu bună credinţă, a fost pîrît la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mîntuitorului şi al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor şi, cercetîndu-l şi înştiinţîndu-se că toate cele spuse împotriva lui sînt adevărate, îl silea să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Dar Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului. Pentru aceasta a fost bătut şi trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina şi acolo, fiind aruncat într-o temniţă, pătimea cumplit pentru dreapta credinţă. După cîtăva vreme, chemîndu-l la Constantinopol şi silindu-l din nou la eresul împă-ratului, n-a voit să se supună dorinţei lui, ci petrecea nestrămutat în buna credinţă, alegînd să primească bătăi şi moarte, decît să calce legile bisericeşti şi rînduielile Sfinţilor Părinţi. Deci, cu porunca împăratului celui fărădelege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăşi în Niceea, unde a petrecut şase ani în multă chinuire şi unde a trecut către Domnul spre veşnica şi fericita viaţă.

Soţia lui, cinstita Evdochia, a fost părtaşă la toate primejdiile şi chinurile bărbatului său, de vreme ce îi urma lui întru prigoane şi pătimea împreună întru legături, nedespărţindu-se de dînsul cu trupul şi cu duhul. După sfîrşitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol şi îşi petrecea cu dumnezeiască cuviinţă zilele sale, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea cu învăţătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Fericita Evdochia n-a murit pînă ce n-a văzut pe fiul său în rînduiala călugărească şi arhierească. Deci, mulţumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare şi s-a tuns în călugărie; şi, plăcînd foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adînci bătrîneţi.

Al unor părinţi ca aceştia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvîntul. Astfel, mlădiţa cea sfîntă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credinţă, a crescut în bune obiceiuri şi, povăţuindu-se la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, îşi petrecea anii tinereţilor sale cu întreaga înţelepciune în înfrînare. Fericitul Nichifor era plin de înţelepciunea cea din afară şi dinlăuntru, adică, de cea lumească şi de cea duhovnicească, ştiind desăvîrşit nu numai cărţile filosofilor elini, ci şi dumnezeieştile Scripturi. El era şi ritor renumit; şi, pe lîngă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit şi cinstit de toţi pentru înţelegerea şi bunul său obicei. Deci, venind în vîrstă de bărbat, s-a cinstit între sfetnicii împără-teşti de pe vremea împărăţiei lui Leon, fiul lui Copronim. El păzea dreapta credinţă în mijlocul celor răucredincioşi, închinîndu-se sfintelor icoane şi îndemnînd şi pe alţii la acea cinstită închinare.

După moartea lui Leon, fiul lui Constantin Copronim, s-a ţinut în Niceea al şaptelea Sinod a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, pe vremea împărăţiei lui Constantin, fiul lui Leon şi al maicii lui, Irina, contra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane. Atunci, fericitul Nichifor, fiind în rînduiala mirenească, a ajutat mult Sfinţilor Părinţi, ca un prea înţelept şi foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură şi ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredinţată socoteala voii împărăteşti. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor al dreptei credinţe, biruind pe eretici şi ruşinîndu-i; pentru aceasta era fericit şi binecuvîntat de Sfinţii Părinţi.

După sinodul acela, Nichifor a mai petrecut cîţiva ani în rînduiala şi în cinstea lumească, din sfaturile împărăteşti. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare şi cu multă gîlceavă, de vreme ce vedea că în palat se face împerechere între fiu şi între maică, şi-a lăsat dregătoria sa preacinstită şi, trecînd cu vederea toată slava cea deşartă, a ieşit din cetate, sălăşluindu-se la un loc liniştit şi deosebit, lîngă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni şi în posturi, luînd aminte la mîntuirea sa. După o vreme oarecare, zidind o biserică şi adunînd acolo monahi, a făcut o mănăstire; deşi era fără chipul monahicesc, se ostenea călugăreşte, iscusindu-se pe sine şi suferind nevoinţa vieţii celei aspre a călugăriei.

El a petrecut acolo mulţi ani, pînă la împărăţia lui Nichifor. Apoi, preasfinţitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducîndu-se către Domnul, s-a ales la patriarhie fericitul Nichifor, cu toate că era cu chipul mirean, însă cu viaţa fiind desăvîrşit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întîi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, nevrînd, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal. Aceasta s-a întîmplat în prealu-minata zi a Sfintelor Paşti; deci, el împodobea Sfînta Biserică cu cuvîntul cel de învăţătură şi cu viaţa cea îmbunătăţită, îndreptînd pe cei răzvrătiţi şi întărind pe cei drepţi; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvîntătoare, ca pe nişte lupi răpitori.

În acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, în care însuşi împăratul Nichifor a fost ucis. După dînsul a luat împărăţia Sta-vrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărăţit. După Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios. El a avut mai întîi rînduială de curopalat. Pe acela, după doi ani, izgonindu-l Leon Armeanul, i-a răpit scaunul împărăţiei greceşti. Atunci, Preasfinţitul Nichifor a trimis la răpitorul acela pe oarecare episcopi, cu cartea dreptei credinţe, mai înainte de încoronarea lui la împărăţie, rugînd pe noul împărat ca, după obiceiul celor mai dinainte drept credincioşi împăraţi, s-o iscălească cu mîna sa, că va ţine dogmele sfintei credinţe, aşa cum sînt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat, făgăduind, se arăta prin cuvinte că este osîrdnic către dreapta credinţă şi a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicînd: „După ce se va pune coroana împărătească, atunci voi iscăli”. Şi a fost crezută vulpea aceea. Iar înşelătorul acela, lepădînd iscălitura credinţei celei drepte, a iscălit în ascuns cartea adusă lui de eretici, supunîndu-se mai mult lupilor răpitori, celor asemenea lui, decît adevăraţilor păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mîndrie şi cu slavă multă. Dar, cînd săvîrşea rînduiala cea obişnuită a încoronării împărăteşti şi cînd preasfinţitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; de vreme ce coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a prefăcut în mîinile patriarhului ca o cunună de spini, încît înţepa mîinile arhiereului cu durere. Patriarhul a cunoscut că aceea înseamnă prigonirea şi muncirea care avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat şi o spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

A doua zi, după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să-şi împlinească făgăduinţa dată, adică să iscălească cartea de dreapta credinţă, precum au iscălit şi ceilalţi împăraţi dreptcredincioşi dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinînd porfira împără-tească cu minciuni. Apoi, după cîtăva vreme, a început pe faţă a huli sfintele icoane; şi astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmaşilor, care năvăleau pretutindenea asupra ţării greceşti şi o pustiau, ci contra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinţilor şi asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Apoi, adunînd la el în Constantinopol pe toţi episcopii şi preoţii care după pravilă erau îndepărtaţi de la slujirea Sfîntului Altar pentru oarecare pricini ale lor şi, dîndu-le locuri în palatele împărăteşti şi hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe nişte trîntori, al căror dumnezeu era pîntecele, vorbea adeseori cu ei, învăţînd despre eresul iconoclast şi alcătuindu-şi planul cu dînşii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care se lepădase prin Sinodul al şaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea rînduielile cele dinainte, din care erau lepădaţi şi să le adauge mai mari dregătorii şi cinste.

Aceia, îngîmfîndu-se de atîta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osîrdie şi astfel tulburau tiranic toate bisericile celor dreptcredincioşi. Mergînd ei pretutindeni, adunau cărţile în numele împăratului şi, luînd cu dînşii toate aceste cărţi, le cercetau împreună. Deci, dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie şi o păstrau la dînşii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc şi o ardeau ca pe o urîciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toţi episcopii împărăţiei sale să se adune la sinod în Constantinopol. Deci, pornind fiecare episcop de la locul său şi sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfinţitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi şi să-i arunce în temniţă. Însă cei care dintre dînşii se temeau de groaznica mînie şi de certarea împărătească şi se învoiau la eresul cel de un gînd cu dînsul, pe aceia, eliberîndu-i din legături şi din temniţă, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecaţi în dreapta credinţă, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame şi cu sete.

Deci, cei mai mulţi, fiind siliţi de frică, s-au unit la un gînd cu împăratul şi astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte mult. Iar mincinoşii învăţători au început, cu îndrăzneală şi fără de opreală, a răspîndi prin toate bisericile hulitoarele lor învăţături, plecînd poporul spre necinstirea sfintelor icoane; iar pe învăţătorii adevă-raţi ai dreptei credinţe îi izgoneau din biserici şi îi necăjeau. Pe prea sfinţitul patriarh, trîmbiţa cea cu dumnezeiască glăsuire, se sîrguiau să-l facă să tacă şi să-l oprească de a intra în biserica sobornicească.

Sfîntul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind şi văzînd toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană şi să ferească nevătămată de eretici turma sa. Deci, chemînd la dînsul pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de o viperă. Să nu se înfricoşeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu şi sufletul; chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului şi ar rămîne puţini în dreapta credinţă, cei rămaşi însă să nu se îndoiască de împuţinarea lor, ştiind că nu în mulţime Domnul binevoieşte, ci binevoieşte şi caută spre cel ce se teme şi se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decît mulţimea care trece cu vederea frica Lui, cum şi în Evanghelie grăieşte Hristos: Nu te teme turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea Împărăţia.

Apoi, sfinţitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleşi, pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei şi pe mulţi alţi Sfinţi Părinţi, între care era şi Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei şi alţi bărbaţi binecredincioşi, cu care a vorbit multe din dumnezeieştile Scripturi şi din aşezămintele Sfinţilor Părinţi, pentru cinstea sfintelor icoane. Apoi au mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia şi a început cu soborul cîntarea cea de toată noaptea, rugînd pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii şi pentru izbăvirea de eres.

Împăratul, înştiinţîndu-se de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cîntarea cea de toată noaptea; şi astfel se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci ştia răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încît era gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dînsul. Deci, la cîntatul cocoşilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicîndu-i: „Pentru ce tulburi poporul şi ridici vicleşug contra împăratului, care voieşte pace în popor? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război şi voieşti ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sînge?” Dar preasfinţitul patriarh a răspuns trimişilor împărăteşti: „Noi nu gîndim nimic în acest fel din cele ce grăiţi voi, nici a venit în mintea noastră acea socotinţă, pe care o socoteşte de noi împăratul care v-a trimis pe voi. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu, nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci la ştiinţa lui Dumnezeu, la rugăciuni şi la cereri, milostivind pe Dumnezeu, ca pe Biserica Sa să o îngrădească cu pace, cum şi pe împărat şi pe tot poporul. Apoi să strice meşteşugirile ereticilor şi să întoarcă pe toţi la dreapta credinţă”.

Iar trimişii au zis: „Nu este astfel precum grăieşti, pentru că din gură altele grăieşti şi voieşti ca cele gîndite să le pui în lucru. Dar, de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împă-ratului, pentru aceea să te scoli însuţi şi cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeţi la palatul împărătesc şi să răspundeţi la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, astfel ca împăratul însuşi să cunoască scopurile voastre”. Aceasta zicînd, trimişii s-au dus. Deci, auzind acestea toţi cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire şi necaz aşteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu şi pe toată Biserica lui Hristos; deci, au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi şi suspinuri.

După săvîrşirea privegherii celei de toată noaptea, Preasfin-ţitul Nichifor, stînd în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aştepta ca nişte primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra sfintei noastre Biserici? Cum ea, în loc de bucurie, primeşte mîhnire şi, din alinare, intră-n tulburare? Cum turma cea cuvîn-tătoare, care se păştea la păşunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toţi fiii săi îi sfătuieşte la un cuget glăsuit împreună, este batjocorită în multe feluri?

Această Biserică pe care a cîştigat-o Hristos cu cinstitul Său sînge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care a îngrădit-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici şi prin cetele tuturor sfinţilor, pe care a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri şi încuiat, acum cîte primejdii primeşte de la acei care, cu chipul se văd a fi ai noştri, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi şi ni s-au făcut vrăjmaşi. Pînă într-atît a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul şi pe Cel închipuit, deoarece Însuşi Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea cea făcută chipului se suie la Însuşi Acela Care este închipuit, tot aşa şi necinstea. Acum vechiul aşezămînt al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se şterge de vrăjmaşii dreptăţii şi cel nou potrivnic se aşează de eretici ca o nouă lege şi tulburate sînt sufletele credincioşilor.

O, fraţilor şi fiilor, rogu-vă să nu fim fricoşi şi mici la suflete! Îngrozirile lor să nu ne înfricoşeze inimile noastre, ci să aşteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi şi se sîrguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sînt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii rîului şi care, ostenind, se îneacă în adînc, de vreme ce dreptatea este un lucru nebiruit. Pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruieşte. Cel ce se ţine de ea – chiar de va fi fără de arme – biruieşte pe împotrivitor; iar ostaşul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat şi în platoşă, este biruit cu înlesnire. Ca martori a celor grăite de noi sînt aceştia către care grăim, care nu au nici o cunoştinţă a dreptăţii, şi se fac chiar mai de rîs decît singuri copiii cei ce învaţă la litere; de vreme ce singuri sînt potrivnici în socotelile lor cele deşarte, şi pe ale lor cărnuri şi le mănîncă după asemănarea celor îndrăciţi. O, fraţilor, oare înţelegeţi cele ce am grăit?”

Toţi cei din biserică au strigat: „O, preasfinţite părinte, le ştim şi sîntem încredinţaţi că este adevărată credinţa noastră şi pentru aceasta toţi sîntem gata a muri!” Patriarhul a zis: „Deci, se cade, fraţilor, să petrecem în mărturisirea dreptei credinţe, uniţi într-un suflet, ca potrivnicii noştri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credinţa lor cea ereticească; pentru că darul lui Hristos este mai mult cu noi, decît cu ei!” Deci poporul, strigînd iarăşi cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica pînă la moarte.

Iar preasfinţitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminîndu-se de ziuă, şi-a pus pe umeri omoforul, împreună cu episcopii şi cu egumenii care erau lîngă el, şi s-a dus cu tot clerul la palatul împărătesc, urmînd mult popor după ei. Deci, ajungînd ei la porţile palatului, toţi au fost opriţi şi numai patriarhul a fost lăsat să intre. Iar împăratul nu i-a dat obişnuita cinste cea cu dragoste, căci împăraţii greceşti aveau obicei de a lua binecuvîntare de la patriarhul şi unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovniceşti. Ci, căutînd cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvîntare, dar i-a poruncit să şadă, vorbindu-i cu mînie: „Ce fel de întărîtare aţi făcut voi cu vicleşug şi ridicare contra cinstei împărăteşti, încît fără de ştirea noastră adunaţi sobor, tulburaţi poporul şi-l porniţi spre gîlceavă şi tulburare? Oare din aceasta nu este arătată vrajbă şi întărîtare, cînd adunaţi sobor fără voia şi sfatul nostru şi semănaţi în popor duşmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ţine Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm aşezămînturile cele drepte, precum ziceţi, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească şi să ne defăimeze şi să aducă contra noastră pricina eresurilor celor de rea credinţă. Iar acum, fiind cuprinşi de dragostea credinţei celei drepte, dorim ca să pierdem întărîtările şi neunirile, şi pe toţi să-i aducem într-o împreună glăsuită credinţă. Pentru ce ne huliţi pe noi şi vrăjmăşuiţi contra noastră şi ne ziceţi cum că noi facem strîmbătate Bisericii, de a cărei pace şi linişte ne îngrijim? Au nu ştiţi că mult popor s-a tulburat şi s-a depărtat de la Biserică, pentru că icoanele se zugrăvesc şi se pun într-însa? Unii din ei aduc cărţi şi arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se opreşte închinarea şi cinstirea icoanelor.

Deci, dacă împotriva întrebărilor puse de dînşii nu vor fi răspunsuri, apoi ce opreşte a se slăbi credinţa şi a nu veni niciodată într-o unire? Pentru aceea, cu cei care se învăluiesc cu mintea şi se tulbură cu nedumerire, cu aceea vi se cade ca, fără de întîrziere, să aveţi vorbire, ca unii ce se luptă pentru icoane. Astfel voieşte şi porunceşte stăpînirea noastră: Ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceţi la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiţi de dînşii, să vă supuneţi lor; şi noi, văzînd ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună şi s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel credinţa noastră cea adevărată să poată să stea nemişcată”.

Atunci Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărîtări şi tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme, împotriva împărăteştii tale stăpîniri, de vreme ce noi ne-am învăţat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori moartea. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească şi spre vătămare cuvintele şi învăţăturile cele sănătoase ale credinţei; deci, pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, porunceşte învăţătorul dreptăţii, Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Aceasta o ştim cu adevărat nu numai noi, dar fiecare, a cărui minte este luminată cîtuşi de puţin, ştie că pacea şi liniştea este un lucru foarte bun. De se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniştii, unul ca acela, de către toţi cu dreptate, poate să se numească lucrător de răutăţi.

Deci, acel împărat este bun împărat, care ştie a preface războaiele în pace şi tulburările în linişte; iar tu şi cu cei de un gînd cu tine, Bisericii, fiind în pace, ai gîndit a aduce război asupra ei; deci, călcînd sfintele legi prin care se preamăreşte Crucea lui Hristos, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învăţătură a oamenilor celor pierzători, pe care nici o Biserică nu o primeşte; Nici a Ierusalimului, nici a Romei, nici a Alexandriei, nici a Anti-ohiei. Toate acestea nu leapădă icoana lui Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor şi ale celorlalţi plăcuţi ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credinţă, după predania Sfinţilor Părinţi. Deci, ce Sinod din cele a toată lumea a fost, care, prin Duhul Sfînt, a întărit dogmele cele preamărite ale credinţei, a lăudat şi a primit acele socoteli iconoclaste? Astfel nici tu, o, împărate, nu primi acel lepădat eres, nu băga în Sfînta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii, pentru că ce trebuinţă este a se întreba despre care de Sfinţii Părinţi este soborniceşte dovedită, lepădată şi dată anatemei?”

Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu i-a zis Dumnezeu lui Moise: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi toată asemănarea, cîte sînt în cer sus, pe pămînt jos, şi cîte sînt în ape, sub pămînt, să nu te închini lor şi nici să le slujeşti? Iar voi cu ce fel de înţelegere faceţi chipurile, zugrăviţi icoanele şi cinstea care se cade lui Dumnezeu o daţi chipurilor şi icoanelor celor făcute şi zugrăvite de voi? Deci, ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceţi şi voi acum, nebăgînd în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise şi, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar şi nouă credincioşilor creştini din Darul cel nou”.

Patriarhul a răspuns: „Oare nu ştiţi, că pentru aceea li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieşit din Egipt, ca să nu-şi facă idoli şi orice fel de asemănare? Că, vieţuind israelitenii în Egipt, se obişnuiseră cu păgînătatea şi cu închinarea de idoli cea de mulţi zei împreună cu egiptenii dintre care unii aveau ca zei nişte oameni spurcaţi, care muriseră încă de mult, unii păsările cereşti, alţii fiarele pămîntului, alţii tîrîtoarele şi peştii, alţii pe nişte sluţenii, făceau asemănările acelea şi se închinau ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze obiceiul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la închinarea de idoli, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare. Dar nu i-a oprit a face chipuri şi icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare ci spre înmulţirea cinstei lui Dumnezeu. Oare nu cu porunca aceluiaşi Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei şi chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron şi mana?

Asemenea, n-a poruncit Dumnezeu ca heruvimii cei de aur să-i facă şi să-i pună în cort deasupra chivotului? Oare pe catapeteasmă, pe uşi şi pe poalele cortului, nu erau cusături închipuite care se asemănau cu feţele heruvimilor? Toate acestea nu se cinsteau de israeliteni, ca nişte cinstiri aduse lui Dumnezeu? Oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu şi nu-i aduceau jertfe? Iar cînd se închinau şi aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau şi aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau şi aduceau jertfe unui Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul şi chivotul cu cele ce erau într-însul şi asemănările heruvimilor, le slăveau cu cinste ca pe nişte lucruri dumnezeieşti.

Asemenea şi noi facem acum, închinîndu-ne sfintelor icoane, aprinzînd lumînări şi candele înaintea lor, nu ne închinăm nici scîndurii, nici vopselelor, ci feţei închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută şi neajunsă, aşa şi necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care S-a văzut odată de ochi omeneşti, şi a fost pipăit cu mîinile; noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuirea feţei lui Hristos Dumnezeu. Deci, lui Hristos Dumnezeu ne închinăm, înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim.

De asemenea, tot aşa putem să zicem despre icoanele Prea- sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale celorlalţi sfinţi, prin care Se cinsteşte Însuşi Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Lui. Dar începînd, pe cele din Legea veche încă nu le-am sfîrşit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalţe şarpele de aramă în pustie ca să alerge şi să privească spre dînsul oamenii cei muşcaţi de şerpi? Oare acel şarpe de aramă, nu este un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau muşcaţi de şerpii cei vii? Deci, acel şarpe avea putere tămăduitoare, nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte Îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mîntuitorul nostru, Care era să fie înălţat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvîntul pe care Însuşi Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine. Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa se cade a Se înălţa şi Fiul Omului.

Şi ce minune este, dacă şi acum sfintele icoane sînt făcătoare de minuni, ca şi şarpele cel de aramă făcător de minuni din Legea veche? Precum şarpele acela, nu prin sine, ci prin puterea aceea, pe care mai-nainte îl închipuia, făcea nişte minuni ca acelea, tot astfel şi sfintele icoane cu puterea feţei celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Să ne aducem aminte de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, cînd în biserica pe care a zidit-o, a făcut, afară de heruvimii făcuţi de Moise, alţi heruvimi mai mari de aur, şi pe ale aceloraşi asemănări le-a închipuit pe pereţi, pe stîlpi şi pe uşi; făcînd şi o mare de aramă aşezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a şi binevoit într-acel lucru al Lui, cînd singur a cercetat biserica aceea şi pe cele dintr-însa; pentru că scris este: Slava Domnului biserica a umplut, încît preoţii nu puteau să stea să slujească în faţa norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu, cea mai înainte pomenită de tine şi dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgînească de idoli; iar nu pe aceasta a noastră drept credincioasă şi creştinească cinstire a sfintelor icoane. Dacă Dumnezeu ar fi pierdut, prin porunca Lui cea dintîi, cu totul toată zugrăvirea şi asemănarea, precum a acelor feţe necinstite aşa şi a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui Însuşi potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea – precum s-a zis – ca să facă cortul şi cele dintr-însul, şi încă să înalţe şi şarpele cel de aramă ferecat.

Dar, nu se cuvine să grăim aşa, pentru că Dumnezeu nu este Lui Însuşi potrivnic şi, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot aşa este şi drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvîntul, a nu face idoli păgîneşti, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească şi spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o şi învăţat-o cu lucrul, povăţuind singur la aceasta pe Moise, cînd i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”. O grăire împotrivă ca aceasta, atît din partea împăratului cît şi a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întîi numai între ei amîndoi, iar după aceea şi cei ce stăteau afară la uşi, episcopii şi clericii, au fost lăsaţi înăuntru.

Intrînd mai mulţi senatori, au intrat împreună cu ei şi ostaşi înarmaţi, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoşarea celor ce nu voiau să se tocmească cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă şi ce fel de mărire de suflet şi de îndrăznire au avut în inimile cele neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viaţa Cuviosului Teodor Studitul, care se prăznuieşte la 11 noiembrie; şi în viaţa Sfîntului Nichita Mărturisitorul, care se pomeneşte la 3 aprilie. Deci, sfîrşitul a tot lucrul aceluia, a fost mînia şi iuţimea împăratului, precum şi izgonirea cea fără de cinste din palatul împărătesc, a patriarhului şi a tuturor celor ce erau cu el. Episcopii care erau de partea patriarhului, îndată au fost trimişi la închisoare în diferite locuri. Iar pe patriarh l-au lăsat încă la locul lui pînă la o vreme, pe de o parte, ruşinîndu-se să facă îndată rău desăvîrşit, iar pe de alta, temîndu-se de scularea poporului şi de tulburare contra lui. Astfel, pe mulţi din rînduiala clericilor şi a monahilor, închizîndu-i în temniţă şi în închisori, îi munceau cu bătăi şi-i chinuiau cu foamea şi cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Văzînd prea sfinţitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credinţă, Biserica foarte tulburată şi rînduiala duhovnicească prigonită şi asuprită, a scris împărătesei, îndemnînd-o să sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă şi eparhului cetăţii, Eutihian, cel de un gînd cu împăratul şi cel dintîi în sfaturile lui. Şi a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu rîvnă apostolească şi cu duh proorocesc: „De nu veţi înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mîna Domnului cea puternică va fi degrabă contra voastră”.

Dar Sfîntul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecaţi, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mînie. Deci, împăratul a trimis pe un bărbat, cu numele Toma şi cu dregătoria patriciu care, luînd de la patriarh ocîrmuirea soborniceştii biserici a Sfintei Sofia, să o ocîrmuiască el, nelăsînd pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învăţături poporului. Astfel, patriarhul era încuiat în casa sa cea patriarhală neieşind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevoinţele cele multe, a căzut în boală şi zăcea pe patul durerii aşteptîndu-şi sfîrşitul.

Dar adunarea ereticească nu înceta cu tulburarea şi nici cu cercetarea şi întrebarea patriarhului. Atunci, împăratul a trimis la patriarh, din adunarea lui, un frate al împărătesei, cu numele Teofan şi cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunare spre întrebare. Însă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi, nu iese la luptă împotriva lupilor, şi cel ce-şi cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi aţi luat de la mine oile cele încredinţate mie de Hristos şi acum mă chemaţi la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca şi cu nişte lupi, eu fiind unul singur? De voiţi aceasta, apoi să-mi întoarceţi oile mele, să se libereze din legături şi din temniţe clericii şi preoţii şi fiecare să-şi primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sînt izgoniţi şi să-şi ia scaunele lor; iar episcopii mincinoşi şi ereticii, care acum sînt în locurile lor, nu după dreptate, aceia să se scoată. Şi toţi dreptcredincioşii cei izgoniţi şi supăraţi, să primească slăvire şi libertatea lor cea dintîi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni şi eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a da la lumină vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul şi vorbirea cea despre credinţă, să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde Însuşi Hristos Dumnezeu stă de faţă, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; căci cele bisericeşti în biserică să se grăiască, iar în palat să se orînduiască treburile cetăţilor”.

Teofan întorcîndu-se cu un răspuns ca acesta la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mîniat contra sfîntului. Atunci au trimis la el pe unii din adunarea lor, nu chemîndu-l la întrebare, ci la judecată. Acelora sfîntul le-a răspuns, zicîndu-le: „Cine mă chea-mă la judecată? Oare patriarhul Romei, al Alexandriei, al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sînt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemaţi pe mine, cel ce sînt patriarh? Voi, cei fără drept, să mă judecaţi pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmaşii mei cei arătaţi, care s-au gătit ca nişte fiare cumplite să mă sfîşie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind şi bolnav, neputînd a mă scula nici de pe pat? Decît numai cu patul dacă mă veţi lua”. Astfel trimişii s-au întors deşerţi.

Deci, acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, şi a dat lepădării şi anatemei pe Sfîntul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe cînd ei singuri erau vrednici de mii de lepădări şi de blesteme. Acea adunare a anatematizat nu numai pe Sfîntul Nichifor, dar şi pe cei ce au fost mai înainte, pe sfinţii patriarhi dreptcredincioşi, şi care acum se duseseră către Domnul prin fericitul sfîrşit, adică pe Tarasie şi pe Ghermano. Astfel şi-au sfîrşit adunarea lor cea vicleană. Deci, fiind seara tîrziu, împăratul a trimis ostaşi, ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhiceşti şi să-l ducă în surghiun. Acei ostaşi au năvălit cu arme şi cu suliţe, ca nişte sălbatici, asupra caselor, făcînd gîlceavă şi tulburare, ocărînd pe preasfinţitul patriarh Nichifor, pe Ghermano şi pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Patriarhul, auzind, a lăcrimat şi a mulţumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi nişte ocări ca acelea pentru dreapta credinţă. Iar Toma, patriarhul cel mai sus pomenit, căruia i se încredinţase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind şi păzitor al caselor soborniceşti, a certat pe ostaşi şi le-a poruncit să înceteze gîlceava. Apoi, încuind uşile intrării în casele patriarhiceşti, s-a dus la împăratul, zicîndu-i: „Stăpîne, nu este trebuinţă de mulţime de ostaşi, ca nu cumva, simţind poporul gîlceava, să se strîngă şi să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiţi şi cîteva slugi cu ei ca să-l ducă pe mîini, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă”.

Şi aşa a făcut împăratul. A poruncit ostaşilor trimişi să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său şi a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. El, dorind să se roage în biserica cea mare, în Sfînta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa, sprijinindu-se de doi servitori, şi, poruncind să aprindă lumînări şi să cădească cu tămîie, s-a întins pe pămînt la rugăciune, în chipul crucii; şi astfel s-a rugat multă vreme cu tînguire, încît a udat pămîntul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculîndu-se de la pămînt, a văzut pe unii din cei dreptcredincioşi, care într-acea vreme alergaseră acolo şi plîngeau pentru dînsul. Binecuvîntîndu-i şi dîndu-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creştini dreptcredincioşi v-am găsit, creştini dreptcredincioşi vă las!” şi a ieşit din biserică.

Apoi ostaşii, punîndu-l într-o căruţă, l-au dus pe malul mării, pe la miezul nopţii cînd toţi dormeau. Ajungînd acolo, l-au pus în corabie şi l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era şi o mănăstire. Astfel, fără nici o vină, a fost izgonit de la scaunul său, marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credinţă şi a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfîntului Marelui Mucenic Teodor. Pe cînd îl duceau în corabie spre insula aceia şi treceau prin partea unde era mănăstirea Cuviosului Teofan, egumenul acelui locaş, cu ochii înainte văzători, s-au văzut unul pe altul şi s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniţă cărbuni aprinşi şi să aprindă lumînarea; apoi, punînd tămîie pe cărbuni, s-a închinat pînă la pămînt şi vorbea către o faţă oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a între-bat: „Ce faci, părinte? Cui vorbeşti, închinîndu-te?” Cuviosul a răs-puns: „Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinţă, se duce la închisoare şi trece cu corabia prin partea aceasta; deci, pentru dînsul am aprins lumînarea şi tămîia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.

Aceasta a văzut-o şi Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor pe cînd era în corabie; căci, plecîndu-şi genunchii deodată, s-a închinat sfîntului stareţ cu împrumutare şi-l binecuvînta, întinzîndu-şi mîinile în văzduh. Unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfinţite părinte, şi înaintea cui te-ai închinat în genunchi?” Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaş, ni s-a închinat nouă şi ne-a cinstit cu lumînări aprinse şi cu tămîie; deci, m-am închinat lui cu împrumutare, căci şi el va pătimi cele asemenea ca noi, nu după multă vreme”.

Acest lucru s-a şi întîmplat îndată. Deci, ajungînd arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strîmtorare, în lipsa celor de trebuinţă şi în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veşnică. Iar cînd îşi dădea obştescul sfîrşit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vînarea dinţilor lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat şi noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, şi-a dat sufletul în mîinile Domnului său. Şi se tînguiau după dînsul toţi credincioşii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfîntului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri a încetat tirania contra sfintelor icoane şi a început a străluci iarăşi alinarea şi dreapta credinţă. Cinstitele lui moaşte s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăţiei lui Mihai, fiul lui Teofil, şi a maicii lui Teodora, şi cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel lăudat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.