Sfântul Vasian, Episcopul Lavdiei

0
277
Sfântul Vasian, Episcopul Lavdiei
10 iunie (23 iunie)

Vitejiile sfinţilor pe care i-a ajutat Dumnezeu de s-au luptat cu tărie împotriva poftelor trupeşti, ca să le scriem acum şi să le dăm neamului celui mai de pe urmă pentru aducerea aminte, socotim că este de trebuinţă şi de mare folos. Pe de o parte, pentru că, pomenind acum nebiruita lor mărime de suflet, credem că şi ei ne pomenesc pe noi înaintea lui Dumnezeu; iar pe de alta, că scriind felul vieţii lor celei îmbunătăţite, pe noi înşine şi pe alţii îi deşteptăm spre urmarea lor. De aceea şi viaţa şi petrecerea cea aleasă a sfîntului şi mărturisitorului nostru Vasian, episcopul Lavdiei, care s-a învrednicit de s-a făcut părtaş al Împărăţiei cerului, o vom scrie; deci, ne vom sîrgui a o arăta pe scurt, după cum el singur ne-a dat-o nouă.

Acest fericit bărbat, Vasian, încă din copilăria sa, bătrîneţile cele ce nu se socotesc cu numărul anilor, le-a arătat prin înţelegere şi prin bunul său obicei. Tatăl său se numea Serghie şi era ighemonul Siracusei, iar cu credinţa era elin. El a fost trimis de tatăl său la Roma, pentru învăţătura filosofiei celei dinafară, ca să poată să fie moştenitor al stăpînirii părinteşti şi iscusit rînduitor al cetăţilor. Învăţînd cu dinadinsul, el a sporit cu învăţătura, făcîndu-se isteţ şi înţelept. Apoi, auzind de numele lui Hristos şi de viaţa creştinilor, s-a cuprins de negrăită credinţă şi dorinţă ca să treacă de la filosofia elinească la cea creştinească şi la dumnezeiască iubire de înţelepciune. Deci el căuta să descopere această taină a inimii sale conducătorilor şi slugilor, cărora era încredinţat de tatăl său spre pază.

Domnul, nevoind să fie cuprins multă vreme întru neştiinţa ostăşirii pe cel ce era să fie ostaş al său, i-a spus unui oarecare preot sfînt cu viaţa, cu numele Gordian, de trei ori în vedenia visului, scopul tînărului Vasian. Deci preotul, sculîndu-se din somn, s-a dus prin toată cetatea Romei, cutreierînd şcolile şi căutînd pe tînărul cel arătat lui în vis de Domnul. Deci, căutîndu-l şi mult ostenindu-se, l-a găsit pe dînsul, ajutîndu-i Domnul, şi l-a întrebat de unde este cu neamul, din ce părinţi se trage şi din care pricină trăieşte în cetatea Romei.

Vasian, spunîndu-i toate cele despre dînsul cu de-amănuntul, preotul se minuna de vorba cea frumoasă şi de înţelepciunea copilului. Şi, cunoscînd că este acela pe care îl căuta, l-a cuprins pe el în braţe şi l-a sărutat părinteşte, apoi l-a luat în casa sa şi i-a spus lui vedenia cea despre dînsul, pe care o văzuse prin dumnezeiască descoperire şi amîndoi au preamărit pe Dumnezeu pentru aceasta.

Atunci Vasian, căzînd la picioarele acelui sfinţit bătrîn, îl ruga cu toată osîrdia, ca îndată să-l facă pe el creştin. Preotul l-a învăţat mai întîi sfînta credinţă, spunîndu-i taina legii creştineşti, iar tînărul, auzindu-le, se umilea şi se aprindea cu inima de dragostea lui Hristos. Apoi, preotul l-a făcut catehumen, adică l-a învăţat cum să se pregătească pentru Sfîntul Botez.

Din acea vreme, Vasian a început a veni la acel preot, numai cu o slugă mai bătrînă, care îi era lui întru toate credincios; şi astfel se povăţuia la dumnezeiasca filosofie creştinească, ieşită din gura cea insuflată de Dumnezeu a duhovnicescului său învăţător. După învăţătura sfintelor taine, el a luat viaţă aspră, pentru că postea şi se ruga adeseori, dormea puţin, petrecînd vremea nopţilor în rugăciuni şi în citirea cărţilor; iar cînd gusta hrană, mînca numai a treia parte a bucatelor ce i se puneau înainte; iar pe cele două părţi le împărţea la săraci şi flămînzi.

După vreme îndestulată, a sosit ceasul botezului lui şi a venit la casa preotului cu sluga sa cea credincioasă; şi, cînd a intrat în sfînta scăldătoare, după obişnuita rînduială a botezului, a văzut pe un tînăr preafrumos cu podoabă, strălucind ca soarele, slujindu-i la botez şi ţinînd haina cea albă, în care avea să se îmbrace noul botezat. Fericitul Vasian, îndrăznind, a întrebat pe tînărul acela, cine şi de unde este. Iar el i-a răspuns, zicîndu-i: „Eu de mult sînt trimis din cer la tine, ca să-ţi îndreptez scopul tău cel sfînt şi să gonesc de la tine toate cele ce sînt potrivnice”. Zicînd aceasta, s-a făcut nevăzut. Şi atît de bună mireasmă a umplut casa aceea, încît a mirosit o jumătate de oră şi toţi care se aflau acolo socoteau că nu sînt pe pămînt, ci în cer. Vasian, după primirea Sfîntului Botez, a început a vieţui şi mai cu asprime, omorîndu-şi şi chinuindu-şi tinerescul său trup, supunîndu-l cu totul duhului.

Păzitorii şi slugile, cărora le poruncise stăpînul lor să aibă grijă de fiul lui ca de lumina ochilor, pînă atunci, neştiind tainele lui Vasian, se minunau foarte mult, văzîndu-l că se dădea la înfrînarea cea neobişnuită, primind foarte puţină hrană şi băutură, iar nopţile petrecîndu-le toate fără somn şi, veştejindu-şi faţa foarte mult, îşi obosea trupul cu postirea şi cu priveghere şi unul pe altul se întreba cu dinadinsul: „Pentru ce se chinuieşte aşa stăpînul nostru? Iar cel mai bătrîn – sluga credincioasă a sfîntului Vasian -, ştiind toate tainele lui, zicea către ei: „Nu vă miraţi de aceasta, căci învăţătura filosofiei are trebuinţă de nişte sîrguitori ca aceştia, ca, lepădînd toate desfătările, să se îndestuleze numai cu acelea care sînt de nevoie firii. Deci să ştiţi că şi stăpînul nostru, de vreme ce s-a plecat la cea mai înaltă filosofie, de aceea şi-a adăugat o înfrînare şi trezvie ca aceasta”.

Slugile, aducîndu-şi aminte din copilăria lui, spunea unul altuia că Vasian, pe cînd era copil, scria cu degetul pe nisip semnul crucii, iar uneori punea paie pe pămînt în chipul crucii, de care lucru doica lui se mînia adeseori contra lui. Însă, cercetînd slugile din zi în zi şi urmîndu-i toate căile, au început a cunoaşte că Vasian, stăpînul lor, a luat credinţa şi viaţa creştinească şi se îndoiau, temîndu-se de pedepsele ce-i aşteptau de la tatăl lui.

Ei s-au încredinţat despre aceasta mai ales de aici: Într-o zi, fericitul tînăr, după nedormire de toată noaptea şi după multe osteneli, slăbind cu trupul, a adormit. În somn el grăia cu gura cuvinte de rugăciune, chemînd numele lui Dumnezeu cel unul în Treime, ca să-i îndrepteze căile spre slava cea făgăduită celor ce-L iubesc pe El. Ei au mai auzit un glas de sus, zicîndu-i: „Bucură-te şi te veseleşte, Vasian, preacredinciosule ostaş al lui Hristos, căci rugăciunile tale sînt bineprimite înaintea Domnului şi loc ales ţi s-a pregătit ţie în ceruri!”

Slugile care erau lîngă el, auzind aceasta, au fugit în taină cîte unul şi s-au dus din Roma la vechiul lor stăpîn din Siracuza, ighemonul Serghie, şi i-au adus veste nemîngîiată despre Vasian, fiul lui, că a luat credinţa în Hristos. Tatăl lui, fiind închinător de idoli, s-a umplut de mare mîhnire şi se gîndea cum ar face să întoarcă pe fiul său de la creştinătate, cu îmbunări, ori cu îngroziri. Deci, toate slugile lui Vasian fugind în taină din Roma, a rămas lîngă el numai un servitor, care era cel mai bătrîn şi credincios al lui şi care a crezut şi el în Hristos. Tatăl lui voia să trimită alte slugi la Roma, să prindă pe Vasian şi să-l aducă la el.

În acea vreme, i s-a întîmplat Sfîntului Vasian într-o noapte, la întîia cîntare a cocoşilor, de a intrat în biserica Sfîntului Evanghelist Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, unde, rugîndu-se după obicei, a văzut pe un bărbat cinstit, împodobit cu cărunteţe, şi zicîndu-i astfel: „Să ştii, mărturisitorule al Domnului cel preacredincios, că ţi se cade să mergi de aici în cetatea Ravena, cu sluga ta cea credincioasă; căci cel ce te-a născut pe tine trupeşte, scorneşte împiedicare contra mîntuirii tale, ca să poată a te întoarce, chiar fără de voia ta, din calea cea dreaptă. De aceea, înduratul Dumnezeu, Care nu părăseşte pe robii Săi, m-a trimis pe mine apostolul Său, să-ţi spun acestea, ca nu cumva, găsindu-te aici cei trimişi după tine de tatăl tău, să nu te lase să scapi de aici”.

Aceasta zicîndu-i lui Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, s-a dus de la el. Iar fericitul Vasian, bucurîndu-se foarte mult, de arătarea cea apostolească, a făcut multe închinăciuni, rugîndu-se lui Dumnezeu să nu-l piardă. După acea rugăciune, el a spus slugii sale ceea ce a văzut şi a auzit. Iar cînd s-a făcut ziuă, au împărţit toate lucrurile care erau la ei, celor ce aveau trebuinţă şi, luînd binecuvîntare de la Gordian, duhovnicescul său părinte, au ieşit din Roma şi au pornit spre cetatea Ravena.

După ce au mers cîteva zile, Sfîntul Vasian a văzut o cerboaică cu doi pui ai săi fugărită de vînători şi, fiind obosită şi slăbită, era cît pe ce să fie ajunsă de ei. Deci, fiindu-i milă de ea şi de puii ei, a zis către ea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc să vii la mine fără temere!” Iar cerboaica, ca şi cum ar fi fost cuminte şi prietenă cu oamenii, îndată a stat din grabnica sa alergare şi, fără de teamă, a venit la sfîntul cu puii ei. Iar el o netezea cu mîna, ca şi cum ar fi fost obişnuită de mult cu el, pe cînd ea îi lingea picioarele. Vînătorii care fugăreau cerboaica, văzînd că ea stă blîndă lîngă omul cel călător şi el o mîngîie, s-au minunat foarte mult cum dobitocul cel atît de sălbatic s-a schimbat deodată în blîndeţe. Atunci, unul din ei, rău la obicei şi iute, a zis către tovarăşii săi: „O, nebunilor, pentru ce zăboviţi de nu luaţi vînatul?” Zicînd aceasta, a început a trage cerboaica din mîinile sfîntului.

Sfîntul Vasian a zis către dînsul: „Nu eu, ci Dumnezeu Cel Preaînalt îţi porunceşte să nu faci nici un rău acestui dobitoc sălbatic, nici puilor lui”. Dar ei, cu mîndrie şi cu mînie, au îndrăznit să împingă cu mîna pe plăcutul lui Dumnezeu şi îndată, pentru acel lucru îndrăzneţ, a năvălit diavolul asupra vînătorului cel cu obicei rău şi a început a-l munci. Apoi, cel muncit a căzut la pămînt, strigînd cu glas înfricoşat, făcînd spume şi înţepenindu-se şi a rămas acolo ca mort.

Ceilalţi vînători, înspăimîntîndu-se, tremurau de frică şi, căzînd la picioarele sfîntului, cu lacrimi cereau iertare, temîndu-se să nu-i ajungă şi pe ei aceeaşi pedeapsă. El, poruncindu-le să se depărteze din acel loc, s-a întins pe pămînt în chipul crucii şi toată mintea punînd-o la Dumnezeu, se ruga, zicînd: „Dumnezeule Atotputernice, minunate Ziditorule, milostive Dumnezeule, Mîntuitorul neamului omenesc cel căzut, Care te veseleşti, nu de pierzarea celor morţi, ci de mîntuirea celor vii, iartă pe ticălosul cel ce zace, care a greşit din neştiinţă şi a mîniat bunătatea Ta!” Sfîntul, rugîndu-se cu acestea şi cu mai multe cuvinte umilitoare, s-a sculat de la rugăciune, s-a apropiat de omul care zăcea şi, apucîndu-l de mîna dreaptă, a zis diavolului care era în el: „Diavole, Cel ce te-a surpat pe tine din înălţimea cerului în adînc, Acela îţi porunceşte ca să laşi degrabă chipul lui Dumnezeu şi să te duci în chinurile cele gătite ţie, în care ai să te munceşti în veci”.

Neisprăvind Sfîntul desăvîrşit această rugăciune, îndată a ieşit vrăjmaşul neamului omenesc din omul acela, pe care în puţină vreme l-a muncit atît de cumplit, încît era aproape de moarte; pentru că abia se mai cunoştea duhul într-însul, neputînd să vadă nici cu ochii, şi aşa zăcea nemişcat pe pămînt. Sfîntul, rugîndu-se iar lui Dumnezeu, a însemnat cu Semnul Sfintei cruci mai întîi ochii lui cei nevăzători şi îndată i s-au deschis ochii şi a început a vedea. Apoi, îngrădindu-l peste tot cu semnul Sfintei Cruci, i-a poruncit să se scoale şi s-a sculat omul sănătos, ca şi cum n-ar fi pătimit nici o vătămare. Văzînd aceasta prietenii care stăteau departe şi care cu cutremur se uitau, s-au apropiat de sfîntul şi i s-au închinat. Dar se închina lui şi omul cel tămăduit, cerînd iertare şi mulţumind tămăduitorului său.

După aceea, s-a dus fiecare la locul lui, vînătorii s-au întors la casele lor, cerboaica cu puii a plecat în pustie, iar Sfîntul Vasian cu sluga sa s-au dus în calea începută mai înainte. După ce au sosit în cetatea Ravena, s-a arătat episcopului acelei cetăţi, care se numea Ursul, şi cu care era şi rudenie. Episcopul, văzînd pe Vasian, rudenia sa, s-a bucurat de dînsul şi s-a bucurat mai ales că şi el crede în Hristos şi că, pentru dragostea Lui, toate le-a defăimat şi s-a dus în străinătate. Apoi, făcînd cele plăcute lui, i-a dat loc spre petrecerea cea deosebită la linişte, afară de cetate, lîngă biserica Sfîntului Sfinţitului Mucenic Apolinarie, care a fost întîiul episcop al cetăţii Ravena, pus de către Sfîntul Apostol Petru, şi care, pe vremea împărăţiei lui Vespasian, a pătimit pentru Hristos. Lîngă biserica aceluia era un loc plăcut Sfîntului Vasian, fiindcă era la linişte.

Deci el slujea lui Dumnezeu în post şi în rugăciune, lepădîndu-se de lume şi de toate cele dintr-însa. Iar Domnul preamărea pe robul Său, dîndu-i dar de minuni, ca să tămăduiască cu rugăciunea bolile trupeşti şi să vindece neputinţele sufleteşti prin învăţăturile cele de Dumnezeu insuflate, pentru care era cinstit, iubit şi slăvit de toţi.

În acea vreme, a venit o poruncă de la împăratul Valentinian în Ravena, la eparhul cetăţii şi la toţi cetăţenii, ca pe judecătorul cetăţii, adică Vitimnie, să-l dea la moarte, deoarece se aflaseră mari pricini ale lui înaintea împăratului, după clevetirea învrăjbitorilor. Deci, legînd pe Vitimnie şi ducîndu-l la locul de moarte, unde avea să i se taie capul, şi-a adus aminte de Sfîntul Vasian şi a zis în sine: „Vasiane, robul lui Dumnezeu, vino în ajutorul meu cu darul ce ţi l-a dat Dumnezeu”. Eparhul singur era în acelaşi loc, iar mulţimea poporului privea la sfîrşitul lui Vitimnie.

Dar, pe cînd el şi-a plecat grumazul la tăiere şi călăul ţinea în mîini o sabie ascuţită de-amîndouă părţile, ridicînd-o în sus şi voind să-l lovească cu putere, îndată sabia i-a scăpat din mîini şi a căzut departe. Călăul, luînd-o din nou şi strîngînd-o în mîini mai tare decît prima dată, a ridicat-o în sus ca să-l lovească tare în grumaz; dar, pe cînd a repezit-o cu toată puterea, iarăşi s-a smuls sabia din mîinile lui, ca şi mai înainte, şi a căzut departe. El, umplîndu-se de mînie, a apucat sabia a treia oară şi, vrînd să-l lovească, a păţit acelaşi lucru. Atunci toţi s-au mirat de o minune ca aceasta. Dar eparhul, crezînd că acel călău părtineşte pe cel osîndit pentru vreo plată oarecare, l-a depărtat pe acela şi în locul lui a pus alt călău, ca să-i taie capul lui Vitimnie. Dar şi acela, ca şi cel dîntîi, a întîmpinat acelaşi lucru, de două şi de trei ori smulgîndu-se cu putere sabia din mîinile lui, fiind aruncată departe de o mînă oarecare nevăzută.

Atunci eparhul, umplîndu-se de spaimă şi de mirare, a poruncit să ia pe cel osîndit de la locul de moarte, deoarece şi poporul striga să fie liber Vitimnie, fiindcă Dumnezeu îl apără de la moarte cu puterea Lui. Atunci a pus pe Vitimnie în temniţă şi a trimis înştiinţare împăratului, cum că cel osîndit la moarte nu s-a putut tăia de doi călăi. Dar, fără de zăbavă, a venit de la împărat poruncă de milostivire, care a iertat pe Vitimnie de pedeapsa cu moartea. Vitimnie nu tăinuia pe Sfîntul Vasian, folositorul său cel după Dumnezeu, pe care în rugăciune l-a chemat spre ajutor, ci la toţi a propovăduit acea minune ce s-a făcut cu el.

După ce a fost lăsat liber a alergat la sfîntul şi, sărutîndu-i picioarele, i-a mulţumit; iar sfîntul, plăcutul lui Dumnezeu, i-a poruncit să-i mulţumească lui Dumnezeu, Care l-a izbăvit de la moarte. Din acel ceas toţi au început a cinsti mai mult pe sfînt şi-l aveau ca pe un înger al lui Dumnezeu, alergînd la dînsul. Atunci clericii şi cetăţenii cei mai de frunte, sfătuindu-se, au vorbit cu episcopul să silească pe Sfîntul Vasian să primească rînduiala preoţiei, ca rugăciunea lui cea primită de Dumnezeu lîngă jertfa cea fără de sînge să fie şi mai puternică înaintea Domnului. Deci, plăcutul lui Dumnezeu a fost hirotonosit preot, măcar că nu voia. El a petrecut mulţi ani într-acea rînduială. După aceasta, credincioasa lui slugă, care ieşise cu el din Roma, s-a sfîrşit întru Domnul.

Sfîntul Vasian a început a aduce lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge pentru sluga sa. Iar în ziua a şaptea, după mutarea slugii sale, slujind sfîntul şi rugîndu-se pentru odihna sufletului lui, a auzit un glas din cer că sufletul celui odihnit a cîştigat mila lui Dumnezeu, şi este rînduit în ceata drepţilor. Această încredinţare a spus-o Vasian şi lui Vitimnie, pentru că şi acela era la liturghie împreună cu el şi amîndoi s-au bucurat pentru mîntuirea sufletului celui mort.

În vremea aceea, cetatea Lavdiei, cea din Liguria, era fără episcop, pentru că se mutase la Domnul. Pentru aceea, s-a poruncit în cetate post şi rugăciune trei zile, ca să le trimită Dumnezeu un bărbat vrednic să ia scaunul arhieresc şi să facă bună păstorire fiilor Bisericii lui Hristos. Deci, toţi posteau şi se rugau pentru aceasta. Iar unul din preoţii soborniceştii biserici ai episcopiei, cu numele Clement, bărbat îmbunătăţit şi cinstit, odihnindu-se după ostenelile bisericeşti, a văzut în vis pe un oarecare purtător de lumină, zicînd: „Să ştiţi că preotul Vasian din Ravena, bărbat împodobit cu darurile lui Dumnezeu, este gătit de Domnul, ca să ne fie nouă episcop!” Deşteptîndu-se îndată Clement din somn a chemat din rînduiala duhovnicească şi mirenească pe cei mai cinstiţi şi le-a spus ceea ce i-a arătat Domnul în vis. Deci, alegînd pe nişte bărbaţi vestiţi, i-a trimis în Ravena cu rugăminte ca Vasian să vină la dînşii să ia scaunul arhieriei. Mai înainte de venirea trimişilor la Ravena, Dumnezeu a descoperit noaptea în vis Sfîntului Vasian venirea lor şi a poruncit să nu se lepede a merge cu ei.

A doua zi, au venit trimişii de la cetatea Lavdiei şi au spus sfîntului porunca lor. Iar el le-a zis lor: „Dumnezeu a zidit pe om fără de moarte, ca totdeauna să se supună la voia şi porunca Făcătorului său; iar cînd a călcat în Rai porunca Lui, şi-a gătit moarte lui şi celor după el. Deci, se cade ca omul să nu se împotrivească la voia Dumnezeului său, nici să calce porunca Lui, ci să se sîrguiască a face ceea ce Dumnezeu voieşte şi porunceşte. Noi, cu toate că nu dorim cinste, însă, pentru trebuinţele fraţilor celor de o credinţă, nu ne lepădăm a primi jugul şi sarcina, care, prin dumnezeiasca poruncă, se pune asupra noastră”. Zicînd el acestea, voia ca să-i odihnească de osteneala drumului; iar ei, bucurîndu-se de cîştigarea celui căutat, n-au voit să se odihnească, ci îndată au voit să ducă înapoi la locul lor comoara cea aflată, sîrguindu-se astfel să plece mai degrabă în cale şi cu multă rugăminte voia să meargă sfîntul cu ei.

Deci, plecîndu-se ziua spre noapte, au luat pe Sfîntul Vasian şi s-au întors la locul lor. Apropiindu-se de cetatea Lavdiei, a ieşit întru întîmpinarea păstorului celui dăruit de Dumnezeu, toată cetatea cu bucurie şi cu veselie. În popor era un bărbat vestit şi slăbănogit de boală de mult timp, încît nici nu putea vorbi cu gura, fiind ca şi un mut, pentru că boala îi luase limba. Între poporul ce se înghesuia spre sărutarea sfîntului era şi acel slăbănog, care, apropiindu-se cu mare osteneală şi sărutînd sfînta dreaptă a plăcutului lui Dumnezeu, îndată s-a făcut sănătos cu tot trupul şi limba lui a început a grăi mai bine ca întîi, preamărind pe Dumnezeu. Tot poporul s-a bucurat că Dumnezeu le-a dat un păstor ca acesta, sfînt şi făcător de minuni. La hirotonia în arhiereu a Sfîntului Vasian a venit în cetatea Lavdiei şi Sfîntul Ambrozie, episcopul Mediolanului, şi Ursul, episcopul Ravenei, cel mai sus pomenit, rudenia sfîntului.

Deci, Vasian s-a sfinţit de Dumnezeu la episcopie în ziua întîia a lunii ianuarie, făcîndu-se mare bucurie şi dănţuire în toată cetatea. Sfîntul Vasian, luînd scaunul său, a început a-şi îndrepta turma sa cu cuvîntul şi cu lucrul, învăţînd şi făcîndu-se chip turmei, prin viaţa sa cea îmbunătăţită. El a cîştigat către Sfîntul Ambrozie mare dragoste întru Duhul Sfînt, asemenea şi Sfîntul Ambrozie arăta către dînsul iubire duhovnicească şi adeseori se cercetau unul cu altul cu scrisori prieteneşti.

După cîtva timp, Vasian, arhiereul lui Hristos, a zidit înaintea cetăţii dinspre răsărit o biserică aleasă în numele Sfinţilor Apostoli, la a cărei sfinţire a chemat cu rugăminte de iubire şi prieteşug şi pe Sfîntul Ambrozie, episcopul Mediolanului şi pe Felix al Comanii; pentru că Ursul, episcopul Ravenei, se odihnea acum întru Domnul. Pe cînd aceşti trei arhierei sfinţeau această biserică, în mijlocul poporului ce se adunase la acea sfinţire bisericească, o copilă îndrăcită care era acolo şi prin a cărei gură diavolul striga cu mare glas, zicînd: „O, bărbaţii lui Dumnezeu, pentru ce v-aţi sculat cu nedreptate şi voi trei v-aţi înarmat asupra mea, cu arma cea mai nesuferită? Oare puţin vă este vouă, că mi-aţi luat puterea, de a vătăma pe cineva? Ci mă izgoniţi şi din aceea peste care luasem stăpînire. Deci, de mă izgoniţi pe mine de aici, voi lua pe doi sau pe mai mulţi cu mine şi voi trece în alt loc, unde voi nu veţi veni”.

Auzind ierarhii lui Hristos acel răcnet diavolesc, au plecat genunchii înaintea Domnului la rugăciune. După ce s-au rugat lui Dumnezeu, diavolul, nesuferind puterile rugăciunilor lor, a aruncat pe copilă jos, fugind cu mare ţipăt. Arhiereii, apropiindu-se de copilă, au ridicat-o de la pămînt şi au dat-o părinţilor, poruncindu-le ca totdeauna să dea mulţumire lui Dumnezeu, pentru că fata a scăpat de muncirea diavolească. După sfinţirea bisericii, s-au ospătat întru slava lui Dumnezeu, cu hrana cea trupească şi duhovnicească, vorbind între ei cele folositoare. După destule vorbe cu iubire şi cu prietenie între arhiereii cei ce veniseră, a plecat fiecare întru ale sale, petrecîndu-i pe Sfîntul Vasian cu cinste.

Sosind vremea secerişului, un copil oarecare, între cei ce secerau, adunînd snopi, a fost muşcat de un şarpe şi a murit, iar părinţii lui se tînguiau cu nemîngîiere după el. Deci, l-au adus să-l îngroape în biserica Sfinţilor Apostoli, care era zidită de arhiereul Vasian şi unde chiar el era în acea vreme acolo, pentru că adeseori venea la biserica aceea, săvîrşind slujbele lui Dumnezeu; şi, cîntîndu-se în biserică cîntarea cea obişnuită, glasul plîngerii părinţilor celor ce se tînguiau după copil, covîrşea glasurile cîntăreţilor.

Arhiereului lui Dumnezeu, fiindu-i jale de cei ce plîngeau, a poruncit ca toţi să iasă afară din biserică. Rămînînd el singur înăuntru, a îngenuncheat la pămînt şi se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să poruncească să se întoarcă în trup sufletul copilului. Acesta rugîndu-se cu dinadinsul Domnului, trupul mortului a început a se mişca; mai întîi încetişor şi după aceea mai mult. Sfîntul, sculîndu-se de la rugăciune, a poruncit copilului să se scoale, luîndu-l de mînă, iar copilul, deşteptîndu-se ca din somn, şi-a deschis ochii şi a început a chema pe maica sa. Cei ce erau afară din biserică, părinţii şi poporul, auzind copilul, îndată au deschis uşile, nesuferind mai mult de bucurie a sta afară, şi au intrat repede înăuntru. Văzînd pe copil înviat din morţi, s-au minunat foarte şi s-au înspăimîntat; deci, căzînd cu bucurie la picioarele sfîntului, îi sărutau mîinile şi hainele lui. După aceea, Sfîntul Vasian, dînd mulţumire Atotputernicului Dumnezeu, a vorbit poporului multe cuvinte folositoare, eliberîndu-l în pace.

După cîţiva ani, Ambrozie, episcopul Mediolanului şi arhiereul lui Hristos, s-a îmbolnăvit de moarte, de a cărui boală auzind Vasian, arhiereul lui Dumnezeu, s-a dus degrabă la Mediolan să cerceteze pe prietenul şi iubitul său părinte întru Sfîntul Duh. Deci, văzîndu-l zăcînd pe patul durerii, a şezut aproape de el, mîngîindu-l şi întărindu-l cu nădejdea lui Hristos, slujindu-i şi rugîndu-se pentru el. În acea vreme, i s-a făcut Sfîntului Ambrozie o vedenie: i se părea că vede pe Domnul nostru Iisus Hristos venind la el, zîmbind cu dragoste şi arătîndu-i faţa Sa cea luminoasă.

Această vedenie, Sfîntul Ambrozie a spus-o Sfîntului Vasian, care şedea lîngă el; iar Vasian, cunoscînd că i se apropiase Sfîntului Ambrozie ceasul sfîrşitului, a plîns şi s-a bucurat. Se bucura că sfîntul bărbat se duce la Hristos, Care-l chema la odihnă, şi plîngea pentru că, în această viaţă vremelnică, se lipseşte de iubitul său prieten; însă avea nădejde că va fi iarăşi împreună cu el în ceata ierarhilor lui Hristos.

Murind Sfîntul Ambrozie, plîns de Sfîntul Vasian şi de toată cetatea, sfîntul lui trup a fost îngropat cu cinste. După îngropare, Sfîntul Vasian, întorcîndu-se la cetatea sa, făcea pomenire şi aducea jertfe fără sînge pentru Sfîntul Ambrozie, deşi ştia bine că sufletul lui este rînduit în ceata sfinţilor. Căci şi pentru sfinţi a aduce rugăciuni, nu este fără de folos, de vreme ce rugăciunea sfîntului, de nu are să-i mijlocească ceva, apoi se întoarce în sînul celui ce se roagă, precum zice David: Rugăciunea mea se va întoarce în sînul meu.

După ce a trecut vreme îndelungată, iarăşi s-a întîmplat Sfîntului Vasian de a mers la Mediolan, chemat pentru oarecare trebuinţe bisericeşti. Dar, pe cînd intra în cetate, a văzut într-un tîrg un neguţător care vindea marfa în cumpene, adică o cîntărea. Acel neguţător era nedrept, înşelînd pe mulţi cu vicleşug şi astfel îşi agonisea avere nedreaptă. Deci, sfîntul a văzut pe diavolul în chip de arap mic, şezînd deasupra unei părţi şi apăsînd cumpăna, pe care, nedreptul neguţător, o chivernisea spre atîrnarea la greutate şi spre cîştig cu vicleşug. Arhiereul a întrebat pe cei ce erau lîngă el, dacă văd ei oare vreun lucru străin în cumpănă. Iar ei au spus, că nu văd nimic de acest fel. Atunci sfîntul s-a rugat să li se deschidă ochii şi celorlalţi, ca să vadă şi ei ceea ce vedea el; deci, s-au deschis ochii sufleteşti ai preotului Clement şi ai lui Elvonie diaconul. Şi aceia au văzut ce vedea şi arhiereul lui Dumnezeu, adică un arap mic şezînd pe o cumpănă şi făcînd plăcerea vînzătorului.

Atunci ei au spus sfîntului ceea ce vedeau şi cum că sînt adevărate cuvintele lui David: Mincinoşi sînt fiii oamenilor în cumpene. Deci sfîntul, chemînd pe neguţător, l-a întrebat care parte este nedreaptă şi înşală pe cumpărători? Iar neguţătorul zicea că niciodată nu face nedreptate în cumpene, şi se jura pe sine, că pe toate le măsura cu dreptate. Apoi sfîntul, arătînd pe arapul iadului pe cumpăna lui, i-a zis: „Acela îndată va intra acum în tine, îţi va sfărîma trupul tău, iar sufletul tău îl va smulge cumplit din tine”.

Acel nedrept neguţător, umplîndu-se de spaimă şi de cutremur, a căzut cu pocăinţă la picioarele sfîntului, făgăduind că va înceta de la nedreptăţi. Iar sfîntul, învăţîndu-l cuvintele lui Dumnezeu, i-a poruncit ca, toate cele dobîndite cu nedreptate, să le împartă la săraci şi, rugîndu-se, a izgonit diavolul din cumpăna aceea şi s-a dus în calea sa.

Deci, întorcîndu-se iarăşi în cetatea sa, plăcutul lui Dumnezeu, Vasian, făcea obişnuitele lui plăceri dumnezeieşti şi îngrijiri pentru păstorie, petrecînd pe scaunul său cel păstoresc treizeci şi cinci de ani. După moarte, el a fost îngropat cu cinste în biserica Sfinţilor Apostoli, cea zidită de el, fiind plîns de oile cele cuvîntătoare, care vărsau lacrimi pentru lipsirea unui părinte ca acesta. Sfîrşitul lui a fost pe vremea cînd Onorie împărăţea la Apus, iar la Răsărit Teodosie, care era fiul lui Arcadie. Sfîntul Vasian, precum a fost în viaţa lui făcător de minuni, tot astfel şi după sfîrşitul lui făcea minuni; căci din mormîntul lui se dădea cu minune tămăduiri bolnavilor, cu rugăciunile lui cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.