Sfântul Apostol Vartolomeu

0
501
Sfântul Apostol Vartolomeu
11 iunie (24 iunie)

Sfîntul Apostol Vartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea Sfîntului Duh, au căzut sorţii, pe el şi pe Sfîntul Apostol Filip, ca să meargă în Siria şi în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu. După ce au plecat în părţile acelea, uneori umblînd împreună, alteori despărţiţi prin cetăţi şi apoi iarăşi întîlnindu-se, întorceau cu învăţăturile lor pe mulţi oameni spre mîntuire.

Deci într-o vreme, despărţindu-se ei şi ducîndu-se în părţile Asiei mici spre a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu popoarelor sălbatice din Lidia şi Misia, Sfîntului Vartolomeu, care era prin alte cetăţi, i-a poruncit Dumnezeu să meargă în ajutorul lui Filip. Întîlnindu-se, amîndoi într-un gînd sufereau ostenelile şi relele pătimiri apostoleşti, precum se scrie despre aceasta în pătimirea Sfîntului Apostol Filip:

Sfîntul Apostol Vartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urma şi sora lui, fecioara Mariamia, toţi slujind la mîntuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetăţile Lidiei şi ale Misiei, binevestindu-le dreapta credinţă, şi suferind multă mîhnire şi scîrbă de la cei necredincioşi, fiind bătuţi, închişi prin temniţe şi loviţi cu pietre. Dar, cu toate acele ispite şi bătăi, păzindu-se vii, cu darul lui Dumnezeu, se sîrguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru bună-vestirea lui Hristos.

Ajungînd astfel în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo şi mîngîindu-se cu dînsul prin duhovniceasca mîngîiere, s-au dus în Frigia. Intrînd în cetatea Ierapole, au propovăduit pe Hristos. Cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înşelăciune. Acolo era o viperă, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiţă şi o ţineau închisă în capiştea cea zidită pentru dînsa, aducîndu-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor păzea cu cinste şi alte tîrîtoare, ca balauri şi şerpi. Pentru aceea, mai întîi Sfîntul Filip cu însoţitorii săi, s-au înarmat asupra acelei vipere, prin rugăciune. Atunci, s-a întîmplat să fie cu dînşii şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, care le-a ajutat cu rugăciunea, biruind vipera. Apoi au omorît-o, cu puterea lui Dumnezeu, înjunghiind-o cu o suliţă.

Deci, Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, degrabă s-a despărţit de dînşii, lăsîndu-le lor cetatea Ierapolei, spre a propovădui într-însa cuvîntul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăţi pentru a propovădui mîntuirea lumii. Iar Sfîntul Filip, Vartolomeu şi Mariamia, rămînînd în Ierapole, se sîrguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli şi să strălucească cunoştinţa adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua şi noaptea în predicarea cuvîntului, învăţînd pe cei înşelaţi, înţelepţind pe cei fără de minte şi povăţuind la calea dreptăţii pe cei rătăciţi.

În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Dar Sfinţii Apostoli, cu rugăciunea, i-au deschis ochii cei trupeşti, iar prin propovăduirea lui Hristos, i-au luminat şi ochii cei sufleteşti şi, botezîndu-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieşit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; şi s-a adunat popor mult în casa lui, pe care Sfinţii Apostoli îl învăţa credinţa în Iisus Hristos. Tot acolo se mai aduceau şi mulţi neputincioşi, pe care îi tămăduia pe toţi prin rugăciune şi izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulţi au crezut în Hristos şi s-au botezat de aceşti Sfinţi Apostoli. Antipatul acelei cetăţi avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind muşcată de un şarpe, zăcea bolnavă, aproape moartă.

Auzind de Sfinţii Apostoli că sînt în casa lui Stahie şi că tămăduiesc toate bolile cu cuvîntul, a poruncit slugilor s-o aducă la dînşii, nefiind bărbatul ei acasă. Fiind adusă la dînşii, a cîştigat îndoită tămăduire, pentru că s-a vindecat şi de muşcătura şarpelui şi de diavoleasca vătămare de suflet, crezînd în Hristos, prin învăţătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învăţat a crede în Hristos, de la nişte oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.

Atunci antipatul, mîniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; astfel s-a făcut după porunca lui. În acea vreme, s-a strîns în Ierapole o mulţime mare de popor şi, prinzînd pe Sfinţii Apostoli Vartolomeu, Filip şi sora sa, Mariamia, îi tîrau pe uliţă, bătîndu-i şi batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniţă. După aceea, antipatul a şezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui Hristos.

Deci, adunîndu-se la dînsul toţi slujitorii idoleşti, şi slujitorii viperei celei pierdute, au făcut plîngere contra Sfinţilor Apostoli, zicînd: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noştri, căci, de cînd au intrat aceşti străini în cetatea noastră, poporul a pustiit altarele marilor zei, pentru că au uitat obişnuitele lor jertfe; apoi au mai omorît şi cinstita noastră zeiţă viperă şi toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci să nu laşi să mai trăiască aceşti fermecători”.

Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfîntul Filip de îmbrăcăminte, crezînd că poate vor găsi farmece în îmbrăcămintea lui şi, dezbrăcîndu-l, n-au găsit nimic; asemenea şi pe Vartolomeu l-au dezbrăcat. Dar, cînd se apropiară de Mariamia, vrînd să o dezbrace şi pe ea şi să dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-au schimbat înaintea ochilor lor şi s-a făcut o văpaie mare de foc, iar păgînii, înspăimîntîndu-se, au fugit din faţa ei. După aceea, ighemonul a condamnat pe Sfinţii Apostoli la răstignire.

Deci mai întîi pe Sfîntul Apostol Filip, găurindu-i călcîiele, l-au legat cu o funie şi l-au spînzurat de un lemn în preajma uşii capiştei viperei; apoi l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l şi lovindu-l cu pietre. După aceea, l-au răstignit şi pe Sfîntul Vartolomeu lîngă pereţii capiştei şi îndată s-a făcut mare cutremur, încît pămîntul, deschizîndu-se, a înghiţit pe antipat şi pe toţi slujitorii viperei, împreună cu mare popor necredincios. Văzînd aceasta, s-au înfricoşat toţi credincioşii şi necredincioşii şi au strigat către Sfinţii Apostoli ca să-i miluiască şi să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită pămîntul de vii.

Astfel a fost buna voinţă a lui Dumnezeu, ca apostolii Lui să treacă de pe pămînt la cer, prin acest fel de pătimire şi moarte, pentru care şi picioarele lui erau întoarse. Astfel, fiind spînzurat, Sfîntul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmaşii săi, ca să le ierte toate greşelile şi să le lumineze ochii minţii lor, ca să cunoască şi să vadă adevărul. Iar Domnul s-a aplecat spre rugăciunea lui şi îndată a poruncit pămîntului de a scos vii pe toţi pe care îi înghiţise, numai antipatul şi cu slujitorii viperei au rămas într-însul. Iar ceilalţi, cu mare glas au mărturisit şi au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezaţi.

Dar, pe cînd ei voiau să ia de pe lemn pe Sfîntul Filip, el şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos. Astfel l-au pogorît mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăţie şi-a păzit fecioria, privind la pătimirea şi la moartea fratelui său, Sfîntul Filip, l-a cuprins cu dragoste şi l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, că bine şi-a săvîrşit alergarea sa. Iar Vartolomeu a botezat pe toţi cei ce crezuseră în Hristos, rînduindu-le episcop pe Stahie. După aceea, au îngropat cu cinste trupul Sfîntului Filip; iar în locul unde a curs sîngele lui, după trei zile a crescut viţă de vie, în semn că Sfîntul Apostol Filip, după vărsarea sîngelui său pentru Hristos, acum se veseleşte de bucuria cea veşnică, împreună cu Domnul său în împărăţia cerului.

Sfîntul Vartolomeu şi fericita fecioară Mariamia, după îngroparea Sfîntului Filip, au mai zăbovit cîteva zile în Ierapole şi, întărind-o bine în credinţa bisericească, s-au despărţit, pornind fiecare în calea sa. Sfînta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a şi mutat către Domnul, iar Sfîntul Vartolomeu s-a dus în părţile Indiei şi a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblînd şi propovăduind cuvîntul Domnului prin cetăţi şi sate şi tămăduind pe cei neputincioşi cu numele lui Hristos. Apoi, luminînd pe mulţi şi făcîndu-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfîntului Matei ce o purta la sine tălmăcind-o în limba lor; iar pe cea în limba evreiască a lăsat-o la ei care, după o sută de ani şi mai mult, a fost adusă în Alexandria de Panten, filosoful creştin. După ce a ieşit din India, Sfîntul Vartolomeu s-a dus în Armenia cea mare.

Mergînd el acolo, idolii şi mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut; iar mai pe urmă, diavolii cu mare glas au zis că Vartolomeu îi izgoneşte şi-i munceşte pe ei. Duhurile cele necurate se izgoneau nu numai din idoli, dar şi din oameni prin venirea Sfîntului Apostol Vartolomeu; pentru aceea, mulţi credeau în Hristos. În ţara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcită. Diavolul striga prin gura ei: „O, Vartolomee, şi de aici ne izgoneşti pe noi?”

Apostolul lui Hristos, ducîndu-se la acea fată îndrăcită, îndată a fugit diavolul dintr-însa, iar fata împăratului s-a făcut sănătoasă. După aceasta, vrînd împăratul să mulţumească sfîntului, i-a trimis cămile încărcate cu daruri ca: aur, argint, mărgăritare şi alte lucruri preţioase. Însă el, fiind sărac cu duhul şi neavînd trebuinţă de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicîndu-i: „Eu nu fac negustorie cu aceste lucruri, ci caut suflete omeneşti, pe care, de le voi dobîndi, le voi duce la cer şi atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sînt mare neguţător”. Umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa şi s-au botezat de mîinile Sfîntului Apostol, adică împăratul Polimie, împărăteasa, fiica lui cea tămăduită şi mulţi din boieri şi din popor fără număr; căci mult mai mult de zece cetăţi, căutînd la împărat, au primit Sfîntul Botez.

Văzînd slujitorii idoleşti aceasta, s-au mîniat asupra Sfîntului Apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărîmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea şi jertfele din care ei se ţineau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis, fratele împăratului, l-a îndemnat să-l piardă pe Vartolomeu şi să izbăvească de nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.

Deci acela, găsind timp liber, a prins pe Sfîntul Apostol şi-l muncea în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar Sfîntul Apostol, bucurîndu-se că pătimeşte pentru Hristos, Domnul său, şi fiind spînzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu. Pentru că, pe cei credincioşi îi întărea în credinţă, iar pe cei necredincioşi îi sfătuia să cunoască adevărul şi să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc, la lumina cea adevărată a lui Hristos. Muncitorul, nesuferind acestea, a poruncit să-i jupoaie pielea de pe el. Dar şi într-această muncă răbda, ca într-un trup străin, neîncetat binecuvîntînd şi mărind pe Dumnezeu. În sfîrşit, muncitorul a poruncit să-i taie capul. Numai atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, cînd capul lui a fost desprins de trupul care a rămas spînzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnînd cu adevărat mergerea Apostolului spre cele de sus.

Astfel s-a sfîrşit Sfîntul Vartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecînd după acele dureri şi osteneli, la acea odihnă fără de dureri, întru bucuria Domnului său. Credincioşii, care au fost de faţă la sfîrşitul lui, au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, şi le-au pus într-o raclă de plumb, aşezîndu-le în cetatea Albana din Armenia mare. De la sfintele lui moaşte se dau tămăduiri, prin minune, bolnavilor; pentru aceasta, mulţi necredincioşi s-au apropiat de Biserica lui Hristos.

După multă vreme, muncitorii cei întunecaţi cu îndrăcirea idolească, auzind şi văzînd minunile ce se făceau de moaştele Sfîntului Vartolomeu, nevrînd să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaşte cu racla cea de plumb şi le-au aruncat în mare. Dar, o minune! racla cea de plumb plutea uşoară ca o luntre pe apă, sosind la insula Lipar. Deci s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetăţii Liparului, despre moaştele apostoleşti care au fost aduse de ape. Şi, ducîndu-se episcopul la malul mării cu clerul şi cu tot poporul şi găsind moaştele, se minunau cu toţii cum racla cea de plumb şi cu moaştele nu s-au afundat în apă şi, mai uşoară decît o luntre, a înotat pe mare o cale atît de lungă pînă la dînşii. Pentru aceasta, ei au preamărit pe Dumnezeu, au luat racla cu moaştele şi le-au pus în biserica lor cu bucurie şi cu cîntări de psalmi.

Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea şi aceasta despre Sfîntul Vartolomeu, care se scrie în viaţa Cuviosului Iosif, scriitorul de cîntări. Acest cuvios, cîştigînd o părticică din moaştele Sfîntului Apostol Vartolomeu, a adus-o în locaşul său care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică în numele apostolului şi partea aceea de moaşte a pus-o într-însa cu cinste; şi adeseori se învrednicea a-l vedea pe Sfîntul Apostol în vedenia visului, pentru că avea către dînsul mare dragoste şi credinţă. El dorea să împodobească cu cîntări de laude praznicul acelui sfînt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acest lucru sau nu.

Drept aceea se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu şi apostolului, ca să-i dea pentru aceasta încredinţare şi să i se dăruiască înţelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cîntării. Rugîndu-se pentru aceasta cu post şi cu lacrimi patruzeci de zile şi apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfîntul Apostol Vartolomeu, arătîndu-i-se din altar. Deci, fiind îmbrăcat în haine albe şi ridicînd perdeaua altarului, l-a chemat la dînsul. Iosif apropiindu-se de Sfîntul Apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masă şi a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicîndu-i: „Să te binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu şi să izvorască din limba ta apele cereştii înţelepciuni. Inima ta să fie scaun al Sfîntului Duh, iar cîntările tale să îndulcească toată lumea!”

Zicîndu-i aceasta, Sfîntul Apostol Vartolomeu s-a făcut nevăzut. Atunci, Cuviosul Iosif, umplîndu-se de negrăită bucurie şi simţind în sine darul înţelepciunii, s-a întins cu totul spre mulţumire. Deci, din acel ceas, a început a scrie cîntările bisericeşti şi pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfîntului Apostol Vartolomeu, dar şi pe ale multor sfinţi; tot astfel pe Preacurata Maica lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea şi pe Sfîntul Ierarh Nicolae, umplînd Sfînta Biserică de frumoase cîntări, de unde a cîştigat şi numirea de scriitor de cîntări.

Iar noi, de toate acestea, slăvim pe Hristos Mîntuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, slăvit în veci de toată făptura. Amin.

Notă. Pe Sfîntul Apostol Vartolomeu, unii îl socotesc că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca şi cum ar fi fost unul şi acelaşi Natanail şi Vartolomeu. Natanail era cu numele, dar cu porecla i se zicea Vartolomeu, după tatăl său; adică fiul lui Tolomeu, pentru că cuvîntul „var” în limba evreiască se tîlcuieşte fiu, precum şi Hristos a zis către Sfîntul Apostol Petru: Fericit eşti, Simon, var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Aşa şi acest sfînt apostol, ca şi cum după tată se numea astfel: Vartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru că acest nume Tolomeu era vechi la evrei şi mai des, precum este arătat în Scriptura Legii vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 şi în cărţile II ale împăraţilor în capitolul 3, stihul 3.

Dar ei socotesc numele cel adevărat al lui Vartolomeu ca şi cum ar fi fost Natanail, pentru că nu se află în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Vartolomeu la apostolie, decît numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei sfinţi evanghelişti Matei, Marcu şi Luca pomenesc pe Vartolomeu, nu pomenesc pe Natanail; iar Sfîntul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu pomeneşte pe Vartolomeu, şi spune că Natanail este prieten al apostolilor la vînatul peştilor şi pe care Iisus Hristos l-a văzut după Înviere, pentru că zice: „Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu şi ceilalţi”. Dar, deşi alţii nu se învoiesc la aceasta, precum şi Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, însă alţii socotesc că Natanail este unul din cei şaptezeci de ucenici ai lui Hristos.

Despre cetatea Albana, unde a pătimit Sfîntul Vartolomeu, să nu creadă cineva că este ţara Albaniei, pentru că una este ţara Albaniei în Europa şi alta cetatea Albana în Armenia cea mare, care este în Asia. Mai sînt şi prin alte părţi cetăţi cu acelaşi nume.