Sfântul Apostol Varnava

0
1172
Sfântul Apostol Varnava
11 iunie (24 iunie)

Sfîntul Apostol Varnava a fost unul din cei şaptezeci de apostoli. Numele lui mai înainte de apostolie a fost Iosif, iar după aceea s-a numit Varnava, după cum ne va arăta cuvîntul ce urmează.

Apostolul Varnava s-a născut în insula Cipru din părinţi leviţi de neam evreiesc, din care seminţie erau mai înainte marii prooroci ai lui Dumnezeu – Moise, Aaron şi Samuil. Strămoşii lui Varnava, din pricina războaielor care au fost în Palestina, au trecut în Cipru. Părinţii lui erau fericiţi şi foarte bogaţi; aveau un sat al lor aproape de Ierusalim, îndestulat nu numai cu sadurile şi rodurile cele pămînteşti, dar înfrumuseţat şi cu zidiri alese. Erau fericiţi pentru că îşi aveau casa lor lîngă Ierusalim, după cum Sfîntul Prooroc Isaia a scris: Fericit este cel ce are seminţia în Sion şi casa sa în Ierusalim. Evreii neştiind duhovniceasca putere a acelor cuvinte, cei ce locuiau prin ţări depărtate, se sîrguiau să-şi aibă casele în Ierusalim; pentru aceia şi părinţii lui Varnava îşi aveau casa şi moşia lîngă Ierusalim.

După ce au născut pe acesta, de care este vorba, l-au numit Iosif şi l-au dat la învăţătura cărţii. Apoi, ajungînd el la vîrsta desăvîrşită, l-au trimis în Ierusalim la slăvitul Gamaliel, dascăl renumit pe acele vremuri, ca să se deprindă desăvîrşit cu înţelegerea cărţilor evreieşti şi cu toată legea lui Dumnezeu. Iosif avea acolo pe un ucenic cu numele Saul, de o vîrstă cu el, care mai pe urmă s-a numit Pavel, şi amîndoi învăţau la acelaşi dascăl, Gamaliel, şi sporeau în înţelegere, în înţelepciunea Scripturii şi în fapte bune. Iosif, în toate zilele, dimineaţa şi seara, mergea la biserica lui Solomon şi se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu; apoi, adeseori îşi petrecea zilele tinereţilor sale în postiri şi în mare înfrînare. Păzind întreaga înţelepciune a fecioriei sale, fugea de însoţirea tinerilor celor fără de rînduială şi nu voia nici a auzi cuvintele cu care s-au obişnuit minţile copiilor a le vorbi cu înlesnire, ci totdeauna lua aminte de sine, învăţînd legea Domnului ziua şi noaptea.

În acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, după treizeci de ani ai întrupării Sale, începînd a se arăta lumii, a mers de la Galileea la Ierusalim. El învăţa în biserică şi făcea minuni, încît toţi se minunau de el şi se adunau, ca să-i vadă sfînta Lui faţă şi să audă dumnezeieştile Lui cuvinte, care erau mai dulci decît mierea. Tînărul Iosif, văzîndu-l pe Hristos şi auzind învăţăturile care ieşeau din gura Lui preasfîntă, se umilea cu inima şi se mira de minunile ce se făceau de El; pentru că a văzut la scăldătoarea Siloamului cum a tămăduit cu cuvîntul pe cel slăbănog, apoi, văzînd şi alte lucruri minunate ale lui Hristos, s-a aprins cu dragostea de El.

Deci, apropiindu-se, s-a aruncat la picioarele Mîntuitorului, rugîndu-L să-l binecuvînteze şi să-l primească la sine în ucenicie. Iar Domnul, Care vedea tainele inimilor omeneşti, văzînd într-însul inima, care se aprinsese către dragostea cea dumnezeiască, l-a binecuvîntat cu dragoste şi nu l-a chemat la El. Iar el a alergat mai întîi la casa mătuşii sale cu numele Maria, care era maica lui Ioan şi care mai în urmă s-a numit Marcu, şi a zis către ea: „Vină să vezi pe Cel ce părinţii au dorit să-l vadă; căci iată un prooroc, Iisus din Nazaretul Galileii, învaţă în biserică şi face multe minuni; mulţi îl socotesc că este Mesia cel aşteptat!” Auzind acestea, acea femeie, îndată lăsînd toate, a mers cu sîrguinţă la biserică şi, văzînd pe Iisus Hristos, a căzut la picioarele Lui, rugîndu-l şi zicînd: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, vino în casa roabei Tale şi prin intrarea Ta binecuvintează pe casnicii mei!”

Domnul Hristos, văzînd credinţa acelei femei, a mers în casa ei şi a binecuvîntat-o pe ea şi pe toţi cei ce erau în casă. El a fost ospătat de ea cu cinste, deoarece cu multă bucurie şi cu cucernicie a primit acea femeie pe Stăpînul nostru. Dintr-acea vreme, ori de cîte ori Domnul mergea la Ierusalim, totdeauna găzduia cu ucenicii Săi în casa Mariei. Cînd Domnul S-a întors de la Ierusalim în Galileea, a mers în urma Lui şi Iosif cu ceilalţi ucenici. Deci, cînd Domnul a voit să-i trimită pe cei doisprezece apostoli ai Săi spre propovăduire către oile cele pierdute ale casei lui Israel, a văzut că aceia sînt puţini, precum le-a zis în faţă, că secerişul este mult iar lucrătorii puţini. De aceea, Domnul a ales şi pe alţi şaptezeci de ucenici, ca să-i trimită pe ei, cîte doi înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul.

Deci, între acei şaptezeci, a fost rînduit întîi acest sfînt Iosif şi a fost numit de Sfinţii Apostoli, Varnava, adică „fiul mîngîierii”, căci era îndestulat, ca, prin propovăduirea lui Mesia cel venit în lume, să mîngîie popoarele care aşteptau cu multă dragoste venirea lui Mesia. Pentru că, precum fii lui Zevedei au fost numiţi „fiii tunetului”, fiindcă aveau, ca în partea cea de sub cer, să tune ca tunetul propovăduirea Evangheliei. Tot astfel şi Iosif s-a numit „fiu al mîngîierii”, fiindcă apostoleştile lui osteneli aveau să aducă multă bucurie aleşilor lui Dumnezeu. Aşa şi Sfîntul Ioan Gură de Aur socoteşte despre numirea lui, zicînd: „Mi se pare că din fapta cea bună şi-a luat numele, ca cel ce era îndestulat şi ales la aceasta”.

După înălţarea Domnului la cer, Sfinţii Apostoli aveau viaţă de obşte în Ierusalim, precum se scrie în faptele lor: „La poporul care crezuse era un suflet şi o inimă, şi nici unul nu zicea că ceva din averile sale este al său, ci toate erau de obşte”. Deci, cîţi erau stăpîni ai satelor şi ai caselor, vînzîndu-le, aduceau preţul celor vîndute şi le puneau la picioarele Apostolilor. Atunci şi Sfîntul Iosif cel numit de apostoli Varnava, vînzînd satul cel pomenit mai sus, care era aproape de Ierusalim şi care rămăsese moştenire de la părinţii lui, a adus preţul şi l-a pus înaintea picioarelor Apostolilor, neoprindu-şi nimic; pentru că dorea să se îmbogăţească în Dumnezeu întru Care s-a şi îmbogăţit, precum se mărturiseşte despre el: „Iosif era bărbat bun şi plin de Duhul Sfînt şi de credinţă. Lui i se întîmpla adeseori de se vedea cu Saul şi se întreba cu el din Sfînta Scriptură pentru Domnul Hristos, dorind să-l aducă la sfînta credinţă; dar Saul, fiind foarte rîvnitor al dumnezeieştilor obiceiuri, batjocorea pe Sfîntul Varnava, ca pe un înşelător şi grăia hule împotriva lui Hristos, numindu-L fiu de teslar şi de neam prost şi omorît cu primejdie de moarte…”.

Însă, cînd evreii au omorît pe Sfîntul şi Întîiul Mucenic Ştefan, Saul a început a prigoni Biserica şi, intrînd în casele credincioşilor şi trăgînd pe bărbaţi şi pe femei, îi arunca în temniţă. Atunci Sfîntul Varnava plîngea pentru el şi se ruga lui Dumnezeu, întinzîndu-şi curatele lui mîini, ca să lumineze ochii sufleteşti ai lui Saul să cunoască adevărul, dorind să-l aibă în credinţa creştinească ca pe un prieten al său, pe care, mai tîrziu, l-a avut tovarăş la învăţătura lui Gamaliel.

Nu au fost în zadar rugăciunile şi lacrimile Sfîntului Varnava, căci, venind vremea dumnezeieştii milostiviri, Saul s-a întors la Hristos, chemat de glasul Domnului, cînd mergea la Damasc. Astfel, lupul s-a prefăcut în oaie şi hulitorul lui Hristos a început a preamări numele Lui. Cel ce odinioară a fost prigonitor, acum s-a făcut apărătorul Bisericii; pentru că, după primirea Sfîntului Botez, îndată s-a dus la adunarea evreiască şi propovăduia pe Iisus, că Acela este Fiul lui Dumnezeu, biruind pe jidovii care locuiau în Damasc. După ce s-a întors în Ierusalim şi cerca să se lipească de ucenicii lui Hristos, toţi se temeau de el, necrezînd că şi el este ucenic al lui Hristos. Atunci Sfîntul Varnava, întîmpinîndu-l, a zis: „O, Saule pînă cînd vei fi hulitorul lui Iisus Hristos şi prigonitorul credincioşilor Lui robi? Pînă cînd te împotriveşti înfricoşatei taine, pe care proorocii de demult au vestit-o şi în vremurile de acum s-a împlinit pentru mîntuirea noastră?”

Atunci Saul a căzut la picioarele lui cu lacrimi, zicînd: „O, Varnava, învăţător al dreptăţii, iartă-mă că acum m-am încredinţat că toate sînt adevărate cele grăite mie de tine pentru Hristos. Deci, Cel pe Care mai înainte hulindu-L, Îl numeam fiu de teslar, acum Îl mărturisesc că este Fiul lui Dumnezeu cel Unul – Născut, Cel deofiinţă cu Tatăl şi fără de început, Care, fiind raza slavei şi chipul ipostasului Lui, în aceste mai de pe urmă zile, S-a smerit pe Sine, luînd chip de rob; S-a făcut om desăvîrşit din Preasfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pătimind cruce şi moarte de voie, a înviat din morţi a treia zi şi S-a arătat vouă, apostolilor Săi, apoi S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii şi împărăţia Lui nu va avea sfîrşit”.

Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Sfîntul Varnava de la cel ce odinioară se făcuse hulitor şi prigonitor, s-a minunat şi a lăcrimat de bucurie; deci, cuprinzîndu-l pe el, l-a sărutat şi i-a zis: „O, Saule, cine te-a învăţat pe tine să grăieşti nişte cuvinte ca acestea insuflate de Dumnezeu? Cine te-a sfătuit pe tine să-L măr-turiseşti pe Iisus Nazarineanul că este Fiul lui Dumnezeu? De unde ai învăţat atît de desăvîrşit cunoştinţa dogmelor cereşti?”

Atunci Saul, umplîndu-se de lacrimi din zdrobirea inimii, a zis: „Singur Domnul Iisus Hristos, pe Care eu păcătosul L-am gonit şi hulit. Acela m-a învăţat toate acestea; căci şi mie mi S-a arătat ca unui lepădat, de al Cărui glas dumnezeiesc am urechile pline; pentru că, strălucind peste mine o lumină cerească, după ce am căzut la pămînt de frică, a venit la mine un glas şi mi-a zis: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar eu, tremurînd şi înspăimîntîndu-mă, am zis: Cine eşti, Doamne? Iar El mi-a răspuns cu blîndeţe şi cu milostivire: Eu sînt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti. Atunci m-am minunat de îndelunga Lui răbdare şi, rugîndu-mă, am zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar El m-a învăţat pe mine toate acestea care ţi le-am spus ţie.

Deci, Sfîntul Varnava, luînd pe Saul de mînă, l-a dus la Apostoli, grăindu-le: „Iată cel ce ne-a prigonit pe noi, acum este al nostru; cel ce se împotrivea nouă, acum ascultă de Domnul nostru, şi cel ce ne era nouă vrăjmaş, acum ne este prieten şi împreună lucrător în via lui Hristos. Iată, vi-l pun vouă de faţă pe acest blînd mieluşel, care a fost fiară cumplită!” După aceea, Saul a spus Apostolilor cum a văzut pe Domnul pe cale către Damasc, cum a vorbit cu Dînsul şi cum a luat îndrăzneală în numele lui Iisus.

Auzind Apostolii acestea, s-au minunat şi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. După aceea Saul era împreună cu dînşii intrînd şi ieşind în Ierusalim şi, îndrăznind în numele Domnului Iisus, biruia pe iudei şi pe elini; iar ei se minunau de dînsul, cum că cel ce nu de mult izgonea pe cei ce chemau numele lui Hristos, singur acum propovăduieşte pe Iisus şi caută să fie omorît. Deci, fraţii, înţelegînd de aceasta, l-au luat de la Ierusalim la Cezareea şi l-au dus în Tars, patria lui, ca acolo să propovăduiască pe Hristos.

În acea vreme, în Antiohia Siriei, cetatea cea mare şi slăvită, a început a se răspîndi sfînta credinţă întru Domnul nostru Iisus Hristos; pentru că, după ce a fost ucis Sfîntul Întîiul Mucenic, Arhidiaconul Ştefan, într-acea zi se afla mare goană asupra Bisericii Ierusalimului, încît toţi credincioşii s-au risipit prin părţile Iudeei şi ale Samariei, afară de Apostoli. Atunci, oarecare din cei ce fugiseră, au trecut pînă în Fenicia, Cipru şi Antiohia, grăind cuvîntul mîntuirii mai întîi numai la iudei, iar după aceea la elini, începînd a binevesti pe Domnul Iisus Hristos. Fiind mîna Domnului cu dînşii şi mulţi crezînd cuvîntul lor, s-au întors către Domnul. Auzindu-se aceasta de membrii Bisericii Ierusalimului, Sfinţii Apostoli au trimis în Antiohia Siriei pe Sfîntul Varnava, ca să vadă, pe cei ce erau acolo şi să întărească pe cei ce crezuseră de curînd.

Ducîndu-se el acolo şi văzîndu-i împodobiţi cu darul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi a mîngîiat pe toţi cu cuvîntul Domnului, întărindu-i pe dînşii ca să petreacă nedepărtaţi de Domnul. Sfîntul Varnava, propovăduind acolo din destul, a adus mult popor la cunoştinţa lui Dumnezeu. Deci, văzînd pe ucenicii care în toate zilele se înmulţeau, iar dascăli erau puţini şi secerişul aşa de mult, nu avea mulţi lucrători; de aceea a lăsat el un timp Antiohia şi s-a dus în Tars, ca să caute pe prietenul său Saul. Găsindu-l, l-a adus pe el în Antiohia, unde se osteneau la întoarcerea sufletelor omeneşti către Hristos Dumnezeu, aducînd pe iudei şi pe elini întru încredinţare. El a petrecut în Antiohia în acea vreme un an întreg, adunîndu-se în biserică, unde învăţa multe pe popor, şi acolo mai întîi i-a numit creştini pe ucenici.

După ce s-a împlinit un an de şedere în Antiohia, s-au învoit să se întoarcă la Ierusalim, să spună Sfinţilor Apostoli despre cele ce au făcut în Antiohia cu darul lui Dumnezeu. Atunci antiohienii au voit ca fiecare dintr-înşii să trimită fraţilor săraci şi scăpătaţi ce petreceau în Iudeea cîte ceva din cele ce aveau, deoarece se afla atunci acolo foamete mare, după proorocia Sfîntului Agav, care era şi el unul din cei şaptezeci de apostoli. Deci credincioşii, cei ce erau în Antiohia, adunînd multă milostenie, au trimis-o la bătrîni prin mîna lui Varnava şi Saul. După aceea, Sfinţii Apostoli Varnava şi Saul, care mai tîrziu s-a numit Pavel, venind în Ierusalim, s-a veselit foarte mult Biserica, înştiinţînd-o de credincioşii cei ce se înmulţiseră în Antiohia, aducînd şi multă milostenie de la dînşii.

În acea vreme s-a făcut multă tulburare Bisericii Ierusalimu-lui, pentru că împăratul Irod a pus mîinile ca să facă rău unora ce erau din Biserică, omorînd cu sabia pe Iacov al lui Zevedeu fratele lui Ioan. Deci, Irod, văzînd că această faptă este plăcută jidovilor, s-a silit a prinde şi pe Petru şi a-l băga în temniţă, din care Sfîntul Petru a fost scos de înger. După ce s-a potolit această tulburare bisericească pornită în Ierusalim de către prigonitori, Varnava şi Saul stăteau ascunşi în casa Mariei, mătuşa lui Varnava, unde a venit şi Sfîntul Petru, după ce a fost scos noaptea de sfîntul înger.

După ce Varnava şi Saul şi-au sfîrşit slujba în Ierusalim, s-au întors iarăşi în Antiohia, luînd cu dînşii şi pe fiul Mariei, care se numea Ioan, şi căruia, mai pe urmă, i s-a zis Marcu. Petrecînd ei în Antiohia cîtva vreme în post, în rugăciuni, în slujbele Dumnezeieştilor Liturghii şi în propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, a voit Duhul Sfînt să-i trimită pe dînşii la neamuri pentru propovăduire şi a zis Duhul Sfînt către Biserica ce era în Antiohia, a proorocilor şi învăţătorilor: „Deosebiţi pe Varnava şi pe Saul la lucrarea pe care i-am chemat pe dînşii”. Atunci, postind, rugîndu-se şi punîndu-şi mîinile pe dînşii, i-au trimis pe ei.

După aceea, ei s-au pogorît mai întîi în Seleucia, apoi au plecat cu corabia spre Cipru iar de acolo s-au dus în Salamina şi, pretutindeni străbătînd, propovăduiau cuvîntul lui Dumnezeu, avînd ca slugă pe Ioan fiul Mariei, supranumit Marcu. Străbătînd ei insula pînă la Pafos, a găsit pe un oarecare iudeu vrăjitor şi prooroc mincinos, cu numele Elimas, şezînd lîngă antipatul Serghie, bărbat înţelept.

Deci, pe antipat l-au luminat cu lumina sfintei credinţe, iar pe vrăjitorul Elimas care se împotrivea lor, l-au orbit cu cuvîntul. Plecînd el de la Pafos, s-au dus la Perga Pamfiliei; iar sluga lor, Ioan, care se numea şi Marcu, văzîndu-i că au suferit multe pătimiri rele pentru propovăduirea lui Hristos şi nu se înfricoşau de întîmplările cele de moarte, s-a temut a mai merge la dînşii, fiind tînăr, şi s-a despărţit de ei, întorcîndu-se la Ierusalim la maica sa.

Varnava şi Saul, trecînd în Perga, s-au dus în Antiohia Pisidiei, care nu este tot una cu Antiohia cea mare a Siriei. De acolo fiind izgoniţi, au scuturat praful de pe picioare asupra acelora şi s-au dus în Iconia unde iudeii au voit să-i ucidă cu pietre. Dar ei, aflînd de aceasta, au fugit în cetăţile Licaoniei, în Listra şi Derbe şi în cele de primprejurul lor. Acolo binevestind, au găsit pe un bărbat şchiop născut aşa din pîntecele maicii sale, care niciodată nu umblase. Ei l-au ridicat în picioare şi l-au făcut sănătos. Atunci popoarele socotind că sînt zei, voiau să le aducă jertfe deoarece ei numeau pe Varnava Die iar pe Pavel, Hermes; şi cu mare greutate Sfinţii Apostoli au potolit poporul să nu le jertfească ca unor zei. După aceea, acelaşi popor îndemnat de iudei, s-a sculat asupra lor şi, bătînd pe Pavel cu pietre, l-au scos afară din cetate, crezînd că a murit; iar el s-a sculat, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat la Derbe împreună cu Varnava.

Propovăduind şi învăţînd pe mulţi şi în cetatea aceea, s-au întors înapoi în Antiohia Pisidiei, mergînd pe aceeaşi cale. Deci, pretutindeni în cale întăreau sufletele ucenicilor, rugîndu-i să petreacă în credinţă şi spunîndu-le că cu multe suferinţe ni se cade a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Le-a hirotonisit preoţi pe la toate bisericile şi, rugîndu-se cu post, i-au lăsat în seama Domnului în care crezuseră. Apoi, mergînd în Perga şi propovăduind acolo cuvîntul Domnului, s-au pogorît în Atalia şi de acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, unde au fost trimişi de Duhul Sfînt să propovăduiască cuvîntul Domnului la neamuri. Ajungînd ei în cetate şi adunînd mulţimea, le-au spus cîte a făcut Dumnezeu cu dînşii; astfel că pe mulţi din popor i-au întors la Hristos. Apoi au petrecut multă vreme în Antiohia.

După aceasta, s-a făcut ceartă între evrei şi între păgînii care crezuseră, pentru tăierea împrejur. Pricina era că unii iudei învăţau pe fraţii lor, că dacă nu se vor tăia împrejur, după obiceiul lui Moise, nu se vor putea mîntui; iar păgînii care crezuseră, socoteau cu greu pentru ei acea tăiere împrejur. Deci, Varnava şi Pavel se împotriveau iudeilor şi apărau pe păgîni de tăierea împrejur. Dar, de vreme ce nu înceta pentru aceasta a se face ceartă şi multă încercare, de aceea a fost de trebuinţă sfinţilor Apostoli Varnava şi Pavel a fi trimişi de Biserica Antiohiei în Ierusalim la Apostoli şi la bătrîni, ca să-i întrebe despre tăierea împrejur. Mai era trebuinţă să-i înştiinţeze şi despre aceasta, că Dumnezeu a deschis neamurilor uşa credinţei. Deci, fiind trimişi de credincioşi la Ierusalim, au trecut prin Fenicia şi prin Samaria, spunîndu-le de întoarcerea neamurilor şi făceau bucurie mare tuturor fraţilor.

Ajungînd ei la Ierusalim, au fost primiţi cu dragoste de Biserica de acolo, de Sfinţii Apostoli şi de bătrîni şi de toţi cei ce ascultau cu plăcere cele ce le spuneau Varnava şi Pavel şi cîte semne şi minuni a făcut Dumnezeu neamurilor printr-înşii. Iar despre tăierea împrejur, Sfinţii Apostoli, cercetînd şi sfătuindu-se soborniceşte, au stabilit să o depărteze cu totul de la cei credincioşi, nu numai de la păgîni, dar şi de la iudei, ca fiind netrebuincioasă darului cel nou. Însă, ca să întărească şi mai mult cele ce se sfătuiseră, au hotărît să trimită credincioşilor din Antiohia, împreună cu Varnava şi Pavel, pe oarecare bărbaţi.

Deci au ales pentru aceasta pe Iuda, care se numea Varnava şi pe Sila, bărbaţi vestiţi între fraţi, şi au scris astfel: „Apostoli, bătrîni şi fraţi, cei ce locuiţi în Antiohia, în Siria şi în Cilicia, fraţilor de un neam, bucuraţi-vă întru Domnul; deoarece am auzit că unii, ieşind de la noi, v-au tulburat în cuvinte, îndărătnicind sufletele voastre şi, zicîndu-vă să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea. Dar ei n-au avut poruncă de la noi a face aceasta. Deci, am socotit că, adunîndu-ne cu un suflet, să trimitem la voi pe aceşti bărbaţi aleşi cu iubiţii noştri Varnava şi Pavel, oameni care şi-au dat sufletele pentru Domnul nostru Iisus Hristos, pe Iuda şi pe Sila, care şi cu cuvîntul vă vor spune acestea. Pentru că a voit Sfîntul Duh şi noi, ca să nu punem nici o greutate mai mare asupra voastră, afară de cele ce sînt de nevoie, adică să vă feriţi de cele jertfite idolilor, de sînge, de sugrumări şi de desfrînare, şi ceea ce nu voiţi să vă facă vouă alţii, nici voi să nu le faceţi lor. De veţi păzi acestea, bine veţi face. Fiţi sănătoşi”.

Cu o scrisoare ca aceasta, Sfinţii Apostoli Varnava şi Pavel şi împreună cu dînşii Iuda şi Sila, au plecat de la Ierusalim spre Antiohia. Atunci acel Ioan, ce s-a numit Marcu, fiul Mariei, mătuşa lui Varnava, neîndrăznind să vină la Sfîntul Pavel a alergat la unchiul său, Sfîntul Varnava, rugîndu-se cu pocăinţă şi cu lacrimi – fiindu-i jale că s-a despărţit de dînşii, cînd a fost pentru propovăduirea credinţei – şi ruga pe Sfîntul Varnava ca să-l ia împreună cu ei, făgăduind că va îndrăzni fără de temere la toate pătimirile şi la moarte pentru Domnul. Varnava l-a luat, fiind nepotul său, şi au ajuns cu toţii în Antiohia. Aici, adunînd pe poporul credincioşilor, le-au dat scrisoarea, pe care citind-o toţi s-au bucurat; iar Iuda şi Sila au mîngîiat mult cu cuvîntul pe fraţi şi i-au întărit.

Apoi, după o vreme oarecare, Iuda s-a întors la Ierusalim, iar Sila a rămas acolo. Deci, Pavel şi Varnava şedeau în Antiohia, învăţînd şi binevestind cuvîntul Domnului. După cîteva zile, Pavel a zis către Varnava: „Se cade să cercetăm, cum petrec fraţii noştri de prin toate cetăţile prin care am propovăduit cuvîntul Domnului”. Sfîntul Varnava s-a învoit la aceasta şi voia să ia cu el pe Ioan, nepotul său, cel ce se numea Marcu. Dar Pavel nu voia, zicînd: „Cum să luăm cu noi pe acest tînăr fricos, care ne-a lăsat şi mai înainte în Pamfilia, nevoind să meargă cu noi la lucrul la care eram trimişi şi s-a despărţit de noi şi s-a întors într-ale sale?”

Atunci s-a făcut pricină între dînşii; Varnava voia să ia pe Ioan, iar Pavel nu voia. Deci, se despărţiră amîndoi, fiecare voind să meargă deosebit în drumul său. Însă aceasta a fost printr-o dumnezeiască purtare de grijă, pentru ca multe suflete să le dobîndească spre mîntuire. Căci era destul ca un mare învăţător să propovăduiască cuvîntul, în loc să umble amîndoi marii învăţători; ca fiecare, deosebit propovăduind, îndoit cîştig să facă Bisericii lui Hristos, unul într-o ţară, altul într-alta, încredinţînd şi aducînd la Hristos multe neamuri. Deci, Sfîntul Pavel, luînd pe Sfîntul Sila cu dînsul, s-a dus în Derbe şi în Listra; iar Sfîntul Varnava s-a dus cu corabia la Cipru, împreună cu nepotul său, Ioan, numit Marcu.

Sfîntul Varnava, ajungînd în insula Ciprului, patria sa, multe osteneli a suferit acolo cu poporul ce s-a întors la Hristos. Atunci, înmulţindu-se în Cipru sfînta credinţă, s-a dus în Roma, că, precum el mai întîi a propovăduit acolo pe Hristos, tot aşa şi în Mediolan a întemeiat şi a întărit scaunul episcopiei. După aceea iarăşi s-a întors la Cipru, unde, în cetatea Salamina, propovăduind pe Hristos, au venit oarecare iudei din Siria, care se împotriveau lui Varnava şi tulburau poporul, spunînd că cele grăite de Varnava sînt potrivnice lui Dumnezeu şi legii lui Moise, hulind cu multe ocări cinstitul nume al lui Varnava, pregătindu-i moartea şi ridicînd poporul contra lui.

Sfîntul Varnava, văzîndu-şi mai înainte sfîrşitul său muce-nicesc, a chemat la dînsul pe toţi credincioşii din cetate şi, învăţîndu-i pe dînşii din belşug ca să fie tari în credinţă şi în fapte bune, a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie şi toţi s-au împărtăşit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Apoi, luînd la o parte pe Marcu, însoţitorul său, i-a zis: „Astăzi mă voi sfîrşi de mîinile necredincioşilor iudei, precum mi-a spus mie Domnul; iar tu vei găsi trupul meu afară din cetate, în partea dinspre apus. Deci, să-l îngropi pe el, apoi să mergi la prietenul meu, Apostolul Pavel, şi să-i spui lui toate cele despre mine”.

Sfîntul Varnava avea cu dînsul Evanghelia de la Matei, scrisă de mîna sa; deci a poruncit să o ia Sfîntul Marcu şi să o îngroape împreună cu dînsul. Apoi, dînd cea mai de pe urmă sărutare lui Marcu, rudenia sa, s-a dus la adunarea evreiască, unde, dacă a început a le spune lor despre Hristos din cărţile prooroceşti, s-au sculat asupra lui iudeii cei ce veniseră din Siria. Ei, ridicînd şi pe alţi iudei, au pus mîinile lor cele ucigaşe pe dînsul şi l-au scos afară din cetate, în partea dinspre apus, şi acolo l-au ucis cu pietre; deci, aprinzînd un foc, au aruncat într-însul trupul Sfîntului Apostol Varnava.

După aceea Sfîntul Marcu cu alţi cîţiva fraţi, mergînd în taină, au luat întreg trupul apostolului, fără să fie vătămat de foc şi l-au îngropat într-o peşteră care era departe de cetate ca la cinci stadii, punînd pe pieptul lui Sfînta Evanghelie, după cum a poruncit apostolul. După aceea, s-a dus să caute pe Sfîntul Apostol Pavel şi, găsindu-l pe el în Efes, i-a spus despre sfîrşitul lui Varnava, pentru care Sfîntul Apostol Pavel a plîns, iar pe Marcu l-a oprit lîngă dînsul. Deci, după uciderea Sfîntului Varnava, evreii din cetatea Salamina au pornit mare prigoană contra creştinilor şi s-au risipit de acolo fiecare pe unde a putut.

Din acel timp nu s-a mai cunoscut locul unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfîntului Varnava. Însă, după mulţi ani, înmulţindu-se credinţa în Hristos în toate marginile pămîntului, împăraţii creştini stăpînind peste împărăţia greco-romană, şi toată insula strălucind prin dreapta credinţă, Dumnezeu a binevoit a preamări acel loc, unde zăceau în pămînt moaştele apostolului, prin facere de mari minuni. La început, un neputincios oarecare, rămînînd pe locul acela din întîmplare, a cîştigat sănătate. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi altuia; astfel că, înştiinţîndu-se şi alţii despre aceasta, într-adins mergeau pînă acolo şi luau tămăduire de neputinţele lor. Străbătînd vestea despre locul acela, veneau mulţi slăbănogi şi neputincioşi şi, căpătînd desăvîrşită tămăduire, se întorceau sănătoşi pe la casele lor. Acolo se aduceau şi îndrăciţi şi îndată duhurile cele necurate fugeau cu mult ţipăt. Şchiopii cîştigau umblare, orbii vedere, şi orice boală avea cineva, primea tămăduire, de la acel loc. Deci, cetatea Salamina se bucura de aceasta şi nu se ştia pentru ce în locul acela se făceau nişte minuni ca acelea, de vreme ce nimeni nu ştia de moaştele apostolului şi numea locul acela locul sănătăţii. Deci, se cuvine a şti cum s-au aflat acele moaşte sfinte.

Cînd răul eretic Petru Vililnic, care se numea Cnafeu, potrivnicul celui a toată lumea al patrulea Sinod al Sfinţilor Părinţi din Calcedon, apărătorul eresului lui Eutihie şi ajutătorul credinţei celei rele a lui Apolinarie, pe vremea împărăţiei lui Zinon, răpind prin meşteşug scaunul patriarhiei Antiohiei, vatămă prin învăţătura sa cea nedreaptă, Biserica lui Hristos. Deci, neîndestulîndu-se cu eparhia cea hotărîtă scaunului Antiohiei, în care prigonea şi scîrbea pe cei dreptcredincioşi, pe care îi muncea cu alte munci nenumărate, ei au voit să ia în stăpînirea lor şi insula Ciprului, care de mult era liberă, ca eresurile sale să le semene într-însul şi să cunoască pe cei ce s-ar împotrivi lui; căci ciprienii, fiind dreptcredincioşi, lepădau învăţătura cea nedreaptă a aceluia, care bîrfea, cum că dumnezeirea ar fi pătimit pe Cruce. Iar el, în tot chipul vrînd să-i atragă la dînsul, le zicea: „Deoarece din Antiohia a venit cuvîntul lui Dumnezeu în Cipru, de aceea se cuvine Bisericii Ciprului să fie sub patriarhul Antiohiei”.

Atunci arhiepiscopul Ciprului, cu numele Antimie, a fost în mare mîhnire; pentru că ştia că acel Petru, avînd mare trecere la împărat, va dobîndi cu înlesnire ce va voi, şi-i va face după voia lui. Tocmai atunci sosise porunca împărătească la Cipru ca arhiepiscopul să meargă la Constantinopol şi să răspundă la sobor înaintea Patriarhului Antiohiei, care cere ca insula Ciprului să fie rînduită sub eparhia Antiohiei.

Deci, arhiepiscopul, nedumerindu-se ce va face, căci nu îndrăznea să nu asculte porunca împărătească, se temea a merge acolo; căci, deşi era sfînt cu viaţa, însă la dovediri fiind greoi, se gîndea că va fi biruit cu totul de cei potrivnici. Deci, s-a dat la post şi rugăciuni cu dinadinsul şi cerea de la Dumnezeu, cu lacrimi, ajutor şi apărare şi sfat de folos.

Într-o noapte, dormitînd de oboseala rugăciunii, i-a stat înainte un dumnezeiesc bărbat oarecare, în haină luminoasă sfinţită, strălucind cu cereşti raze, şi i-a zis: „Antimie, pentru ce eşti aşa de mîhnit? Nu te teme, căci nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi”. Aceasta zicînd-o, bărbatul care se arătase s-a făcut nevăzut. Arhiepiscopul, deşteptîndu-se din somn plin de spaimă, s-a întins la pămînt în chipul Crucii şi se ruga cu multe lacrimi, zicînd: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, nu lăsa această Biserică a Ta, ci ajută ei pentru slava Sfîntului Tău nume. De este aceasta vedenie de la Tine, fă iarăşi, te rog, ca şi a doua şi a treia oară să mi se arate aceea, ca doar aşa aş putea eu păcătosul să mă încredinţez că Tu eşti cu mine şi eşti ajutorul meu!” Deci, în noaptea următoare, aceeaşi vedenie s-a arătat arhiepiscopului. Pentru că acelaşi bărbat prealuminos i-a zis: „Iată ţi-au spus, că nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi care se laudă contra ta; deci, nu te teme de nimic, ci mergi la Constantinopol”.

Aceasta zicîndu-i, bărbatul cel luminat iarăşi s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul Antimie, mulţumind lui Dumnezeu şi nespunînd nimănui acea vedenie, a adăugat rugăciune peste rugăciune şi lacrimi peste lacrimi, ca să se învrednicească şi a treia oară de acea vedenie şi ca să ştie cine este cel ce i s-a arătat. Deci, şi a treia noapte arătîndu-i-se iarăşi acelaşi, i-a zis: „Pînă cînd nu vei crede cuvintelor mele? Mergi la Constantinopol fără de frică, căci de acolo te vei întoarce cu slavă, şi nici o năpastă nu vei avea de la cei potrivnici, pentru că Însuşi Dumnezeu este apărător, pentru mine, robul Său”.

Atunci arhiepiscopul, luînd îndrăzneală, l-a întrebat, zicînd: „Rogu-mă ţie, stăpînitorul meu, spune-mi cine eşti tu, care-mi grăieşti acestea?” Iar el a răspuns: „Eu sînt Varnava, ucenicul Domnului nostru Iisus Hristos, cel ce am fost trimis de Duhul Sfînt, împreună cu vasul alegerii, cu Sfîntul Apostol Pavel, la propovăduirea cuvîntului între neamuri. Şi, ca să te încredinţezi de adevărul celor zise de mine, să-ţi fie semnul acesta: Ieşi afară din cetate, în partea apusului, ca la cinci stadii, în locul acela care-l numiţi „locul sănătăţii” – căci pentru mine dă acolo Dumnezeu cu minune sănătate bolnavilor – şi, săpînd pămîntul sub un pom care rodeşte coarne mari, vei afla peştera şi racla în care sînt puse moaştele mele şi Evanghelia scrisă de însăşi mîna mea, care am copiat-o de la Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei. Cînd potrivnicii tăi vor vrea să rînduiască sub ei această Biserică, vor începe a zice că Antiohia este un scaun apostolesc. Atunci tu să răspunzi împotriva lor: „Şi cetatea mea este scaun apostolesc, căci am pe Apostolul Varnava care se odihneşte în cetatea mea”. Sfîntul Varnava, zicînd aceasta arhiepiscopului, s-a făcut nevăzut. Arhiepiscopul, umplîndu-se de multă bucurie şi mulţumind lui Dumnezeu, a chemat clerul şi pe toţi mai marii cetăţii şi poporul şi a spus la toţi arătarea şi cuvintele Sfîntului Apostol Varnava, care i s-a arătat de trei ori; şi au mers la locul acela, cu cîntări de psalmi, purtîndu-se înainte cinstita Cruce.

Ajungînd la acel loc, au început a săpa sub pomul acela, precum îi spusese apostolul în vedenie, şi, săpînd puţin pămîntul, au găsit peştera astupată cu pietre. Deci, luînd pietrele, au văzut racla şi au mirosit mireasmă foarte plăcută. Apoi, descoperind racla, au văzut într-însa moaştele Sfîntului Apostol Varnava neîmpărtăşite stricăciunii, asemenea şi Evanghelia ce era pusă pe pieptul său. Toţi, bucurîndu-se şi veselindu-se, înălţau cu mare glas slavă lui Dumnezeu şi, închinîndu-se cu cucernicie cinstitelor moaşte, le sărutau cu credinţă şi cu dragoste. De atunci s-au făcut multe minuni, căci oricîţi erau cuprinşi de diferite neputinţe, toţi cîştigau sănătate prin atingerea de cinstitele lui moaşte.

După aceasta, arhiepiscopul Antimie, neîndrăznind să mişte moaştele apostolului din locul acela, a pecetluit racla şi a pus acolo să petreacă rînduială duhovnicească, pentru ca să se săvîrşească lîngă mormîntul apostolului obişnuitele cîntări de psalmi de zi şi de noapte. Iar el s-a dus singur la Constantinopol şi, stînd în sobor, a răspuns potrivnicilor astfel precum a fost învăţat în vedenie de sfîntul apostol. El a spus împăratului şi patriarhului şi la tot poporul, de aflarea cinstitelor moaşte ale Sfîntul Apostol Varnava.

Deci, împăratul s-a bucurat că, în zilele împărăţiei lui, s-a găsit o visterie duhovnicească ca aceea, fără de preţ. Şi îndată a întărit ca insula Ciprului să nu fie sub stăpînirea patriarhului Antiohiei, ci să se îndrepteze de arhiepiscopul său; iar arhiepiscopul să se pună de episcopii săi. Această libertate s-a dăruit Ciprului pentru moaştele sfîntului apostol şi s-a numit întîia oară scaunul Ciprului, scaun apostolesc, precum erau şi celelalte scaune. Pentru aceasta fericitul Antimie, Arhiepiscopul Ciprului, a fost cinstit foarte mult de împărat şi de tot duhovnicescul sobor. Împăratul a cerut să i se dea acea Evanghelie care s-a găsit pe pieptul apostolului, şi, luînd-o, a împodobit-o cu aur şi cu pietre scumpe de mult preţ şi a pus-o în biserica împărătească din palatul său. Iar arhiepiscopului i-a dat mult aur ca să zidească o biserică frumoasă în acel loc unde s-au găsit moaştele sfîntului apostol.

După aceea, arhiepiscopul s-a întors la locul său cu slavă şi cu cinste, zidind o biserică mare şi foarte frumoasă în numele apostolului. Iar cinstitele lui moaşte le-a pus în Sfîntul Altar, în partea dreaptă, şi a aşezat prăznuirea Sfîntului Apostol Varnava în 11 zile ale lunii iunie, cînd s-au găsit cinstitele lui moaşte. Deci, slavă să fie Lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.