Cvuviosul Evrem, patriarhul Antiohiei

0
259
Cvuviosul Evrem, patriarhul Antiohiei
8 iunie (21 iunie)

Sfîntul Efrem a fost mai întîi voievod al părţilor Răsăritului, pe vremea împărăţiei lui Anastasie şi a lui Iustin, iar după aceea a fost patriarh al Antiohiei. El era bărbat dreptcredincios, cu viaţă îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, foarte milostiv cu cei săraci, îndurător şi împreună pătimitor cu cei ce erau în primejdii. Toate acestea îl făceau să fie iubit de toţi. Alegerea lui la patriarhie a fost cu ştiinţa lui Dumnezeu şi prin descoperirea ce s-a făcut unui sfînt episcop pe vremea cînd se zidea cetatea Antiohiei, după risipire.

În acea vreme, înmulţindu-se în Antiohia diferite eresuri, ca eresul nestorian, eutihian şi altele, iar dumnezeirea lui Hristos fiind hulită şi cinstea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu defăimată, mînia lui Dumnezeu s-a atins de cetate; iar în ziua de 29 mai, într-o joi la amiază, s-a făcut un cutremur mare de pămînt, cînd s-a aprins şi un foc nestins.

Deci, din acel cutremur au sfărîmat şi au căzut clădirile şi zidurile cetăţii, iar focul le-a mistuit pe toate, arătînd prin aceasta cumplita mînie a lui Dumnezeu asupra oamenilor celor păcătoşi; şi puţin a fost de nu s-a asemănat Antiohia cu Sodoma şi Gomora, pentru că a pierit cea mai mare parte a cetăţii. Mulţi au fost ucişi de zidurile ce cădeau şi se sfărîmau şi alţii erau cuprinşi de foc. Iar la sfîrşitul tuturor, căzînd un stîlp peste Efrasie, patriarhul Anti-ohiei, l-a omorît; şi a fost în poporul cel rămas plîngere şi tînguire mare şi frica a cuprins toate cetăţile şi ţările dimprejur.

Acea mînie a lui Dumnezeu, care s-a săvîrşit cu iuţime asupra Antiohiei, a fost văzută cu ochii cei mai înaintevăzători de unii din sfinţii părinţi care erau în locuri mai depărtate, precum Cuviosul Teodosie cel mare, care era în Palestina şi Cuviosul Zosima, în Cezareea Palestinei, care se tînguiau, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să nu piardă cetatea pînă la sfîrşit, asupra căreia s-a mîniat cu drept cuvînt.

După acel înfricoşat cutremur şi ardere mare, împăratul Iustin a trimis în Antiohia, ca voievod al Răsăritului, pe fericitul Efrem, ca să înnoiască cetatea cu zidiri noi; deci el făcea cu sîrguinţă lucrul poruncit. Erau acolo între lucrători şi un episcop oarecare, neştiut de nimeni, care, lăsîndu-şi cinstea şi rînduiala, lucra la zidire cu lucrătorii, în chip de sărac. Dar, într-una din zile, voievodul Efrem a avut despre episcop o descoperire ca aceasta: episcopul, fiind ostenit de muncă, dormea pe pămînt şi un stîlp se vedea stînd deasupra lui care ajungea pînă la cer. Aceasta a văzu-t-o fericitul Efrem nu odată, nici de două ori, ci de mai multe ori şi s-a înspăimîntat, pentru că acea minune era cu adevărat înfri-coşată şi plină de spaimă. Voievodul nu ştia că lucrătorul acela este episcop, căci cum era cu putinţă să-l cunoască cine este, fiind întocmai ca un om prost şi sărac, capul plin de praf, hainele rupte şi pline de ţărînă, sărăcăcios cu totul, avînd trupul obosit de multă înfrînare şi de osteneala cea fără de măsură.

Efrem, chemînd pe lucrătorul acela, l-a întrebat în singurătate cine şi de unde este şi cum se numeşte. El a răspuns: „Sînt unul din săracii cetăţii acesteia şi nu am cu ce să-mi ţin viaţa; de aceea lucrez, iau plată şi Dumnezeu mă hrăneşte”. Efrem, pornindu-se de Dumnezeu, a zis către dînsul: „Să nu crezi că te voi lăsa, pînă ce nu vei spune tot adevărul despre tine!” Atunci el, fiind silit şi neputînd să se tăinuiască mai mult, a zis către voievod: „Dă-mi cuvînt înaintea lui Dumnezeu, că nu vei spune despre mine la nimeni nimic, cît voi fi între cei vii”. Efrem s-a jurat, iar el i-a spus: „Eu am fost episcop, dar am lăsat episcopia pentru Dumnezeu şi am venit aici între oameni necunoscuţi, ca din osteneala mea, lucrînd, să-mi cîştig această puţină pîine. Numele meu şi al cetăţii în care am fost episcop, nu-ţi voi spune; iar tu, pe lîngă milostenia pe care o faci, mai adaugă încă îndurările tale, pentru că întru aceste zile Dumnezeu are să te ridice la apostolescul scaun al Bisericii Antiohiei, ca să paşti poporul pe care l-a cîştigat Hristos, adevăratul Dumnezeu al nostru, cu sîngele Său. Deci fă mai multă milostenie, precum ţi-am zis, şi să te nevoieşti bine, stînd împotriva ereticilor, să aperi credinţa cea dreptmăritoare, că Dumnezeu Se îmblînzeşte pentru nişte jertfe ca acestea”.

Zicînd acestea, acel neştiut episcop a plecat de la dînsul. Iar fericitul Efrem, voievodul, auzind de la acela unele ca acestea s-a minunat şi a zis în sineşi: „Vezi cîţi robi ascunşi are Dumnezeu, pe care numai El singur îi ştie?” Deci, acel episcop, plecînd de acolo, de atunci nu s-a mai aflat printre lucrători, pentru că într-altă parte s-a dus, fugind de slava omenească. Iar proorocia lui s-a împlinit îndată, pentru că n-au trecut multe zile şi fericitul Efrem, cu dumnezeieştile judecăţi, a ajuns patriarh al marii cetăţi a lui Dumnezeu, Antiohia.

Iată cîtă dragoste avea acest preasfînt patriarh Efrem pentru dreapta credinţă. Într-una din zile, i s-a spus despre un stîlpnic, care era în părţile Erapoliei cum că se împărtăşeşte cu Sevirianii cei rău credincioşi. Deci, singur s-a dus la dînsul, marele arhiereu al Domnului şi îl învăţa, rugîndu-l să se depărteze de la credinţa cea rea a lui Sevir şi să vină întru împărtăşire la Sfînta sobornicească şi apostolească Biserică. Răspuns-a stîlpnicul: „Eu nicidecum nu mă voi împărtăşi soborului vostru”. Zis-a patriarhul: „Cum voieşti să te adeveresc pe tine, că Biserica sobornicească şi apostolească, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, este curată de învăţăturile celor răucredincioşi?”

Stîlpnicul, vrînd să înfricoşeze pe patriarh, a zis: „Stăpîne patriarhule, să poruncim să aprindă un foc mare şi să intrăm în el; şi cine din noi va ieşi din foc nevătămat, cu acela este dreapta credinţă şi aceluia să-i urmăm toţi”. Răspuns-a lui preasfîntul patriarh: „Ţi se cade ţie să mă asculţi pe mine ca pe un părinte şi nimic să nu încerci mai presus de puterea noastră; dar, de vreme ce ispiteşti lucrurile care covîrşesc puterea ticăloşiei mele, eu caut spre milostivirea Fiului lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nădăjduiesc spre Dînsul că pentru mîntuirea sufletului tău va face şi aceasta”.

Atunci a zis patriarhul către cei ce erau de faţă: „Bine este cuvîntat Domnul… aduceţi lemne aici”. Aducîndu-se multe lemne, a poruncit patriarhul să aprindă un foc mare înaintea stîlpnicului şi a zis către el: „Pogoară-te de pe stîlp, ca după judecata ta să intrăm amîndoi în foc”. Iar stîlpnicul s-a minunat de credinţa cea mare a patriarhului şi de nădejdea către Dumnezeu şi nu voia să se coboare de pe stîlp. Zis-a lui patriarhul: „Nu ai judecat tu astfel şi nu ai ales tu ca prin acest chip să ispiteşti pe Dumnezeu? Iar acum de ce nu voieşti să intri în foc?”

Deci, luînd patriarhul de pe sineşi omoforul şi stînd aproape de foc, şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit ca pentru mîntuirea noastră cu adevărat să Te întrupezi, să Te naşti din Preacurata Stăpîna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, arată-ne nouă acum credinţa cea adevă-rată”. Şi sfîrşind rugăciunea şi-a aruncat omoforul în mijlocul focului. Aprinzîndu-se bine lemnele şi arzînd focul vreo trei ceasuri, a luat omoforul din foc, întreg şi nevătămat cîtuşi de puţin. Stîlpnicul, văzînd ceea ce s-a făcut, a cunoscut că este adevărată credinţa patriarhului şi s-a lepădat de reaua sa credinţă. Şi, blestemînd pe Sevir, a venit la Sfînta Biserică sobornicească şi apostolească şi, din mîinile preasfinţitului patriarh Efrem, a primit Sfînta Împărtăşanie cu dumnezeieştile Taine; şi astfel a preamărit pe Hristos Dumnezeu.

Multe şi alte semne a făcut acest mare plăcut al lui Dumnezeu, care, păstorindu-şi bine turma, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia în toate zilele vieţii sale I-a slujit cu credinţă adevărată şi a intrat întru bucuria Domnului său, pe Care, cu dreaptă credinţă, L-a preamărit pe pămînt. Acela acum îl slăveşte la cer, împreună cu toţi cei ce-L slăvesc pe El, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.