Cuviosul Chiril, Egumenul Mănăstirii de la Iezerul Alb

0
341
Cuviosul Chiril, Egumenul Mănăstirii de la Iezerul Alb
9 iunie (22 iunie)

Cuviosul părintele nostru Chiril s-a născut din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi şi a crescut în slăvita cetate Moscova. El, din Sfîntul Botez, a fost numit Cozma şi de tînăr a fost dat la învăţătura sfintelor cărţi. Fiind copil foarte isteţ, a învăţat degrabă dumnezeiasca Scriptură şi, nevoindu-se la citirea cărţilor, se sîrguia spre mîntuire, petrecînd în înfrînare, în curăţie şi în tot lucrul plăcut lui Dumnezeu.

Încă de cînd era tînăr, părinţii lui au trecut din această viaţă vremelnică şi, fiind pe patul morţii, au încredinţat pe fiul lor, Cosma, lui Timotei, rudenia lor, care era unul dintre boierii marelui domn Dimitrie, care avea dregătoria isprăvniciei. Fericitul copil, avînd dumnezeiasca dorire în inima sa, voia să se facă călugăr; deci, întreba de locurile şi de locuinţele monahilor şi cum i-ar fi lui cu înlesnire să se mîntuiască; însă nimeni nu îndrăznea să-l călugărească, temîndu-se de acel boier Timotei.

Încă de cînd Cosma era în lume, arăta în sine înclinare către viaţa monahicească, ducîndu-se totdeauna la biserică, păzind curăţia şi întreaga înţelepciune, omorîndu-şi trupul cu postul şi cu înfrînarea şi făcînd toate faptele bune. Acest lucru văzîndu-l Timotei, se bucura de el şi îl iubea foarte mult.

Ajungînd bărbat desăvîrşit, Timotei i-a încredinţat rînduiala casei sale, ca unui credincios şi rudenie a sa; dar el se gîndea în sine, cum ar face să fie monah, căci înlăuntru era aprins de dragostea dumnezeiască.

Taina aceasta el n-o spunea nimănui, ca nu cîndva, ştiind-o Timotei, stăpînul lui, să-i facă vreo împiedicare de la lucrul ce-l gîndea. Deci, fericitul Cosma era în mare mîhnire, văzîndu-se cu gîlcevile lumeşti şi neştiind cum ar scăpa de acelea; pentru aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, să-l scoată în orice fel din gîlcevile vieţii şi să-l ducă în liniştea monahicească. Domnul, ajutînd scopului său, cu purtarea Sa de grijă, a rînduit să vină în cetatea Moscova fericitul Ştefan, egumenul mănăstirii Mahriştesca, bărbat desăvîrşit în fapte bune, ştiut şi cinstit de toţi pentru viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu.

Cosma, înştiinţîndu-se de venirea lui, a alergat cu bucurie la el, pentru că de multă vreme auzise de el şi dorea să-l vadă. Deci, căzînd la picioarele lui, vărsa lacrimi din ochi, rugîndu-l să pună pe el chipul monahicesc şi zicînd: „Preasfinţite părinte, de multă vreme am dorit să te văd, iar acum Dumnezeu m-a învrednicit a vedea faţa preasfinţiei tale. Deci, te rog pentru Domnul, nu mă lăsa pe mine păcătosul, precum nici Hristos n-a lăsat pe vameşul şi pe fiul cel desfrînat!”

Cuviosul, văzîndu-i lacrimile şi buna lui dorinţă, a înţeles că o să fie vas ales al Sfîntului Duh şi a început a gîndi cum ar putea să-l facă monah, de vreme ce ştia că Timotei nu va voi cu nici un chip să-l lase la călugărie; pentru aceea, socotea în sine şi zicea: „De-i voi spune, nu va lăsa să fie aceasta; iar de-l vom ruga, nu ne va asculta”.

Deci, a gîndit un lucru ca acesta: „Mai întîi l-a îmbrăcat cu haine proaste monahiceşti, fără însă a-l tunde şi fără făgăduinţele şi rugăciunile cele cuviincioase şi i-a pus numele Chiril. Apoi, oprindu-l în casa în care găzduia, s-a dus el însuşi la Timotei şi, spunîndu-i de venirea egumenului Ştefan, s-a bucurat, căci îl cinstea foarte mult. Deci, sculîndu-se, s-a închinat lui şi a cerut binecuvîntarea lui; iar cuviosul, dîndu-i binecuvîntare, i-a zis: „Rugătorul vostru către Dumnezeu, Chiril, vă binecuvintează”. Iar el a întrebat: „Cine este Chiril?” Egumenul a zis: „Cosma, care a fost sluga voastră, a voit acum să fie monah şi să slujească Domnului şi să se roage pentru voi lui Dumnezeu”. El, cînd a auzit aceasta, îndată s-a umplut de mare mîhnire, de durere şi de mînie şi a început a ocărî cu cuvinte necuvioase pe Cuviosul egumen Ştefan; iar cuviosul, stînd, a zis: „Nouă ne este poruncit de la Mîntuitorul Hristos: Unde vă vor primi şi vor asculta cuvintele voastre, acolo să petreceţi; iar cîţi nu vă vor primi şi nu vă vor asculta pe voi, ieşind de acolo, să scuturaţi praful de pe picioarele voastre, întru mărturia lor”.

Cuviosul Ştefan, zicînd aceasta, s-a dus. Însă Irina, femeia lui Timotei, fiind dreptcredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, auzind cuvintele lui Ştefan, dar mai ales ale lui Hristos, s-a înfricoşat cu inima şi a început a sfătui pe bărbatul ei, căci a mîhnit pe un cuvios ca acela şi a zis: „Mă tem ca nu cumva să cadă, deodată, mînia lui Dumnezeu peste casa noastră pentru necinstea ce ai adus plăcutului lui Dumnezeu, căci ai auzit cuvintele înfricoşate şi înspăimîntătoare ale lui Hristos, care au fost zise de el şi ştii cum scrie în Evanghelie: Mai lesne va fi Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii…

Deci, bărbatul ei, Timotei, căindu-se de greşeala sa, a trimis degrabă după Sfîntul Ştefan, rugîndu-l să se întoarcă la el. Iar sfîntul întorcîndu-se, Timotei a căzut la picioarele lui, cerînd iertare şi împăcîndu-se cu cuviosul. Din acea vreme, Timotei, ajutînd Dumnezeu, s-a umilit cu inima şi, făcînd voinţa cuviosului, a lăsat pe Cosma, care s-a numit Chiril, să fie după voia lui; iar el, Cosma, toate cîte avea, le-a dat săracilor, nelăsîndu-şi nimic; ci se ruga fericitului Ştefan ca să-l facă monah prin rînduiala tunderii.

Cuviosul egumen Ştefan, socotind acelea de folos noului începător, l-a dus în mănăstirea lui Simon şi l-a dat spre călugărie arhimandritului Teodor, care era rudenia marelui între părinţi Gheorghe. Arhimandritul Teodor era îmbunătăţit şi socotitor în lucrurile duhovniceşti şi ca un iscusit şi cărturar ştia a povăţui bine pe cei ce veneau la Dumnezeu. Deci, a călugărit pe Cosma desăvîrşit şi l-a numit precum îl numise mai înainte Cuviosul Ştefan.

În mănăstirea lui Simon petrecea un monah, anume Mihail, care mai pe urmă a fost episcop al cetăţii Smolensca. Acolo petrecea el viaţa în rugăciuni, în postiri, în privegheri şi în toată înfrînarea. Aceluia i-a încredinţat arhimandritul Teodor pe monahul Chiril, cel nou începător, ca să-l povăţuiască pe sine la calea ce duce la împărăţia cerului.

Văzînd Chiril nevoinţele pustniceşti ale stareţului său, a început a urma vieţii lui şi a i se supune cu osîrdie, sîrguindu-se să facă cele ce vedea pe stareţ că face. El socotea postul ca săturare, ostenelile ca odihnă şi goliciunea în timp de iarnă ca şi căldură şi dormea puţin somn; astfel îşi obosea trupul, supunîndu-l duhului.

El nu îndrăznea să facă ceva fără binecuvîntarea şi porunca stareţului; deci, l-a rugat pe el să-i poruncească să postească mai mult decît ceilalţi fraţi, adică să mănînce după două sau trei zile, iar stareţul nu a voit, ci i-a poruncit să mănînce pîine cu fraţii numai pînă la săturare, iar cînd stareţul citea noaptea psaltirea, poruncea ucenicului să facă închinăciuni. Astfel petrecea toată noaptea pînă la vremea Utreniei.

Fericitului Chiril i se făceau în chilia sa multe chipuri de înfiorări şi de năluciri diavoleşti, mai ales cînd stareţul ieşea afară din chilia sa; însă el, cu rugăciunea lui Hristos şi cu semnul Sfintei Cruci, asemenea unei arme, gonea pe vrăjmaşii cei nevăzuţi. Apoi el spunea toate acelea sfîntului său stareţ, iar el, întărindu-l, îi poruncea să nu se teamă de înfricoşările diavoleşti, ci să se uite la ele ca la nişte nimicuri. Deci Sfîntul Chiril a petrecut la acel mare nevoitor cu supunere adevărată, neavînd nici un fel de voie. Apoi, cu porunca arhimandritului, s-a dus la ascultarea de obşte să se ostenească în pitărie, unde a început şi mai mult a se înfrîna şi a adăuga cu smerenie, osteneală peste osteneală, lucrînd singur mai mult decît alţii, la slujba lucrurilor ce-i stăteau înainte.

Dar nu lăsa nici rugăciunile cele de toată noaptea, cu care se deprinsese de la stareţ, ci multe nopţi petrecea fără somn. La cîntarea dimineţii, el era mai înainte în sinodul bisericii şi ieşea mai pe urmă decît toţi. El primea hrană atît cît să nu-i slăbească trupul de foame şi să nu cadă la pămînt; iar uneori mînca numai să nu fie cunoscută de fraţi înfrînarea lui. Băutura lui nu era altceva decît apa, şi aceea cu măsură. Astfel, atît de nemilostiv muncitor era trupului său, încît tuturor se făcuse de mirare. Pentru aceea era iubit de toţi; de vreme ce făcea fapte bune, era supus, ascultător, fără de cîrtire, blînd, smerit şi plin de dragoste.

În vremea aceea, cuviosul părintele nostru Serghie de Radonej, făcătorul de minuni, mergea la mănăstirea lui Simon pentru a vedea pe arhimandritul Teodor, rudenia sa, şi pe ceilalţi fraţi; apoi, cu toţii mergeau în pitărie la fericitul Chiril şi în singurătate vorbeau cu el pentru folosul sufletesc. Astfel, îi puteai vedea cum amîndoi lucrau brazda sufletului; unul semăna seminţele faptelor bune, iar altul le adăpa cu lacrimi, ca să cîştige secerişul cel de bucurie în veacul ce va să vie.

Vorbind ei multă vreme şi înştiinţîndu-se arhimandritul de venirea Cuviosului Serghie, îndată s-a dus cu fraţii la el şi primea sărutarea cea iubită întru Hristos. Mare le era mirarea tuturor, că Sfîntul Serghie lăsa pe toţi, chiar şi pe arhimandrit şi mergea numai la acel copil, căci viaţa lui era ştiută de Sfîntul Serghie şi nu-i era tăinuită vieţuirea cuviosului. Petrecînd Sfîntul Chiril în pitărie multă vreme, a fost trimis de povăţuitor la o altă slujbă, anume la bucătărie. Dar el şi acolo, ostenindu-se, tot aşa se nevoia, ca în cea dintîi zi. Deci, privind la focul din bucătărie, îşi aducea aminte de focul gheenei şi al muncii veşnice şi zicea către sine: „Rabdă, Chirile, focul acesta, ca să poţi scăpa de celălalt foc mistuitor”. Din aceasta, Dumnezeu i-a dat lui atîta umilinţă, încît nu putea nici pîine să guste fără lacrimi, iar uneori nu putea să vorbească nici un cuvînt. Fraţii, văzînd această viaţă a lui, îl aveau între dînşii, nu ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu.

Văzîndu-se el cinstit şi lăudat de toţi şi vrînd să-şi tăinuiască fapta sa cea bună, s-a prefăcut a fi nebun şi a început a face glume necuvioase şi rîsete, ca să nu fie cinstit şi lăudat, ci să fie necinstit şi batjocorit. El iubea mai mult necinstea decît cinstea, şi ocările mai mult laudele; dar aceasta o făcea pentru dragostea lui Hristos, fiindcă pentru sine toate le socotea ca nişte gunoaie. Văzînd fraţii nebunia lui s-au îndoit şi unora li se părea că într-adevăr şi-a pierdut mintea, iar alţii credeau că şi-a răzvrătit viaţa; dar el, sub chipul nebuniei, se sîrguia să-şi tăinuiască adevărata înţelepciune ce sălăşluia în inima sa. Pentru aceasta, arhimandritul îi dădea canon ca unuia fără de rînduială şi răzvrătit; îi dădea post şi înfrînare, adică să guste numai pîine şi apă timp de 40 de zile şi mai bine. El însă, cu osîrdie le primea şi le sfîrşea; căci aceasta îi trebuia şi lui, ca postirea sa cea aleasă de sine, la care se deprinsese să o săvîrşească sub chipul canonului, nu după voia sa, ci după porunca povăţuitorului său, să nu se pară că este postul lui.

Trecînd zilele hotărîte ale postului, fericitul Chiril făcea alte nebunii, ca să ia mai multă certare şi canon de la povăţuitorul său. Deci, de multe ori, din porunca părintelui, el petrecea cu puţină pîine uscată şi puţină apă cîte şase luni, şi acelea le primea la cîte o zi sau două. Luînd cuviosul nişte certări şi nişte ocări ca acelea, se bucura foarte mult în sufletul său; căci, precum cei mîndri se bucură de slava şi de cinstea lor, tot aşa şi cei smeriţi cugetători se veselesc de necinstea şi de defăimarea lor. Sfîntul a petrecut în acea nebunie pînă ce i s-a cunoscut cugetul, fiindcă făcea aceasta pentru smerenie. Însă după ce egumenul s-a înştiinţat cu încredinţare de acel lucru, nu-i mai dădea canon, deşi făcea multe nebunii.

După aceasta i-a venit în gînd Cuviosului Chiril să fie liber de slujirea bucătăriei şi să petreacă în linişte în chilie, ca din linişte să poată cîştiga mai multă umilinţă. Dar nu voia să vorbească de aceasta egumenului, ci s-a lăsat în purtarea de grijă a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, spre care avea mare dragoste şi credinţă. Deci, punîndu-şi toată nădejdea într-însa, s-a rugat către ea, ca să rînduiască cu el ce este mai de folos şi i s-a rînduit astfel: arhimandritul voia să scrie o carte şi, ştiind pe fericitul Chiril că poate scrie bine, i-a poruncit să plece de la bucătărie, să şadă în chilia sa şi să scrie acea carte.

Chiril, cunoscînd că Preacurata Maică a lui Dumnezeu i-a auzit rugăciunea, i-a mulţumit şi a primit liniştea, bucurîndu-se în chilia lui. Scriind cartea ce i s-a poruncit, nu înceta obişnuita sa pravilă, adică se ruga mult şi petrecea nopţi fără de somn în cîntarea de psalmi şi în plecarea genunchilor. Dar, după o vreme oarecare, socotind că petrecerea sa nu are atîta umilinţă cît avea cînd era în pitărie, a început a se ruga Preacuratei Născătoare de Dumnezeu ca să-i dea cea dintîi umilinţă pe care o avea mai înainte. După o vreme, egumenul l-a trimis iar la bucătărie în slujba fraţilor. Sfîntul Chiril s-a bucurat de aceasta foarte mult şi se sîrguia spre mai multe nevoinţe, ca să cîştige de acolo şi mai mare umilinţă. El a petrecut într-acea slujbă nouă ani, supunîndu-se la multe osteneli şi grele pătimiri; pentru că ziua se ardea de foc, iar noaptea îngheţa de frig; fiindcă pe corpul lui nu avea nici un fel de îmbrăcăminte groasă.

Apoi, după trecerea acelor ani, arhimandritul l-a luat de la bucătărie, l-a adus la arhiereu şi l-a hirotonosit preot, măcar că Sfîntul Chiril nu voia. El petrecea slujba preoţiei în rîndurile săptămînii sale şi nu înceta de la iubirea de osteneli şi de la slujba mănăstirii; căci, cînd avea vreme liberă, se ducea în bucătărie sau în pitărie şi se ostenea, dîndu-se la mai mare smerenie, mai înainte de întîietatea aceea în care vrea să fie, după cuvîntul Domnului: Cel ce voieşte să fie mai mare între voi, să fie slugă tuturor.

După aceasta, arhimandritul mănăstirii lui Simon, fericitul Teodor, fiind bărbat vrednic de cinste, cu voinţa lui Dumnezeu a fost ales la treapta arhierească şi pus arhiepiscop al Rostovului; iar în locul lui, ca arhimandrit al mănăstirii lui Simon, toţi au ridicat cu sila pe Cuviosul Chiril, neascultîndu-i multele lepădări şi lacrimi ale lui; şi astfel l-au silit să ia egumenia acelei mănăstiri. Cuviosul, primind începătoria, s-a dat şi mai mult la mai mari osteneli, ştiind ceea ce se scrie: Cui i se va da mult, mult se va cere de la el. Şi iarăşi: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri. Deci, ocîrmuind bine mănăstirea, niciodată nu s-a înălţat cu gîndul pentru cinstea dregătoriei sale, nici a lăsat ceva din înfrînare, ci aşa petrecea ca şi mai înainte, păzindu-şi smerita sa cugetare, arătînd dragoste nefăţarnică spre toţi cei mari şi cei mici şi pe toţi îi primea cu bucurie; pe cei bătrîni, ca pe nişte fraţi, iar pe cei mai tineri, ca pe nişte fii. De aceea era iubit de toţi, cinstit şi slăvit.

Venind la dînsul mulţi din domni şi boieri pentru folos şi, văzîndu-şi tulburată liniştea sa, a început a se mîhni şi a se întrista; de aceea, se gîndea cum ar lăsa egumenia şi să se liniştească în chilia sa. După o vreme oarecare, şi-a lăsat rînduiala arhimandriţiei şi s-a dus în chilia sa de mai înainte, s-a închis într-însa şi, nevoind să se plece la rugăminţile fraţilor, care îi cereau să nu lase ocîrmuirea sfintei mănăstiri, el n-a voit să-i asculte nicidecum.

De vreme ce mănăstirea nu putea să fie fără egumen, pentru aceea, sinodul mănăstirii a ridicat la arhimandriţie pe un ieromonah cu numele Serghie şi cu porecla Azacov, care mai pe urmă a fost episcop în Riazan; iar Sfîntul Chiril a început a se linişti în chilia sa. Dar cetatea nu putea să se ascundă, stînd deasupra muntelui, nici făclia să se ascundă în întuneric; fiindcă, pe cît fugea el de slava omenească, pe atît mai mult îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cel ce Mă preamăreşte îl voi preamări. Drept aceea, din diferite părţi şi cetăţi, mulţi din partea duhovnicească şi mirenească veneau la dînsul pentru folos, căci cuvîntul lui era dres cu sarea înţelegerii, darul lui se vărsa din gura lui şi toţi îl ascultau cu plăcere. Văzînd aceea, Serghie Azacov, cel pus arhimandrit în locul lui, a început a se umple de zavistie, căci socotea a fi defăimat de cei ce se duceau la fericitul Chiril şi se mîhnea de aceea foarte mult, pentru că zavistia nu ştie să cinstească cele de folos.

Cuviosul Chiril ştia necazul arhimandritului asupra lui, dar nu s-a mîhnit pe dînsul, nici i s-a împotrivit lui cu ceva, deoarece era fără de răutate şi drept la inimă. Deci, dînd loc mîniei, s-a dus de acolo în mănăstirea Naşterii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care se numea „Veche”, şi petrecea acolo. El se mai gîndea în sine cu mare dorinţă, să se ducă departe de lume în pustie şi, de aceea, totdeauna se ruga lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale, zicînd: „Preacurată Maica lui Hristos Dumnezeul meu, Tu ştii că toată nădejdea mea, după Dumnezeu, spre tine am pus-o din tinereţile mele; deci, însuţi tu, precum ştii, povăţuieşte-mă, arată-mi calea pe care să merg şi spune-mi un loc lesnicios pentru mîntuire”. Aşa se ruga el adeseori cu lacrimi şi în scurtă vreme şi-a căpătat cererea; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El şi aude rugăciunea lor împreună cu Preacurata Maica Sa.

Cuviosul Chiril avea obiceiul ca în toate nopţile să cînte Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, înaintea sfintei Sale icoane, cîntarea acatistului. Deci, într-o noapte, cîntînd el acatistul după obicei, avînd în inima sa dorinţa de viaţă pustnicească, se ruga cu suspinuri; dar cînd a ajuns la partea care se scrie în acatist: „Străină naştere văzînd, să ne înstrăinăm de lume, mutîndu-ne mintea la cer…”, atunci s-a umplut cu inima din cuvintele acestea şi încetînd a citi, se gîndea în sine, cum Cel Preaînalt, Domnul nostru Iisus Hristos, în mărimea dumnezeierii S-a arătat pe pămînt în trup de om smerit, ca pe cei ce se înstrăinează de lume pentru dragostea Lui, să-i ridice spre înălţimea dumnezeieştii vedenii.

De atunci s-a deşteptat în el mai fierbinte dorinţa să se înstrăineze de lume în pustie cu totul, pentru dragostea lui Dumnezeu. După aceea, a început mai cu dinadinsul a se ruga Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ca să-l povăţuiască cum să se mîntuiască; deci îndată a auzit un glas minunat de departe din înălţimea văzduhului, afară din chilie, zicîndu-i: „Chirile, ieşi de aici şi mergi la Iezerul Alb, că bună odihnă vei afla. Acolo ţi-am gătit un loc în care te vei mîntui”.

Atunci cuviosul, deschizîndu-şi degrabă fereastra chiliei, a văzut o lumină mare strălucind din cer, în partea dinspre miazănoapte, şi cu raza arătîndu-i ca şi cu degetul locul sălăşluirii lui. Deci sfîntul, înspăimîntîndu-se, privea cu ochii locul arătat lui în latura aceea ce era depărtată, ca şi cum ar fi aproape şi s-a tot uitat la acea lumină, pînă ce a apus de la ochii lui. Sfîrşindu-se acea minunată vedenie, şi-a aflat inima sa plină de bucurie şi de pace şi a înţeles că Preacurata Maica lui Dumnezeu nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui şi săvîrşea cîntarea acatistului cu mare bucurie, petrecînd toată noaptea aceea fără de somn, rugîndu-se cu căldura duhului şi, socotind cu mirare glasul şi vedenia ce i se făcuse lui, se veselea şi slăvea pe Dumnezeu.

El avea acolo un frate duhovnicesc, anume Terapont, credincios şi iubitor lui, care fusese tuns împreună cu sfîntul, care era de la Iezerul Alb. Pe acela îl întreba sfîntul dacă este vreun loc la Iezerul Alb, unde ar putea să se liniştească monahii; iar Terapont îi spunea că acolo sînt locuri bune. Deci, sfătuindu-se amîndoi, au ieşit din mănăstire şi au plecat la drum spre Iezerul Alb, nădăjduindu-se spre Dumnezeu.

După cîteva zile, ajungînd în părţile Iezerului Alb, nicăieri nu i-a plăcut cuviosului, pînă ce a mers la locul ce i se arătase lui în vedenie şi pe care îl căuta. Acolo mergînd, îndată a cunoscut acel loc, care i-a plăcut foarte mult. După aceea, făcînd rugăciune, a zis: „Aceasta este odihna mea şi aici mă voi sălăşlui, fiindcă astfel a voit Preacurata Maica Domnului. Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeu de acum şi pînă în veac, că a auzit rugăciunea mea”. Şi îndată a înfipt o cruce în acel loc, cîntînd canonul de mulţumire spre laudă Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Atunci a spus lui Terapont vedenia ce i s-a arătat lui în mănăstire despre locul acela. Deci, amîndoi mulţumind lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, au săpat o chilie mică în pămînt, şi au stat împreună; apoi cu înţelegere s-au despărţit unul de altul, deoarece fericitul Chiril dorea să aibă liniştea cea mai desăvîrşită, iar Terapont s-a dus ca la cincisprezece stadii depărtare de acolo. El, găsindu-şi un loc plăcut lui, s-a sălăşluit acolo şi, adunîndu-se acolo mulţi fraţi, au făcut o mănăstire, zidind şi o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi preacinstitei ei naşteri; astfel că acum acea mănăstire, cu darul lui Dumnezeu lăţindu-se şi înmulţindu-se şi bine rînduindu-se, se numeşte a lui Terapont.

Locul acela, unde Cuviosul Chiril s-a sălăşluit, avea brazi şi pădure deasă şi nu era aproape de locuinţele omeneşti. Locul era frumos şi rotund, înconjurat cu ape de jur împrejur, ca şi cu un zid, şi acolo vieţuia sfîntul părinte în chilia făcută în pămînt, petrecînd în pustie cu nevoinţe pustniceşti şi luptîndu-se contra nevăzutului vrăjmaş. După un timp, doi creştini, umblînd prin pustia aceea, au găsit pe acest sfînt şi s-au mirat de petrecerea lui atît de aspră şi lungă; deci, folosindu-se de cuvintele lui Dumnezeu cele insuflate lui, au început a veni adeseori la dînsul, dorind să vadă faţa lui cea cu sfîntă podoabă, să se învrednicească de binecuvîntare şi să ia folos de la dînsul. Ei aduceau stareţului lor cele trebuincioase, numele lor fiind acestea: Axentie, ce se poreclea Voron şi Matei, ce se chema Cucos, care mai tîrziu a fost eclesiarh al acelei mănăstiri.

Cei doi oameni spuneau aceasta: „Cu mulţi ani mai înainte de acea vreme, un muncitor de pămînt, anume Isaia, trăia aproape de locul acela unde Sfîntul Chiril s-a sălăşluit. Acel Isaia şi cei împreună cu dînsul adeseori auzeau un sunet de clopot şi un glas de o cîntare minunată ce se făcea în locul acela, mai cu seamă în zile de Duminici şi praznice. Dar nu numai Isaia auzea clopote şi cîntări, ci şi alţi oameni ce treceau prin acel loc. De aceea, de multe ori, cînd auzeau acel sunet, veneau acolo să vadă de unde se aud clopotele şi cîntările; glasul se auzea, dar cu ochii nu puteau să vadă nimic; deci, mirîndu-se cu spaimă, se duceau, cunoscînd că nu este lucru prost”.

Cu acei doi oameni ce s-au zis mai sus, cu Axentie şi Matei, într-o zi, cuviosul a înconjurat pustia aceea. Dar vrăjmaşul, urîtorul binelui, ştiind că are să fie izgonit de acolo prin Cuviosul Chiril şi neputînd să-l înfricoşeze cu nici un fel de păreri şi năluciri, deoarece cuviosul le socotea pe toate acestea mai proaste decît păianjenii, a aflat asupra lui un meşteşug ca acesta. Prin voia lui Dumnezeu, a adus asupra lui somn greu, încît Sfîntul Chiril nu putea să umble şi voia să se culce ca să se odihnească, zicînd către cei ce erau cu dînsul: „Staţi acolo pînă ce voi dormi puţin”. Iar ei au zis: „Părinte, mergi în chilie şi odihneşte-te acolo”. Iar părintele, neputînd să meargă, fiind biruit de somn, a văzut un loc de odihnă şi s-a culcat ca să doarmă puţin. Deci, adormind el, l-a deşteptat un glas înfricoşat, zicîndu-i: „Fugi, Chirile, fugi!” Iar el, deşteptîndu-se de neobişnuitul glas şi înspăimîntîndu-se, a fugit din acel loc, şi îndată în acel timp, un copac mare a căzut de-a curmezişul pe locul pe care zăcea sfîntul. Din acestea Sfîntul a înţeles că a fost pîndire diavolească şi dintr-acea vreme a început a fi mai deştept şi mai osîrdnic, rugîndu-se lui Hristos şi Preacuratei Maicii Lui ca să ia de la dînsul greutatea somnului. Acea cerere a lui i s-a făcut întocmai, căci de multe ori petrecea ziua şi noaptea fără să aibă somn şi numai puţin dormita. Deci, noaptea stătea la rugăciune şi ziua se ostenea lucrînd cu mîinile; căci tăia pădurea, şi curăţa locul cel strîmt care era în pustia cea păduroasă, vrînd să semene oarecare sămînţă; ca astfel din sudoarea feţii sale şi din osteneala mîinilor lui să se hrănească.

Altădată, adunînd găteje multe împrejurul locului acela, le-a aprins; iar diavolul a ridicat un vînt mare şi fumul cu văpaia a înconjurat pe cuviosul de pretutindeni, şi, neştiind încotro să fugă, din pricină că fumul era gros şi acoperea tot locul, sfîntul, fiind într-o neaşteptată primejdie de moarte ca aceea, a strigat către Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, grabnică ajutătoare, şi îndată i s-a arătat lui oarecine şi luîndu-l de mînă, i-a zis: „Vino în urma mea!” Deci, scoţîndu-l nevătămat din foc, s-a făcut nevăzut. Astfel cu ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfîntul Chiril a fost scăpat din primejdia cea neaşteptată.

După aceasta, au venit la dînsul din mănăstirea lui Simon doi fraţi iubiţi şi de un gînd cu el, anume: Zevedei şi Dionisie. Văzîndu-i, cuviosul s-a bucurat foarte mult şi i-a primit cu cuviinţă, vieţuind împreună cu ei; apoi a venit un oarecare Natanail, care mai pe urmă a fost chelar al locaşului aceluia. După aceea, au început a veni la sfîntul alţi fraţi, pentru zidirile duhovniceşti. Cei ce veneau să vieţuiască la dînsul, cereau să-l aibă părinte al lor pe el, pentru că vedeau viaţa lui minunată şi cuvîntul lui de Dumnezeu insuflat, iar el se lepăda să le fie povăţuitor, numindu-se pe sine nevrednic şi păcătos. Însă, biruindu-se de iubirea de fraţi şi de dorirea mîntuirii sufletelor omeneşti, a început a primi acolo pe acei fraţi, care, zidindu-şi lor chiliuţe mici, vieţuiau întru Dumnezeu, lîngă dînsul.

Un om, anume Andrei, care îşi avea locuinţa lui nu departe de acea pustie, a început a urî pe Cuviosul Chiril şi pe monahii care erau cu dînsul, căci s-au sălăşluit acolo. Deci, îndemnîndu-se de diavol, a mers noaptea, vrînd să aprindă chilia sfîntului. Dar, cînd s-a apropiat de chilie, îndată a căzut asupra lui o spaimă mare, şi de frică a fugit. Într-altă noapte, venind iarăşi, a lipit focul de perete şi a fugit, ca să nu fie ştiut, şi stătea departe şi privea să vadă cum se va aprinde chilia cu părinţii cei ce vieţuiau în ea; dar focul, lipindu-se de peretele cel de lemn ca de piatră sau de gheaţă, îndată s-a stins.

Deci, acel Andrei, a făcut de multe ori acelaşi lucru, dar n-a sporit, deoarece uneori cădea pe dînsul frică şi spaimă, iar alteori focul cel lipit de perete se stingea, căci Preacurata Maică a lui Dumnezeu păzea nevătămat de foc nu numai pe robul său, fericitul Chiril, ci şi ostenelile mîinilor lui.

În cele din urmă, omul acela şi-a venit într-o simţire şi, cunoscîndu-şi greşeala sa, s-a temut să nu năvălească asupra lui vreo pedeapsă a lui Dumnezeu. Deci, a alergat cu pocăinţă la Cuviosul Chiril, îşi mărturisi greşeala lui cu de-amănuntul şi cu lacrimi îşi uda faţa lui. Iar sfîntul, învăţîndu-l cuvinte folositoare şi îndemnîndu-l să nu mai asculte sfatul cel viclean al vrăjmaşului, i-a dăruit iertare şi l-a eliberat cu pace. După aceea, Cuvisoul Chiril a început a cînta canonul de mulţumire al Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

După puţină vreme, Andrei a venit iarăşi la Sfîntul Chiril şi-l ruga să-l primească să vieţuiască împreună şi să-l tundă în călugărie. Cuviosul i-a îndeplinit cererea lui; iar Andrei, învrednicindu-se rînduielii monahiceşti, a petrecut întru ascultare, totdeauna căindu-se de greşelile sale cele mai dinainte şi mărturisind fraţilor cum voia să pună foc locaşului. Şi se înmulţeau fraţii din zi în zi, pentru că mulţi de pretutindeni veneau la cuviosul, unii pentru folos, alţii pentru vieţuire. Cuviosul Chiril, urmînd Domnului celui ce a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi goni afară”, primea pe cei ce voiau să se ostenească şi să rabde nevoia pustiei pentru Dumnezeu. De aceea, zidea chilii şi se întemeia mănăstirea şi se aşeza viaţă de obşte, ostenindu-se toţi şi cîştigîndu-şi din ostenelile lor cele de trebuinţă pentru hrană. Odată, vrînd fraţii să zidească o biserică, nu se aflau între dînşii lucrători iscusiţi în lemn, iar locul lor se afla departe de locuinţele omeneşti; deci aveau trebuinţă de meşteri în lemn.

Cuviosul Chiril, din început avea obicei ca întru toate nevoile şi trebuinţele sale să se arunce la voia şi la purtarea de grijă a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi niciodată n-a fost lipsit de ce a cerut, ci toate trebuinţele îşi cîştiga. Astfel, punîndu-şi nădejdea spre Preacurata Maica Domnului, s-a rugat către ea cu dinadinsul şi degrab au venit meşteri trebuincioşi, de nimeni fiind chemaţi, şi s-a zidit o biserică aleasă, punîndu-i hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Oamenii care locuiau împrejur în partea aceea, auzind că în pustia Iezerului Alb se adună monahi şi se întemeiază o mănăstire, iar acum au zidit şi o biserică, se mirau; însă gîndeau că Chiril a adus multe averi cu sine; iar mai ales cînd s-au înştiinţat că fusese arhimandrit în mănăstirea lui Simon, socoteau că de acolo i-au venit multe cîştiguri mari.

Deci, un oarecare boier, anume Teodor, îndemnîndu-se de diavolul, a trimis tîlhari ca, năvălind noaptea asupra mănăstirii să facă supărare şi necaz şi să ia averea lui. Dar tîlharii, mergînd noaptea ca să năvălească fără de veste asupra mănăstirii şi asupra celor ce dormeau, au văzut împrejurul mănăstirii mulţime de oameni înarmaţi cu arce, iar alţii cu lănci. Deci, tîlharii stăteau ascunşi într-un loc oarecare, într-o pădure deasă, de unde priveau de departe la oamenii aceia, aşteptînd pînă ce se vor duce de la mănăstire. Dar tîlharii au aşteptat pînă la miezul nopţii şi mai mult, însă oamenii cei văzuţi de dînşii, nici nu se duceau, nici nu dormeau, ci petreceau ca nişte străjeri ai mănăstirii; atunci tîlharii s-au dus fără să facă ceva. În noaptea următoare, iarăşi au venit şi au văzut la mănăstire alţi oameni, mai mulţi decît întîi, înarmaţi ca nişte ostaşi şi tîlharii, temîndu-se, s-au dus.

Ei au spus aceasta boierului lor; iar acela a gîndit că poate cineva dintre dregători a venit cu mulţime de slugi la cuviosul pentru binecuvîntare şi rugăciune şi, zăbovind, au rămas la dînsul în acele nopţi. Deci, Teodor a trimis în taină la mănăstire ca să ştie cu încredinţare: cine a fost în mănăstire ieri şi alaltăieri. S-a încredinţat trimisul că nimeni nu a fost în mănăstire, deşi acum era mai mult de o săptămînă, de cînd nu venise nimeni. Acestea a spus boierului care îl trimisese pe el.

Boierul, auzind aceasta, s-a mirat şi s-a înspăimîntat, cunos-cînd că Dumnezeu acoperă pe robul său. Deci, Teodor, temîndu-se să nu-l ajungă judecata lui Dumnezeu, pentru că a voit să necăjească pe plăcutul Lui, a mers degrabă la sfîntul şi, căindu-se, i-a mărturisit cu lacrimi greşeala sa, spunîndu-i şi ce au văzut tîlharii cei trimişi de el. Iar Cuviosul Chiril, învăţîndu-l cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură şi iertîndu-l, i-a zis: „Să mă crezi, fiule Teodor, că n-am nimic altceva în această viaţă decît numai această haină, pe care o vezi pe mine şi aceste puţine cărţi”.

Atunci Teodor s-a minunat de nelăcomia şi de bunul lui obicei şi s-a dus la casa sa, mulţumind lui Dumnezeu că nu l-a lăsat ca să scîrbească pe plăcutul său şi să cadă într-o atît de mare greşeală, adică în mîinile vrăjmaşului pierzător. De atunci, Teodor a cîştigat mare dragoste şi credinţă către sfînt şi-l avea pe el, nu ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu. Deci, venind la dînsul pentru binecuvîntare, îi aducea cele trebuincioase şi niciodată nu venea la el cu mîinile goale. Astfel, străbătînd vestea pretutindeni despre Cuviosul Chiril şi, venind mulţi la dînsul, a venit la locaşul lui şi un monah, anume Ignatie, mare în fapte bune şi avînd viaţă mai aspră decît alţii. Acela era ca şi fericitul Chiril, chip ales tuturor faptelor bune, că se vorbea de el că, în vremea călugăriei sale de treizeci de ani, niciodată nu s-a culcat pe coaste; ci dormea puţin sau stătea drept sau şezînd pe ceva. Un bărbat ca acela şi alţi nevoitori asemenea lui voiau să vieţuiască cu Cuviosul Chiril, îndulcindu-se de viaţa lui cea desăvîrşită şi plăcută lui Dumnezeu.

Aşezămîntul şi rînduiala vieţii monahiceşti în mănăstirea Cuviosului Chiril era astfel: în biserică nimeni nu avea voie să vorbească, nici să iasă mai înainte de sfîrşitul pravilei, ci fiecare avea poruncă să stea la locul său şi la rînduiala cea aşezată cu frică şi cu luare aminte la cele ce se cîntă; asemenea, în vremea citirii Sfintei Evanghelii şi la închinarea la sfintele icoane era păzită buna rînduială de cei bătrîni, ca să nu se facă vreo amestecare între dînşii. Fericitul povăţuitor, cînd stătea în biserică, niciodată nu se pleca spre perete şi niciodată nu ieşea fără de vreme, măcar că picioarele lui, de şedere multă, îi erau ca stîlpii. Asemenea şi la masă era păzită cuviincioasa rînduială cu dinadinsul, fiecare şezînd la locul lui cu blîndeţe şi cu tăcere şi nimeni nu se auzea vorbind, decît numai cel ce citea. Fraţilor totdeauna li se făceau trei feluri de bucate, afară de zilele de post şi de zilele în care se cînta „Aliluia”; pentru că atunci fiecare se înfrîna după voie şi după rîvnă, unul mîncînd pîine uscată, iar altul petrecînd toată ziua fără de hrană. Egumenului i se punea la masă tot aceeaşi hrană ca şi fraţilor şi parte deopotrivă cu ceilalţi, neprimind mai mult decît ceilalţi.

Cînd se scula de la masă, după mulţumirile fiecăruia, se ducea fiecare în chilia sa, neabătîndu-se la nici un fel de vorbe, nici intrînd în chilia altui frate, afară de mare nevoie. Odată s-a întîmplat unui frate anume Martinian, ca, ieşind de la masă să se ducă la alt frate pentru o trebuinţă oarecare. Cuviosul, văzîndu-l pe acela, l-a chemat la dînsul şi l-a întrebat: „Unde te duceai?” Iar el a spus: „Aveam o trebuinţă la acel frate şi de aceea voiam să merg la dînsul”. Atunci sfîntul, ca şi cum l-ar fi defăimat, i-a zis lui: „Aşa păzeşti rînduiala mănăstirească? Oare nu puteai să mergi mai întîi în chilia ta şi, făcîndu-ţi rugăciunea, apoi să mergi la el, dacă era nevoie?” Iar Martinian a zis zîmbind: „Părinte, dacă merg în chilia mea, nu mai pot să ies”. Iar sfîntul i-a grăit: „Aşa fă totdeauna; mai întîi mergi în chilie şi chilia te va învăţa la tot binele”.

În mănăstirea aceea se mai păzea şi altă rînduială. De se aducea la vreun frate vreo scrisoare sau vreo dăruire de la cineva, acel frate, fără să dezlipească scrisoarea, o aducea la egumen, asemenea şi tot ceea ce i se aducea lui. Tot astfel, fără voia egumenului, nimeni nu putea să trimită scrisoare la cineva afară din mănăstire; iar în chilie nimic nu era liber să aibă ceva, afară de cele trebuincioase, nici să numească ceva al său; ci, după apostoleasca vorbă, să le aibă pe toate de obşte. Argint nici că se pomenea la fraţi, afară de acela care păzea averea de obşte a mănăstirii şi de la care toţi aveau cele de trebuinţă. Nici o bucată de pîine şi nici o băutură nu era liber să aibă cineva în chilie; iar de avea cineva sete, mergea la trapeză şi acolo, cu binecuvîntare, îşi potolea setea. De se întîmpla cuiva de mergea în chilia vreunui frate, nimic altceva nu putea să vadă decît numai icoane, cărţi şi vasul cu apă pentru spălat. Aşa erau liberi călugării de toată împătimirea, numai o grijă avînd: să placă lui Dumnezeu, să aibă unul către altul dragoste şi smerenie şi să se ostenească pentru trebuinţele de obşte.

Precum era la cîntarea bisericească, tot aşa şi la lucrul mănăstiresc. Fiecare lucra cu osîrdie, întrecîndu-se unul pe altul, ca mai întîi fără de lenevire să se afle şi fiecare după puterea lui să lucreze nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Între toate lucrurile cele de obşte se păzea şi aceasta: Să nu fie între dînşii vreo vorbă împotrivă, nici cuvînt deşert; ci fiecare să petreacă în tăcere, păzindu-şi duhovniceasca sa iubire de înţelepciune şi să li se pară, că stau şi lucrează înaintea ochilor Atotvăzătorului Dumnezeu. De voia cineva să grăiască, nimic altceva nu putea să spună fără numai din cărţi spre folosul celorlalţi fraţi, dar mai ales spre folosul acelora care nu ştiu să scrie; deci, multe feluri de rînduieli erau în viaţa fraţilor cea plăcută lui Dumnezeu.

Cuviosul Chiril fiecărui părinte îi dădea chip de măsură şi de pravilă şi nu puteai să vezi între dînşii pe cineva, avînd voia şi socoteala sa deosebită; ci toţi săvîrşeau, fără de împotrivire sau cîrtire, voia povăţuitorului, ca pe o poruncă a lui Dumnezeu. Cei ce ştiau să lucreze, toate cele lucrate le duceau la cămara cea de obşte şi nimic nu-şi ţineau fără de binecuvîntare, pentru că nu era de nevoie cuiva să ţină ceva, deoarece toată trebuinţa trupească ca: îmbrăcăminte, încălţăminte şi orice altă trebuinţă le aveau de la obşte; chiar cuviosul singur nu voia să vadă pe dînsul o haină împodobită, ci purta îmbrăcăminte proastă şi cu multe cusături pe ea.

Cuviosul Chiril mai avea şi acest obicei: După săvîrşirea cîntării Utreniei şi după pravila sa cea obişnuită din chilie, mergea în bucătărie ca să vadă ce fel de bucate se dau fraţilor, rînduind şi poruncind celor ce slujeau în bucătărie să se sîrguiască şi să gătească hrană plăcută spre odihna lor; iar uneori singur le ajuta lor, lucrînd cu dînşii la gătitul bucatelor, din cele ce putea să se găsească în pustie. Căci ce fel de ospăţuri puteau să aibă ei, petrecînd în sărăcie şi în necîştigare? Băuturi ameţitoare niciodată nu se găseau la dînşii. Această rînduială a aşezat-o Cuviosul Chiril cu tărie, ca nu numai în viaţa lui, ci şi după moartea lui, mai ales, să nu îndrăznească nimeni a aduce în mănăstirea lui vreo băutură ameţitoare. Deci, cuviosul avea mare sîrguinţă pentru rînduielile mănăstireşti, ca nicidecum să nu se strice; dar mai ales să nu se schimbe predaniile sfinţilor celor vechi şi pustniceştile puneri de lege.

Odată, în vremea Sfîntului şi Marelui Post al Paştelui, Agripina, soţia dreptcredinciosului boier Andrei, a venit la mănăstire pentru a face rugăciune – căci locul pe care era zidită mănăstirea era moşia şi stăpînirea acelui boier. Acea doamnă era foarte credincioasă şi iubitoare de Hristos, cinstea foarte mult rînduiala monahicească şi avea mare osîrdie către Cuviosul Părinte Chiril. Deci, într-o zi de Duminică, a voit să ospăteze pe fraţi cu mîncare de peşte, dar sfîntul n-a lăsat să se facă aceasta. Pentru aceea, ea a rugat mult pe cuviosul părinte să dezlege pe fraţi să mănînce peşte; dar sfîntul a răpuns: „De voi face aceasta, atunci eu singur voi fi călcătorul rînduielii mănăstireşti şi, după sfîrşitul meu, vor zice: Chiril a poruncit să se mănînce peşte în Postul cel Mare”.

Atunci Agripina a ospătat pe fraţi cu mîncare de post şi, ducîndu-se acasă, lăuda tăria sfîntului, pentru păzirea predaniilor Sfinţilor Părinţi. Dar după toate acestea, să ne întoarcem la povestirea celorlalte fapte bune ale Cuviosului Părinte Chiril.

Se cade deci, să se pomenească iarăşi darul cel dăruit lui de Dumnezeu, adică darul umilinţei şi al lacrimilor; căci atunci cînd slujea Sfînta Liturghie sau citea Paremiile sau asculta ce se citeşte sau stătea la pravilă sau învăţa pe fraţi, niciodată nu putea să-şi ţină lacrimile. Din aceasta se putea vedea în dînsul căldura dumnezeieştii iubiri. El avea nădejde şi credinţă mare către Dumnezeu, căci atunci cînd se întîmplau în mănăstire neajunsuri şi lipsă de cele de nevoie, şi-i ziceau fraţii să trimită la oarecare iubitori de Hristos, să ceară de la dînşii cele trebuincioase, el nu voia nicidecum să trimită, ci zicea: „Dacă Dumnezeu şi Preacurata Maica Lui ne vor uita în locul acesta, apoi pentru ce ne mai aflăm în viaţa aceasta?”

Astfel mîngîia pe fraţi, învăţîndu-i să aibă nădejde în Dumnezeu; iar la mireni să nu ceară milostenie, ca nu cumva, ieşind ei în lume pentru milostenie, să fie împiedicaţi de vrăjmaşi pentru oarecare sminteli. Dumnezeu, văzînd pe robul Său nădăjduind aşa de mult către Dînsul, îndupleca inimile multor boieri şi aceia trimiteau singuri milostenii din averile lor în mănăstirea cuviosului; iar el cu fraţii primeau acelea ca trimise de Dumnezeu, mulţumind Stăpînului Hristos şi Preacuratei Lui Maici; deci cu acestea mîngîia împuţinarea de suflet a fraţilor. Dar să nu uităm şi de mai înainte vederea cuviosului pe care o avea din darul Sfîntului Duh pentru curăţia sufletului său.

Un frate oarecare, anume Teodot, vieţuind în pustie prin aceleaşi părţi şi auzind despre Sfîntul Chiril, a venit în mănăstirea lui şi, iubind pe părintele şi mănăstirea sa, s-a rugat să fie numărat în rîndul fraţilor din acea mănăstire. Deci a fost primit şi trăia împreună cu ei. Însă, după o vreme oarecare, diavolul a pus ură în inima lui Teodor asupra sfîntului părinte şi pe cît la început avea dragoste şi credinţă către dînsul, cu atît a început a-l urî, încît nici nu putea să-l vadă, nici glasul să i-l audă, ci vicleanul gînd îl îndemna să iasă din mănăstire.

Deci, luptîndu-se cu gîndul acesta, s-a dus la Ignatie, mai înainte pomenitul stareţ, bărbat de Dumnezeu insuflat şi a mărturisit lui gîndul său. Stareţul l-a mîngîiat, zicîndu-i: „Frate, rabdă pentru Dumnezeu, că am dat făgăduinţă lui Hristos Stăpînului nostru ca, pentru dragostea Lui, să le răbdăm toate şi să ştii cu încredinţare că acest gînd ţi-a venit de la vrăjmaşul; căci ce vezi vrednic de ură la părintele Chiril, care este ca îngerul lui Dumnezeu? Deci îţi spun că, de-ţi vei asculta gîndul tău cel viclean şi de vei pleca de aici, vei pierde mîntuirea ta şi vei cădea în mîinile vrăjmaşului”.

Teodot, mîngîindu-se puţin, a zis: „Voi mai aştepta şi anul acesta, doar se va schimba cu mine părintele”. Apoi, după un ceas, iar se tulbura de acelaşi gînd, căci vrăjmaşul nu înceta a-i aduce ură asupra sfîntului şi, petrecînd el tot anul luptîndu-se cu gîndul său şi neavînd odihnă, s-a gîndit să se ducă la părintele Chiril şi să-şi mărturisească tulburarea gîndurilor sale. Intrînd el în chilia părintelui şi căutînd la cuvioasa lui faţă, s-a ruşinat de cărunteţile lui cele cu cuviinţă şi de ruşine nu putea să zică nimic; deci, voind să iasă afară, stareţul l-a oprit, zicîndu-i: „Frate Teodot, de vreme ce singur nu voieşti să-mi mărturiseşti gîndurile tale, atunci să ţi le spun eu”.

Şi a început Sfîntul Chiril a spune fratelui toate cele pe care le avea ascunse în inima sa. Fratele, auzind unele ca acestea, s-a înspăimîntat foarte mult şi se minuna de vederea mai înainte a sfîntului; deci, căzînd la picioarele lui, îi cerea iertare. Atunci sfîntul, mîngîindu-l, i-a zis: „Să nu te mîhneşti, frate Teodot, că toţi s-au smintit crezînd despre mine că sînt bun, însă numai tu singur ai înţeles adevărul, cunoscîndu-mă, că sînt rău şi păcătos, pentru că cine sînt eu păcătosul şi netrebnicul?”

Fratele, văzînd pe părintele smerindu-se astfel, mai mult se trudea în sine şi, plîngînd, îşi mărturisea greşeala, că în deşert ura cu ură nedreaptă pe acel drept. Cuviosul, văzînd pocăinţa lui Teodot, l-a iertat şi l-a eliberat, zicîndu-i: „Mergi, frate, în chilia ta, că de acum nu va mai veni asupra ta un război ca acela”. De atunci Teodot, aflînd odihna inimii sale, a început a avea către sfîntul părinte mai mare dragoste şi credinţă decît întîi. Dar nu numai gîndurile lui Teodot le vedea cuviosul cu ochiul cel mai înainte văzător, ci şi ale multora; pentru că cei ce veneau în mănăstirea lui îi cunoştea de departe, cu ce fel de gînd vin şi le spunea celor ce se întîmplau acolo, zicînd: „Acel frate voieşte să vieţuiască cu noi, iar celălalt voieşte să se ducă”. Şi alte taine ale inimilor omeneşti i le descoperea lui Dumnezeu.

Dar nu se cade a trece cu tăcerea şi minunile cuviosului ci, spre mărirea lui Dumnezeu cel minunat între sfinţii Lui, să spunem măcar cîteva din ele. Odată au adus la Cuviosul Chiril pe un om îndrăcit, anume Teodor, care pătimea rău de necuratul duh, căci era stăpînit de cumplitul diavol. Cuviosul, făcînd rugăciune, a izgonit pe diavol şi s-a tămăduit Teodor; care nu voia să mai plece de la mănăstire şi ruga pe sfîntul să-l numere şi pe el în ceata monahilor. Atunci părintele l-a tuns pe Teodor în călugărie şi i-a pus numele Teofan. Într-o vreme, nu ajungea vin pentru slujba bisericească şi au spus cuviosului, că nu va putea face Sfînta Liturghie în zilele de sîmbătă şi Duminică.

Cuviosul, chemînd pe eclesiarhul Nifon, l-a întrebat despre vin, dacă mai este măcar cît de puţin. Nifon i-a răspuns că şi vasul în care se ţine vinul este zvîntat. Sfîntul a poruncit să aducă vasul acela; iar eclesiarhul, ducîndu-se să aducă vasul, l-a aflat plin de vin; pentru aceea, s-a mirat foarte mult, ştiind bine că nici o picătură de vin nu mai era în vas; dar cu rugăciunile sfîntului, într-un ceas s-a umplut de vin. Toţi fraţii s-au înştiinţat despre acea minune; şi pentru aceea se mirau şi slăveau pe Dumnezeu. Iar vinul nu a scăzut din vasul acela multă vreme, pînă ce s-a adus alt vin de la nişte oameni iubitori de Hristos.

Într-un an oarecare, s-a ivit foamete mare între oameni; deci poporul, fiind flămînd, a început a veni la mănăstirea Cuviosului, iar el poruncea să le dea pîine, deşi mănăstirea era săracă, căci atunci nu avea pămînturi şi averi, ci singuri fraţii se osteneau; iar de le trimitea cineva din iubitorii de Hristos milostenie, cu aceea se hrăneau. Deci, într-acea vreme de foamete, nu aveau în mănăstire decît numai hrana trebuincioasă fraţilor. Străbătînd vestea prin satele de primprejur că în mănăstirea lui Chiril se hrănesc toţi cei înfometaţi, care merg acolo, au început mai mulţi săraci şi amărîţi a se aduna la mănăstire, iar cuviosul egumen poruncea să-i hră-nească pe toţi. Dar pe cît le dădea hrană la cei ce veneau, pe atît acea hrană, cu rugăciunile cuviosului, se înmulţea în mănăstire; deci, s-a hrănit în acea vreme de foamete, din mănăstirea sfîntului Chiril, o mare mulţime de popor.

Odată s-a întîmplat de s-au aprins chiliile mănăstirii şi fraţii nu puteau să stingă focul, care ameninţa a cuprinde pe toate, încît şi biserica era să se aprindă. Sfîntul, luînd crucea, alerga spre foc, fiind acolo şi un mirean venit din cetate. Acela, văzînd pe sfîntul mergînd degrabă cu crucea, a rîs în sine de el; căci vedea că focul a cuprins pe toate. Sfîntul stînd cu crucea împotriva văpăii şi rugîndu-se lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale, îndată focul a început a se stinge, ca şi cum se ruşinase de sfîntul, şi degrabă s-a stins tot, încît numai a pîrlit biserica iar nu a ars-o. Pe omul care a rîs de sfînt l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci năvălise peste el o boală neaşteptată, încît toate mădularele trupului său au slăbit. Deci, mireanul, cunoscînd greşeala sa, a început a se mărturisi cu pocăinţă înaintea sfîntului, iar sfîntul l-a iertat şi, rugîndu-se pentru el şi însemnîndu-l cu Sfînta Cruce, l-a făcut sănătos. După aceea el, ducîndu-se întru ale sale, a propovăduit tuturor acele lucruri minunate.

Minunile cuviosului părintelui nostru Chiril, fiind auzite nu numai în toată latura aceea, dar şi în alte laturi, un boier cu numele Mihai, ce se numea Bilevschi, trăind cu soţia sa Maria, nu avea fii. Deci, mîhnindu-se pentru această nerodire de prunci şi auzind despre Cuviosul Chiril, că toate cîte cerea de la Dumnezeu le căpăta, a trimis pe doi din boierii săi la el, cu rugămintea să se roage lui Dumnezeu pentru el şi pentru soţia sa, să se dezlege acea nerodire de prunci.

Trimişii, ajungînd la cuviosul şi nedînd scrisoarea de la boier, fericitul le-a zis: „O, fiilor, de vreme ce aţi făcut mare călătorie cu osteneală, cred Dumnezeului meu şi Preacuratei Maicii Sale, că osteneala voastră nu va fi în deşert. Dumnezeu va da domnului vostru rodul naşterii de fii”. Iar ei s-au mirat cum ştia stareţul pricina pentru care veniseră ei; deci, au cunoscut că este un mare plăcut al lui Dumnezeu şi i-au dat scrisoarea boierului, iar sfîntul a poruncit să-i odihnească.

În aceeaşi noapte, i s-a făcut boierului Mihail o vedenie ca aceasta: A văzut un stareţ cinstit purtător de lumină, împodobit cu cărunteţile şi ţinînd în mîinile sale trei vase şi zicînd către el: „Primeşte ceea ce ai cerut de la mine”. Aceeaşi vedenie în acelaşi ceas s-a făcut şi soţiei lui, Maria. Boierul, deşteptîndu-se din somn, a început a spune soţiei sale vedenia sa, iar ea, luînd din gura lui cuvîntul a zis: „Asemenea şi mie mi s-a arătat stareţul şi mi-a dat trei vase, zicîndu-mi: „Primeşte ceea ce ai cerut de la mine”.

Ei, văzînd că vedenia le era potrivită amîndorura, s-au mirat şi au însemnat numărul acelei zile. Cuviosul Chiril, ospătînd trei zile pe boierii cei trimişi la el cu slugile lor, i-a eliberat cu binecuvîntare la cei ce i-au trimis şi a poruncit chelarului să le dea o pîine şi jumătate şi puţini peştişori ca să aibă pe cale; iar ei au zis: „Părinte, porunceşte să ne dea mai multă pîine şi peşte de vreme ce calea este lungă iar locul este pustiu şi nu vom găsi de unde să cumpărăm pîine şi peşte”. Iar sfîntul le-a zis: „Mergeţi cu pace, vor fi destule acestea pînă la casa voastră”. Iar ei, necutezînd să supere mai mult pe stareţ, s-au dus. Deci, mergînd, se gîndeau de unde să cumpere pîine pentru ca să aibă pe cale, căci aveau să călătorească douăzeci de zile sau mai mult; iar ceea ce li se dăduse de sfîntul socoteau că le va ajunge numai pentru o zi, avînd multe slugi cu ei.

Deci, mergînd în cale, la întîiul conac au început a fierbe puţin din peştele care-l aveau de la mănăstire, dar pe cînd fierbeau peştele se vedea mult. Deci, şezînd să mănînce, a pus acea jumătate de pîine şi au mîncat şi s-au săturat; iar acea jumătate de pîine se vedea ca şi cum nu s-ar fi mîncat; asemenea şi peştii se înmulţeau şi prisoseau. Atunci ei au cunoscut căci cuviosul părinte le-a spus adevărul, cînd le-a zis: „destule vor fi acestea pînă la casa voastră!” După aceea, au fost fără de grijă pentru hrană cît au mers pe cale. Deci le-a fost destul acea jumătate de pîine, pînă ce au ajuns la locul lor; iar pîinea cea întreagă, împreună cu binecuvîntările sfîntului, le-au adus şi le-au dat boierului şi i-au spus toate cu de-amănuntul.

Boierul a primit cu bucurie binecuvîntarea şi pîinea, mirîndu-se de minunile cele povestite. El a sfărîmat pîinea în părticele şi a împărţit cîte o bucăţică tuturor celor ce erau în casa sa şi au mîncat-o cu mare sfinţenie, încît toţi cîţi erau cuprinşi de vreo boală, îndată s-au însănătoşit din gustarea acelei pîini. După aceea, boierul a întrebat pe cei care au fost trimişi, în care zi au sosit la cuviosul. Ei, socotind, au aflat că au ajuns la sfîntul în aceeaşi zi cînd boierul şi soţia sa au văzut noaptea acea vedenie. Dintr-acea vreme, s-au născut boierului doi fii şi o fiică şi au înţeles că acelea erau cele trei vase ce i s-au dat cuviosului în vedenie. Deci, avînd mare dragoste către el, trimitea multe milostenii la mănăstirea lui.

Povestirea minunilor şi a vieţii Cuviosului Părintelui nostru Chiril se află scrisă pe larg în mănăstirea lui şi în Mineiul cel mare al cetei fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, care este în biserica sobornicească din Moscova a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci, noi aici, ca să nu lungim povestirea, să pomenim şi pe celelalte pe scurt. Un oarecare Anastasie, trăind bolnav departe de mănăstire şi fiind aproape de moarte, Cuviosul, trimiţîndu-i apă sfinţită, l-a făcut sănătos. Odată, Iezerul Alb, fiind mare, se învăluia foarte tare şi el l-a schimbat într-o linişte şi a mîntuit pe pescari de la înec. O femeie, soţia unui boier cu numele Ioan Cargonomul, fiind oarbă de multă vreme, i-a dăruit vedere prin rugăciuni şi prin stropirea cu apă sfinţită. Un frate, anume Dalmat, care se îmbolnăvise, a murit fără să fie împărtăşit cu Sfintele Taine, din cauza întîrzierii preotului la sfînta slujbă a Liturghiei. Deci, înviindu-l din morţi, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi după aceea iarăşi a adormit întru Domnul.

Un boier, anume Roman Alexandrovici, trăia departe de mănăstirea cuviosului, iar pe Cuviosul Chiril niciodată nu l-a văzut, ci numai a auzit de el. Fiind în boală, îi era frică de cumplita moarte. Deci, pe cînd se ruga Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ca să-i uşureze boala, a văzut-o pe Preasfînta Fecioară arătîndu-i-se cu Cuviosul Chiril. Ea a zis către bolnav: „Trimite la acest stareţ ca să-ţi dea apă sfinţită şi, gustînd-o, vei fi sănătos”. Deci, îndată după vedenia aceea, a trimis pe bolnav la Cuviosul cu rugăminte, ca să-i dea apă sfinţită; şi, aducîndu-i apa, a băut din ea şi s-a însănătoşit într-acel ceas. După aceea, s-a dus îndată la mănăstire şi, văzînd pe cuvios, l-a cunoscut că el este acela care era în vedenie cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu; deci, căzînd la picioarele lui, i-a dat mulţumire.

Unei femei oarbe de trei ani, Cuviosul Chiril i-a dăruit vedere cu rugăciune şi cu apă sfinţită. Asemenea şi pe altă oarbă a făcut-o bine în felul acesta. Fiind moarte mare în părţile acelea ale Iezerului Alb, nimeni n-a murit în mănăstirea cuviosului. Numai un frate era bolnav, anume Sosipatru; dar şi acela s-a însănătoşit cu rugăciunea cuviosului părinte. Odată, sfîntul a proorocit către un frate, zicînd: „Crede-mă, frate Hristofore, că nici unul din voi nu va muri mai înainte de mine; iar după trecerea mea de aici, mulţi vor veni după mine”. Şi s-a împlinit acea proorocie a părintelui întocmai.

Un bărbat, anume Iacov, pătimind de o boală cumplită, a fost adus la mănăstirea cuviosului pentru tămăduire; acela nu numai că nu a voit să-i dea tămăduire, dar nici în mănăstire n-a voit să-l primească. Bolnavul zăcea înaintea mănăstirii; iar din gura şi din nările lui curgea sînge. Cuviosul, fiind rugat pentru bolnav, nicidecum nu se pleca spre umilirea aceluia. În acea vreme, a venit în mănăstire un bărbat cinstit şi iubit al sfîntului, care, văzînd pătimirea bolnavului i s-a făcut milă de el şi s-a rugat cuviosului să miluiască pe bolnav şi să-i ceară de la Dumnezeu tămăduire, precum a cerut multora. Cuviosul i-a zis: „Crede-mă, fiule, că boala lui nu este după întîmplare. El pătimeşte aceasta pentru păcatele desfrînării; şi, de va făgădui că se pocăieşte şi încetează de la nişte păcate ca acelea, cred că Domnul meu şi Preacurata Lui Maică îl vor tămădui; iar dacă nu, va pătimi şi mai mult”. Deci, mergînd cel ce a auzit acestea din gura cuviosului, i-a spus bolnavului; iar acela s-a înfricoşat auzind păcatele cele vădite pe care numai singur Dumnezeu le ştia. Deci s-a făgăduit cu lacrimi a se pocăi şi a înceta de a mai păcătui. Atunci, Cuviosul Chiril a mers la acel bolnav, fiindu-i milă de el şi a primit mărturisirea păcatelor lui. Şi, făcînd rugăciune pentru el, l-a făcut sănătos cu darul lui Dumnezeu.

După toate acestea, Cuviosul nostru Părinte Chiril, slăbind de multele sale osteneli şi de bătrîneţe şi cuprinzîndu-se de durerile trupeşti, s-a apropiat către fericitul sfîrşit. Şi, chemînd pe fraţii care erau în număr de 53, le-a spus ca, după moartea sa, nimeni să nu îndrăznească a strica ceva din rînduiala vieţii de obşte. Învăţîndu-i din destul, le-a pus egumen pe Inochentie, bărbat îmbunătăţit; apoi, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine şi dînd binecuvîntare şi sărutarea cea mai de pe urmă fiecăruia şi rugăciunea fiind în gura lui, şi-a dat cinstitul şi sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu, în nouă zile ale lunii iunie, la pomenirea celui de un nume cu el, Sfîntul Chiril patriarhul Alexandriei, în lunea Sfintei Treimi, a Duminicii praznicului Sfintelor Rusalii.

Faţa lui s-a luminat cu cuviinţă şi bun miros a ieşit din moaştele lui; deci, plîngîndu-l ucenicii, l-au îngropat cu cinste. El a murit în anul de la facerea lumii 6935, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 1427, vieţuind în această viaţă nouăzeci de ani. Cînd s-a dus în pustia Iezerului Alb era de 60 ani de la naşterea sa, iar în locul unde a alcătuit mănăstirea a vieţuit 30 de ani. După cum în viaţa sa, cu darul lui Dumnezeu şi cu ajutorul Preacuratei Maicii Lui, a făcut multe minuni, tot astfel şi după moarte nu a încetat a face minuni, gonind diavolii din oameni şi tămăduind toate bolile celor ce veneau la moaştele lui cu credinţă, precum se scrie pe larg în istorie. Noi, scurtînd povestirea, slăvim pe Dumnezeu, Care a preamărit pe plăcutul Său, întru slava Preasfîntului Său nume, cel slăvit de toată făptura acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.