Cuviosul Agapit, doctorul Pecerskăi

0
1270
Cuviosul Agapit, doctorul Pecerskăi
1 iunie (14 iunie)

Cînd părintele nostru, Cuviosul Antonie al Pecerscăi, era vestit prin dăruirea de tămăduiri, a venit din Kiev, în peşteră la dînsul, acest fericit Agapit, dorind tămăduirea sufletească prin tunderea în schima monahală, pe care a şi cîştigat-o cu înlesnire. El urma cu tot sufletul vieţii celei asemenea cu îngerii a Cuviosului Antonie, care a fost singurul martor al nevoinţelor lui.

El a văzut că acel mare bărbat slujea singur bolnavilor şi-i tămăduia cu rugăciunea sa; însă, acoperindu-şi darul rugăciunii sale ce i se dăduse, le dădea acelora verdeţuri din mîncarea sa, ca şi cum acelea erau pentru tămăduire. Drept aceea, văzînd aceasta, fericitul Agapit s-a ostenit mulţi ani, rîvnind la nevoinţele sfîntului stareţ. Căci, atunci cînd se îmbolnăvea cineva din fraţi, fericitul îşi lăsa chilia sa şi se ducea la fratele cel bolnav, căruia îi slujea şi purta grijă de el; rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat pentru mîntuirea bolnavului, deşi, de multe ori, i se lungea boala cuiva.

Astfel, Dumnezeu, binevoind să înmulţească credinţa şi rugăciunea robului său Agapit, şi aşa urmînd nevoinţelor Cuviosului Antonie, acest fericit Agapit s-a învrednicit a fi părtaş aceluiaşi dar cu dînsul, de vreme ce, cu rugăciunea sa, tămăduia pe toţi bolnavii cărora le dădea, asemenea cuviosului, verdeţuri pe care el le fierbea pentru mîncare lui; de aceea s-a numit şi doctor. Despre aceea s-a auzit şi în cetate şi mulţi bolnavi, venind la dînsul, se întorceau sănătoşi.

În acea vreme, era în cetatea Kievului un doctor oarecare, cu neamul şi cu credinţa armean. Acel doctor era foarte meşter în doctorii, cum mai înainte de el nu fusese altul. El nu mai cerceta pe cel bolnav de moarte, deoarece, numai cînd se uita spre cel bolnav, îndată îl cunoştea şi-i spunea ziua şi ceasul morţii, şi niciodată nu i se schimba cuvîntul. Deci, un bolnav din aceia a fost adus în Mănăstirea Pecersca. Acela era cel dîntîi din boierii cneazului Vsevolod, pe care doctorul armean îl deznădăjduise, prevestindu-i moartea după opt zile. Fericitul Agapit, făcînd rugăciune pentru dînsul, i-a dat să mănînce verdeţuri de care mînca singur, şi astfel l-a făcut sănătos. Această minune s-a vestit în tot pămîntul Rusiei.

Deci, doctorul armean, rănindu-se de săgeata zavistiei, a început a ocărî pe fericitul Agapit. Apoi a trimis în Mănăstirea Pecersca pe un osîndit la moarte, căruia i-a poruncit să ia otrăvuri de moarte, ca, gustînd din ele, să moară înaintea lui Agapit. Fericitul, văzîndu-l pe acela murind, i-a dat din aceleaşi verdeţuri de care mîncase el singur şi, făcînd rugăciune pentru dînsul, a izbăvit de moarte pe cel osîndit morţii. De atunci, acel armean s-a înarmat cu mai multă mînie contra fericitului şi a îndemnat pe cei de o credinţă cu sine să-i dea şi să bea însuşi Agapit otrăvuri de moarte. Dar fericitul Agapit, bîndu-le, a rămas fără de vătămare, pentru că Domnul, Care ştie să mîntuiască de ispite pe cei dreptcredincioşi, a zis: Măcar de ar bea şi ceva de moarte, nu-i va vătăma pe ei.

După aceasta s-a îmbolnăvit în Cernicov cneazul Vladimir Vsevolodovici monomahul, pe care îl căuta cu dinadinsul doctorul armean, însă nimic nu sporea, ci mai mult se întărea boala; drept aceea, cneazul, fiind aproape de sfîrşit, a trimis la părintele Ioan, egumenul Pecerscăi, şi l-a rugat să trimită la dînsul în Cernicov pe fericitul Agapit, pentru a-l tămădui de boală. Deci, chemîndu-l egumenul la dînsul, i-a spus de rugămintea cneazului. Însă fericitul Agapit, care niciodată nu ieşise afară pe poartă să tămăduiască vreun bolnav, ci numai în mănăstire, a răspuns cu smerenie: „Dacă voi merge la cneaz, pentru un lucru ca acesta, apoi voi merge la toţi! Deci, mă rog ţie, părinte, să nu mă faci a ieşi din mănăstire pentru slava omenească, de care m-am făgăduit înaintea lui Dumnezeu să fug pînă la cea din urmă răsuflare a mea. De vei voi, este mai bine să mă duc în altă ţară şi, după ce va trece nevoia aceasta, iar mă voi întoarce aici”. Deci, trimisul cneazului, pricepînd că nu poate să aducă pe fericitul Agapit la stăpînul său, a început a se ruga să-i dea măcar verdeaţă spre tămăduire. Fericitul, fiind silit de egumen, a dat trimisului verdeţuri din mîncarea sa, pe care ducîndu-le şi gustîndu-le cneazul, îndată s-a făcut sănătos, pentru rugăciunile fericitului.

Atunci cneazul Vladimir monomahul, a venit singur în Mănăstirea Pecerscăi, voind să vadă cine este acela prin care Dumnezeu i-a dăruit sănătate, căci niciodată nu văzuse pe fericitul. Drept aceea, dorea să-l cinstească cu multe bunătăţi; însă Agapit, nevoind să fie slăvit pe pămînt, s-a ascuns. Atunci cneazul a dat egumenului aurul pe care îl adusese aceluia. Apoi, nu după multă vreme, acelaşi Vladimir a trimis pe unul din boierii săi cu multe daruri la fericitul Agapit, pe care, găsindu-l în chilie i-a pus înainte cele ce adusese. Fericitul ia zis: „O, fiule, eu niciodată n-am luat nimic de la nimeni, de vreme ce niciodată n-am tămăduit cu pute-rea mea ci cu puterea lui Hristos; deci, nici acum nu-mi trebuie acestea”.

Boierul a răspuns: „Părinte, cel ce m-a trimis ştie că nu-ţi trebuie nimic, dar te rog pentru mîngîierea fiului tău, căruia Dumnezeu i-a dăruit prin tine sănătate, primeşte acestea şi le dă, de-ţi este plăcut, săracilor”. Deci, stareţul i-a zis: „De vreme ce grăieşti astfel, le voi primi cu bucurie; însă să spui celui ce te-a trimis că, celelalte cîte le are, sînt tot străine, din care nimic nu va putea să ia cu sine, cînd se va duce din această viaţă trecătoare; drept aceea, să le împartă săracilor, căci Domnul singur l-a izbăvit de moarte, iar eu nimic n-aş fi sporit. Deci, îl rog într-aceasta să fie ascultător, ca să nu pătimească ceva mai rău”.

Acestea zicînd, fericitul Agapit a luat aurul ce l-a adus şi s-a dus cu el în chilie, ca şi cum ar voi să-l ascundă; dar, ducîndu-l afară din chilie, l-a aruncat şi, fugind singur, s-a ascuns. Iar boierul după puţină vreme a ieşit şi a văzut toate darurile lepădate înaintea uşii, pe care, luîndu-le, le-a dat egumenului Ioan. Apoi întorcîndu-se la cel care l-a trimis, i-a spus toate cele ce a văzut şi a auzit de la acel fericit. Atunci toţi au cunoscut că este rob adevărat al lui Dumnezeu, de la care cerea plată, iar nu de la oameni. Atunci cneazul, neîndrăznind a nu asculta pe sfînt, a început fără cruţare a-şi împărţi săracilor averea sa.

După multă osteneală şi nevoinţe plăcute lui Dumnezeu, însuşi fericitul bătrîn Agapit, acest doctor fără de plată, s-a îmbolnăvit. Înştiinţîndu-se de acest lucru, doctorul cel mai sus pomenit a mers la el pentru cercetare şi a început a se întreba cu el despre meşteşugul doctoricesc, întrebîndu-l: „Cu ce fel de verdeţuri se tămăduieşte acel fel de boală?” Fericitul a răspuns: „Cu acelea care, singur Domnul, doctorul sufletului şi al trupului, ne dă sănătate”.

Armeanul, înţelegînd că este foarte neştiutor în doctorii, a zis către ai săi: „Acesta nu ştie nimic din meşteşugul nostru”. Apoi, luîndu-l de mînă, a zis: „Adevărul spun, căci a treia zi vei muri! Iar de s-ar schimba cuvîntul meu, atunci îmi voi schimba viaţa şi voi fi şi eu monah ca şi tine”. Atunci fericitul a zis cu mînie: „Astfel este chipul doctoriei tale? Îmi vesteşti mai mult de moarte, în loc să-mi dai ajutorul tău? De eşti iscusit, dă-mi viaţă; iar de nu o stăpîneşti pe aceasta, de ce mă ocărăşti, osîndindu-mă ca să mor a treia zi? Căci Domnul mi-a vestit că după a treia lună voi merge la El”. Armeanul a zis iarăşi: „Iată, acum cu totul te-ai schimbat, căci bolnavi de aceştia niciodată nu pot trăi mai mult de trei zile”. El slăbise foarte mult, încît nici nu putea să se mişte.

Pe cînd era astfel, au adus din Kiev la dînsul un bolnav pentru tămăduire. Deci, fericitul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a sculat îndată ca şi cum n-ar fi fost bolnav şi, luînd obişnuitele sale verdeţuri pe care le avea spre mîncare, le-a arătat armeanului, zicînd: „Acestea sînt verdeţurile doctoriei mele, vezi şi înţelege!” Iar el văzînd, a zis sfîntului: „Acestea nu sînt din verdeţurile noastre, dar mi se pare, că sînt din Alexandria”. Fericitul, rîzînd de neştiinţa lui, a dat bolnavului să guste din verdeţurile acelea şi, rugîndu-se, îndată l-a făcut sănătos pe acel bolnav. Apoi a zis către doctorul armean: „Fiule, te rog mănîncă din aceste verdeţuri cu mine, de-ţi este cu plăcere, de vreme ce nu am cu ce să te ospătez”.

Armeanul a răspuns: „Părinte, noi în această lună postim patru zile; deci acum sînt în post”. Fericitul auzind acestea, l-a întrebat: „Cine eşti tu şi ce credinţă ai?” Iar el i-a răspuns: „Au n-ai auzit de mine, că sînt armean?” Fericitul Agapit a zis către el: „Cum dar ai îndrăznit a intra aici, spre a-mi spurca chilia mea şi încă a mă ţine de mîna mea păcătoasă? Ieşi de la mine, străinule de credinţă şi necredinciosule”. El, fiind ruşinat, s-a dus.

După aceasta fericitul Agapit, după proorocia sa, a trăit trei luni şi, îmbolnăvindu-se puţin, s-a dus către Domnul în ziua de întîi iunie. Astfel, fiind doctor fără de plată pe pămînt, stă acum în ceruri, unde nu este durere şi unde şi-a luat multă plată. Iar cinstitele lui moaşte, fraţii le-au pus cu cîntare, după obicei, în peştera cuviosului Antonie.

După moartea sfîntului, doctorul armean a venit la Mănăstirea Pecersca şi a zis egumenului: „De acum părăsesc armenescul eres şi cred cu adevărat în Domnul Hristos, Căruia doresc a-I sluji în sfînta rînduială monahicească. Căci mi s-a arătat fericitul Agapit, zicîndu-mi: „Te-ai făgăduit să primeşti chipul monahicesc; iar de vei minţi, îţi vei pierde şi viaţa şi sufletul!” Deci, eu cred că cel ce mi s-a arătat este Sfîntul Agapit, de vreme ce, de ar fi voit să trăiască mai multă vreme aici, i-ar fi dăruit lui Dumnezeu. Eu văzusem că el nu va trăi mai mult de trei zile, iar Dumnezeu i-a adăugat trei luni şi, de ar fi zis să nu trăiască el trei luni, ar fi trăit trei ani. Deci, acum socotesc că singur a voit să se ducă de la noi, dorind împărăţia sfinţilor, ca un adevărat sfînt. Căci Dumnezeu, mutîndu-l din vremelnica viaţă, din locaşul acesta, i-a dăruit viaţa cea veşnică în locaşurile cele cereşti; drept aceea doresc a împlini îndată porunca acestui sfînt bărbat”.

Auzind acestea egumenul de la doctorul armean, l-a tuns în schima monahală, învăţînd mult pe doctorul trupurilor celor străine, ca să fie iscusit în doctoria sufletului său, urmînd fericitului Agapit. Iar el, nevoindu-se cu dumnezeiasca plăcere şi-a petrecut viaţa în aceeaşi mănăstire a Pecerscăi şi a primit fericitul sfîrşit, în cinstea doctorului sufletelor şi al trupurilor, a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Cel fără de început al Lui Părinte şi cu a Preasfîntului, Bunului şi de viaţă Făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.