Cuvioasa Muceniţă Teodosia, care a pătimit pentru Sfintele Icoane (730)

0
533

Cuvioasa Muceniţă Teodosia, care a pătimit pentru Sfintele Icoane (730)
29 mai (11 iunie)

Sfînta Teodosia, mireasa lui Hristos, s-a născut în Constantinopol, din părinţi bogaţi, cinstiţi, dreptcredincioşi şi împodobiţi cu fapte bune. Aceştia, fiind mulţi ani neroditori de prunci, erau foarte mîhniţi. Ei totdeauna se rugau cu postire multă, alergau ziua şi noaptea la biserica lui Dumnezeu şi dădeau cu prisos milostenie la săraci. Odată, fiind ei în biserica Sfintei Muceniţe Anastasia, la cîntarea cea de toată noaptea, pe cînd maica sa se ruga cu lacrimi mai cu dinadinsul pentru dezlegarea nerodirii sale, a adormit puţin şi i s-a arătat în vis Sfînta Muceniţă Anastasia şi i-a zis: „Femeie, nu te mîhni, că vei zămisli şi vei naşte!” Ea, deşteptîndu-se, s-a bucurat şi a spus aceasta bărbatului său. Şi i-a zis bărbatul ei: „Viu este Domnul, că de ne va dezlega nerodirea noastră şi vei naşte parte bărbătească sau femeiască, îl vom aduce ca dar Stăpînului nostru, Hristos Dumnezeu!”

Apoi, după puţină vreme a zămislit şi a născut prunc de parte femeiască. Pe această sfîntă fecioară ei au numit-o Teodosia, adică dată de Dumnezeu, căci de la Dumnezeu li s-a dăruit, şi au lumi-nat-o cu Sfîntul Botez. Apoi, după patruzeci de zile, maica, luînd pe pruncă în mîini, a adus-o în biserica Sfintei Anastasia şi, cu lacrimi de bucurie, a dat mulţumire Domnului şi sfintei muceniţe, făgăduind ca, după ce va creşte, s-o dea în numărul mireselor lui Hristos, care îşi păzesc fecioria în rînduiala monahicească. Deci, maica sa luînd binecuvîntare, s-a întors acasă şi creştea pe prunca cea făgăduită lui Hristos cu toată luarea aminte, învăţînd-o citirea dumnezeieştilor cărţi şi frica de Dumnezeu, aprinzînd astfel în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti.

După ce au trecut şapte ani de la naşterea Sfintei Teodosia, tatăl ei a murit, iar maică-sa, luînd-o, a adus-o la mănăstirea Sfintei Anastasia şi a dat-o spre tundere în schima monahală. După trei ani a murit şi ea, lăsînd toată averea fiicei sale monahiei Teodosia. Ea, ajungînd la vîrsta cea desăvîrşită şi fiind plină de înţelegere şi de dragoste către Dumnezeu, toată averea care rămăsese de la părinţii săi n-a voit s-o aibă la sine, ci a dat-o lui Dumnezeu, Căruia s-a dat şi pe sine spre jertfă vie. Deci, chemînd un argintar, i-a dat aceluia mult aur şi argint, pentru ca să îmbrace trei icoane: a Mîntuitorului Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfintei Muceniţe Anastasia.

Acele icoane, care erau de cîte trei coţi, le-a pus în biserică; iar cealaltă avere a împărţit-o toată săracilor şi scăpătaţilor, sărmanilor şi văduvelor. După aceea, petrecînd de bunăvoie în sărăcie monahicească, slujea Domnului ziua şi noaptea, îmbogăţindu-se cu duhovniceasca bogăţie a darului lui Dumnezeu. Ea se înarma contra vrăjmaşului celui nevăzut cu platoşe de rugăciuni, iar trupul omorîndu-şi cu nevoinţele pustniceşti şi cu ostenelile, se lupta împotriva diavolilor şi astfel biruia pe vrăjmaşul cel fără de trup, sfărîmînd capul balaurului iadului şi surpînd pe mîndrul veliar prin smerenie, prin blîndeţe, prin dragostea cea plăcută lui Dumnezeu, prin curăţie, prin cucernicie, prin ascultare şi prin alte fapte bune călugăreşti.

Odată, la miezul nopţii, stînd ea la rugăciune, a văzut înaintea ei pe diavol; şi a zis către ea: „Şi tu te-ai pornit asupra mea? Deci, mă voi porni şi eu mai tare asupra ta! Şi nu numai asupra ta, ci şi asupra tuturor creştinilor, de vreme ce am aflat pe un om prin care voi putea ridica război contra Bisericii. Astfel, pe mulţi îi voi întoarce de la închinarea icoanei lui Hristos şi vor merge în urma mea, făcînd voia mea”. Sfînta Teodosia, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „Blestemat să fii tu, diavole, vrăjmaş al creştinilor, şi toate meşteşugurile tale să fie deşarte cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru”. La auzul acestora diavolul s-a stins; iar cuvioasa îngrădindu-se cu Sfînta Cruce, a început a cînta psalmii lui David: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă din faţa Lui cei ce-L urăsc pe El.

Această înfricoşată vedenie şi cuvintele cele trufaşe ale diavolului, fericita fecioară Teodosia le-a spus egumenei sale şi o întreba: „De unde o să vie ispita contra creştinilor spre care vrăjmaşul se laudă s-o aducă?” Iar egumena a zis către ea: „Fiindcă Sfîntul Apostol zice că cei ce voiesc a vieţui cu bună credinţă întru Iisus Hristos vor fi prigoniţi, iar oamenii cei vicleni şi fermecători vor spori spre mai rău, înşelîndu-se unii pe alţii. Deci, de la oamenii cei răi, care socotesc cele eretice înşelîndu-se, pe aceia diavolul îi are ca pe nişte unelte ale sale. De la aceia s-a tulburat turma lui Hristos. Precum au fost prigoniţi din început prin multe ispite cei binecredincioşi, tot astfel, şi în zilele cele de pe urmă, va năvăli asupra Bisericii celei dreptcredincioase vreun lucru potrivnic şi tulburător. Deci, tu petrece în acelea în care te-ai învăţat, cum zice Sfîntul Pavel, că ştii din pruncie Sfintele Scripturi, care pot să te ducă la mîntuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos.

După cîţiva ani, s-a sculat contra dreptcredinciosului împărat Teodosie, care se numea Adramitin, un voievod al lui cu numele Leon, care se numea Conon, de neam din Isauria. Acela, luînd lui Teodor puterea împărătească, a împărăţit singur. La începutul împărăţiei sale se arăta a fi dreptcredincios, dar, după puţină vreme, s-a făcut un nou Baltazar, spurcînd sfinţenia bisericească şi urînd pe Hristos Dumnezeul, Cel Preaînalt şi cinstita Lui icoană. El a introdus în Biserică otrava cea vătămătoare de suflet a eresului maniheilor, dar mai ales a iudeilor.

El s-a năpustit cu glas ca un leu răcnind şi scoţînd cuvinte de hulă ereticeşti contra sfintelor icoane, numindu-le idoli; iar pe cei ce se închină lor numindu-i închinători de idoli. Deci, a dat poruncă în toată împărăţia sa să se lepede şi să se scoată afară din biserici sfintele icoane. În acea vreme, scaunul patriarhiei Constantino-polului era ocupat de Preasfinţitul Gherman. Acesta, cu ceilalţi arhierei credincioşi, s-au împotrivit poruncii împăratului, nevoind a se supune la ereticeasca lui poruncă pe care o dăduse spre lepădarea sfintelor icoane; deci, grăia către hulitorul acela: „Întrupîndu-se Stăpînul Mîntuitorul nostru din preacuratele sîngiuiri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi săvîrşind pentru noi toată dumnezeiasca Sa rînduială, a zdrobit toată idoleasca slujbă şi toate chipurile idoleşti s-au dat focului şi întunericului.

De la vieţile apostoleşti şi de la învăţăturile lor cele mîntuitoare de lume a trecut mai mult de şapte sute de ani pînă în zilele noastre; deci, în vremile acelora erau atît de mulţi sfinţi drepţi şi cuvioşi părinţi, încît niciunul din dînşii n-au hulit sfintele icoane, nici a auzit cineva vreodată o socoteală mai rea ca aceasta, pe care voi o purtaţi acum, lepădînd cinstirea icoanelor, care este făcută din vremile cele vechi, cu vrednică datorie. Sfînta Biserică din început a primit închipuirea sfintelor icoane şi cinstirea acelora, începînd de la chipul cel nefăcut, pe care Mîntuitorul singur l-a trimis pe mahramă lui Avgar, stăpînitorul Edesei. Apoi, după înălţarea lui Hristos, femeia aceea ce-i curgea sînge, care prin atingerea de marginea hainelor lui Hristos s-a tămăduit, a făcut dintr-o piatră chipul lui Iisus Hristos. După aceasta, Sfîntul Evanghelist Luca, a zugrăvit icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi de atunci s-a început acea dreptcredincioasă zugrăvire a sfintelor icoane şi împodobirea bisericilor Domnului şi a dreptcredincioşilor creştini. Acest lucru nici cele şase sfinte Sinoade a toată lumea, care au fost mai înainte de noi, nu le-au lepădat, ci mai ales a poruncit să ne închinăm închipuirilor sfinţilor, iar nu să le lepădăm pe acelea.

Deci să ştii, o, împărate că eu pentru cinstirea sfintelor icoane sînt gata, nu numai a pătimi ceva rău, ci a şi muri. Căci chipul lui Hristos poartă numele Însuşi al lui Hristos, Care S-a întrupat din Fecioara cea fără de prihană şi a petrecut pe pămînt cu oamenii. Deci se cade fiecărui dreptcredincios creştin a muri atît pentru numele lui Hristos, cît şi pentru chipul Lui, de vreme ce cel ce nu-I cinsteşte chipul, nu cinsteşte nici pe cel închipuit”.

Auzind împăratul acestea, s-a umplut de mînie şi, răcnind ca un leu, a început mai cumplit a se înrăi, prigonind şi muncind pe cei dreptcredincioşi, iar pe cei ce se împotriveau lui îi dădea morţii. Deci, mai întîi a trimis ostaşii săi cu arme, de au izgonit de la patriarhie pe Sfîntul Gherman cu ocări şi cu bătăi, iar în locul lui a pus pe mincinosul patriarh, ereticul Anastasie, cel de un gînd cu el. După aceea toate cărţile dumnezeieşti şi pe învăţătorii cei înţelepţiţi de Dumnezeu i-a dat focului; de vreme ce lîngă biserica Sfintei Sofia era o bibliotecă, avînd mai mult de trei sute de mii de cărţi, iar lîngă aceea erau douăsprezece şcoli şi tot atîţi înţelepţi dascăli, peste care era unul mai mare, înţeleptul Ghimnasiarh, care luase acea cinste de la împăratul. Deci, toţi aceştia erau, cu binecuvîntarea patriarhului, potrivnici păgînătăţii acelui împărat.

Acel împărat fără de lege, a poruncit ca acea bibliotecă, cu toate şcolile, cu dascălii şi cu ucenicii care s-au aflat în ele la acea vreme, să le înconjoare cu oaste, să le pună foc şi să le ardă, astfel încît nici unul n-a scăpat din foc şi nici o carte n-a rămas nearsă. Atunci puteai să vezi toată cetatea Constantinopolului în întristare şi în mare supărare, toţi plîngînd şi suspinînd, unii pentru nedreapta izgonire a Preasfinţitului patriarh Gherman, alţii pentru arderea atîtor cărţi renumite şi dascăli iscusiţi, iar alţii pentru necinstirea cea mare ce se aducea sfintelor icoane, de vreme ce pretutindeni erau sfărîmate, aruncate în noroi, călcate în picioare şi arse cu foc. Deci, noul patriarh Anastasie, fiind eretic, stînd ca o urîciune a pustiirii la locul cel mai de cinste şi făcîndu-se bine primit de împărat şi ajutînd la eresul acelui luptător de icoane, îndată a poruncit ca să dea afară din biserică cinstitele icoane.

Pe vreme aceea, la Constantinopol, era o poartă care se numea „Poarta de aramă”, ce ducea la palatul împărătesc. Acea poartă era zidită din zilele marelui împărat Constantin, iar deasupra acelei porţi era chipul Mîntuitorului făcut din aramă, care stătea acolo de mai bine de patru sute de ani.

Pe acel chip al Mîntuitorului, patriarhul Anastasie vrînd să-l lepede la pămînt şi să-L dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis ostaşi cu tesle la acel lucru; şi, cînd un ostaş oarecare cu dregătoria spătar s-a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei dreptcredincioase, care se întîmplaseră acolo, între acelea fiind şi Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu rîvnă după icoana lui Hristos, îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă rîvnă şi osîrdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu şi pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au răsturnat-o la pămînt împreună cu ostaşul acela, care căzînd de sus, a fost ucis, iar ele, trăgîndu-l şi bătîndu-l, îl batjocoreau pentru acea nelegiuire.

Apoi, ducîndu-se cu sîrguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăi-mau pentru păgînătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncînd astfel cu pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplîndu-se de ruşine şi temîndu-se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui, a alergat la împărat şi i-a spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele femei şi de uciderea spătarului lîngă porţile cele de aramă. Din această pricină, împăratul s-a umplut de mînie şi de iuţime contra dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu săbiile scoase, ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea spătarului.

Astfel, au tăiat pe acele sfinte femei, care au arătat atîta rîvnă pentru buna credinţă; iar pe aceea care a mărturisit mai cu îndrăzneală buna credinţă şi a fost pricinuitoarea lucrului făcut, tiranul a poruncit ca, prinzînd-o, s-o arunce în temniţă şi să-i dea ei în fiecare zi cîte o sută de bice. Deci, Sfînta Teodosia a fost muncită şapte zile, iar în ziua a opta împăratul a poruncit ca, purtînd pe muceniţă fără de cinste prin toată cetatea, s-o bată cu nemilostivire.

Atunci, fiind dusă muceniţa printr-un loc care se numea tîrgul boilor, unde se vindeau şi se junghiau dobitoacele, un ostaş sălbatic şi fără de omenie, din întîmplare, a călcat cu piciorul peste un corn mare de capră şi s-a rănit puţin la picior. Deci, umplîndu-se de mînie, a apucat acel corn şi a bătut pe muceniţă peste grumaz. După aceea a lovit-o cu cornul acela în gîtlej şi a străpuns-o atît de adînc, încît Sfînta Cuvioasă Muceniţă, fecioara Teodosia, sfinţita mireasă a lui Hristos, şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile Mirelui său Celui fără de moarte şi astfel s-a dus în cămara Lui cea cerească, încoronată cu îndoită cunună a fecioriei şi a muceniciei.

Iar multpătimitorul ei trup, fiind aruncat pe pămînt şi luat fiind de nişte oameni cucernici, l-au pus la un loc însemnat, de unde se dau tămăduiri bolnavilor ca sfintele ei moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este slăvit, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.