Cum să-ţi impui soţia „să se teamă”

0
444
Cum să-ţi impui soţia „să se teamă
 
Îmi plac mult cuvintele Apostolului Pavel „iar femeia să se teamă de bărbat”. E plăcut să te simţi cel mai important în familie şi să mai ai chiar şi acest drept întărit chiar în Scriptură. Numai că nu chiar mereu acestea îşi au chiar acel efect pe care mi l-aş fi dorit. Multe s-au spus despre faptul că cuvintele „să se teamă” nu trebuie înţelese direct. Că cel ce iubeşte trebuie să se teamă să-l supere sau jignească pe cel iubit.
Dar aş crede că mai există aici un moment important. Cuvintele Apostolului sunt mai degrabă nu o cerere, dar o descriere a unor relaţii ideale. Un indiciu extern care ne-ar indica că în familie există pace şi înţelegere. Aşa cum învăţasem la cursul de chimie, dacă hârtia de turnesol şi-a schimbat culoarea rezultă că reacţia a avut loc. Iată aşa ar trebui să înţelegem şi aceste cuvinte, sau dacă vreţi această poruncă. Dacă soţul cu adevărat îşi iubeşte soţia, are grijă de ea, atunci şi soţia se va teme, se va teme în sensul mult mai adânc al acestor cuvinte, să-l facă să sufere sau să fie nemulţumit. Dar dacă soţul cere această dragoste şi supunere din simplul motiv că are dreptul asupra lor, atunci nimic nu va obţine. Dau doar contrariul la ceea ce şi-ar dori. E greu să impui hârtia de turnesol să-şi schimbe culoarea dacă nu ai pregătit corect soluţia. Nu te va asculta cât nu vei striga…
Frica în sensul obişnuit al acestui cuvânt există în multe familii care sunt departe de a fi fericite. Soţia se teme că soţul o va certa, nu-i va da bani, o va bate pe ea sau pe copiii, că va veni beat … Desigur că în aşa caz soţia îndeplineşte în sens direct această poruncă a Evangheliei. Dar oare de la acestea familia poate fi numită creştină?
Toate aceste gânduri vor rămâne abstracte, până nu voi înţelege singur care e adevărata dragoste, căci nu e la sigur doar acea stare romantică ce precede căsătoria. Să ai grijă de bunăstarea familiei şi să încerci să o protejezi – de parcă e clar cu acestea, dar dragostea adevărată cere de la soţ şi lucruri de parcă neînsemnate pentru dragoste, dar care tot rămân a fi făcute: să arunci gunoiul, sau să hrăneşti copiii, să ieşi la o plimbare cu ei, sau să procuri ceva de care soţia a uitat, să rezolvi o situaţie cu vecinul sau altcineva când soţia nu e în stare să le facă. Lista poate continua la nesfârşit. Şi îmi vine să întreb : oare mie îmi trebuie cel mai mult? Iată aici există şi o mare ispitire. Şi de multe ori am căzut pradă şi eu în plasa ei. Îndeplinind o parte din treburile casnice, eram convins că îndeplinsec eroic porunca Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. Credeam că e suficient să faci pentru cel drag ceea ce pentru el e greu de la oboseală sau că nu se simte prea bine – ca de exemplu să te plimbi cu copiii sau chiar să pregăteşti cina pentru întreaga familie. Şi făcând toate acestea eram convins că nu mai e necesar nimic, şi aşa deveneam erou în ochii mei. Dar nu chiar aşa stau lucrurile. S-a adeverit că faptele bune, care sunt făcute pentru ca să mă consider sigur bun reprezintă într-un fel o pierdere de timp.

Femeile sunt fiinţe destul de sensibile, şi cum a spus acelaş Apostol că fiind „făpturi mai slabe” foarte uşor îşi piard liniştea sufletească şi de la o intonaţie greşită. Şi atunci care e rostul la farfuriile spălate sau cina pregătită? Şi ce erou mai sunt dacă o fac să sufere pe persoana iubită?
Atunci trebuie să merg pe altă cale. Să ţin minte mereu metaforele „făpturi mai slabe” , „moştenitoare ale harului vieţii” şi „faceţi-le parte de cinste”. Să-mi aduc aminte cum oamenii procedează cu marfa fragilă. Pu unele cutii adesea e indicat „Fragil”, dar rar când se indică şi cum ar trebui să te comporţi cu ele, se presupune că ne vom da seama şi singuri. Poate de atât Apostolul ne-a dat doar unele indicaţii generale, sperând că creştinii vor avea discernământ să înţeleagă cum să se comporte soţii între ei.
Să-ţi iubeşti soţia – e de parcă ai duce un obiect din sticlă frumoasă şi fragilă. Vei ridica vocea prea tare la ea – va crăpa, o vei scăpa – se va strica. Soţiile noastre ar trebui să le „ducem” atent pe calea vieţii. Şi să ţinem minte mereu aceste lucruri. Anume de atât nu-mi place mult sărbătoarea stranie de 8 Martie. Ce ar fi însemnând această „ziuă a femeii”? În această zi trebuie să ne felicităm femeile şi să le spunem cât de mult le iubim, dar cum ramâne cu celelalte 364 de zile ? Oare în aceste zile nu trebuie să iubim şi apreciem femeile? După logică aceste zile rămase a anului ar fi numite „ noaptea internaţională a femeilor”.
Pasajul din Biblie despre relaţiile din căsătorie se termină cu aceste cuvinte dragi fiecărui bărbat „iar femeia să se teamă de bărbat”. Dar până la ele sunt şi alte cuvinte care ar trebui să le luăm nu mai puţin în seamă, dar poate şi mai mult „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Hristos a iubit biserica nu doar ca o adunare de oameni, cu care este interesant să comunici. El şi-a dat chiar viaţa pentru aceşti oameni. Noi locuim într-un timp relativ liniştit, şi nu prea e posibil ca cineva să vă ceară să vă daţi viaţa pentru soţie. Deşi cu aşa o jertfă ar fi deacord mulţi soţi, căci ar fi o faptă plină de eroism.
Dar să mergem mai departe în această comparaţie. Cum a iubit Hristos Biserica? Dacă ne aducem aminte biserica primară au alcătuit-o Apostolii, şi atunci vedem că Mântuitorul se ruga pentru ei, le spăla picioarele , le arăta exemplul de slujire jertfelnică oamenilor, chiar prin jertfirea propriei vieţi. Dacă am medita asupra acestei porunci am putea într-un fel ajunge şi la ideea că Apostolul îi îndeamnă să-şi iubească soţiile aşa cum Hristos şi-a iubit ucenicii.
Atunci nu e prea clar ce să facem cu învăţătura despre ierarhia din familie, conform căreia soţul e capul familiei. Dar nu e nici o contradicţie aici. Lămurind porunca despre dragostea soţilor, mitropolitul Antonie (Blum) face o concluzie foarte simplă, dar îmbucurătoare pentru mine. Dacă soţul nu-şi iubeşte soţia, aşa cum Hristos iubeşte Biserica, atunci soţia are tot dreptul să nu dea ascultare soţului său. Iată şi toată ierarhia, dacă să fiu cinstit singur cu mine, oare mereu trăiesc după poruncile Mântuitorului? Evident că nu. Dar dacă nu o fac eu, atunci cum pot să cer o ascultare desăvârşită de la soţie.
Aşa se ajunge şi la un sfârşit neaşteptat. Când măcar încerci să duci o viaţă creştină, atunci nici nu mai e necesar să ceri ceva. Ascultarea o obţii ca pe un premiu neaşteptat. Neaşteptat, fiindcă în familile fericite soţii se iubesc unul pe altul şi înţeleg ascultarea nu ca îndeplinirea unor porunci, dar ca pe dorinţa de a asculta, înţelege şi susţine.
 

Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. (Efeseni 4, 2)

Traducere din limba rusă de Natalia Lozan
 
Articol apărut în original pe siteul:
http://otrok-ua.ru