La cine mergem la biserică

0
467

La cine mergem la biserică

Se  întâmplă că după ani grei de căutare  oamenii se hotărăsc să treacă pragul bisericii…Ar fi bine  să fie  întâmpinaţi cu dragoste de enoriaşii din parohie, doar a mai revenit cineva pe calea mântuirii, dar e chiar aşa? Cel mai des nu numai că dragoste nu găseşte, dar şi o primire după care nu pea va mai dori să revină din nou. Ar fi bine totuşi ca formula de aur a eticii creştine: nu eu răbd  – dar pe mine mă rabdă să ne fie o adevărată călăuză. Noi toţi la Biserică suntem răbdaţi şi nimeni nu e mai stăpân al ei,  decât unul Dumnezeu. În contiunare vă propun un mic articol, care sper că va fi de folos şi celor care au trecut prin experienţa tristă de „a nu fi primit”în Biserică şi poate şi pentru noi toţi o mică meditare de câtă dragoste dăm dovadă faţă de aproapele nostru.

Cuvântul trăducătorului

 – Desigur că sunteţi botezat, şi vă consideraţi creştin?
-Da, părinte.

-Şi de ce atunci nu mergeţi la biserică?
-Ştiţi, am trecut o dată pe acolo şi cred că îmi este suficient, am văzut ce reprezintă biserica voastră…Am intrat în biserică prima oară, nu ştiam nimic…am făcut câţiva paşi neîncrezuţi. Aş fi avut atâtea să întreb, dar am călcat nu cum trebuia sau unde nu trebuia şi o băbuţă cu o răutate greu de înţeles a început să strige la mine (ca variantă: preotul indiferent m-a ascultat, dar nu prea m-a luat în seamă), şi am zis că nu prea am ce căuta la bisercă…cred aşa pentru mine, citesc acasă Evanghelia, mă rog lui Dumnezeu aşa cum ştiu, cred că pentru mine e suficient.
O aşa relatare cred că este cunoscută oricărui preot. Dar şi fiecare dintre noi probabil a fost martorul la aşa situaţii în care au reacţionat aborigenii din parohie la cei ce trec pragul bisericii pentru prima dată.

Cu puţin timp în urmă un părinte mi-a relatat un caz: a intrat la ei în biserică o tânără cu un exterior destul de impunător. Atâtea le-a trebuit băbuţelor : «Nu ţi-i ruşine să te machiezi aşa, neobrazat-o!» Tânăra a rămas şocată : «Dar nici nu sunt machiată, aşa arăt mereu…» Reacţia băbuţelor a fost extraordinară: «Dacă chiar aşa te-ai născut … cu aşa înfăţişare , la ce-ţi mai trebuie biserică!» – şi nici nu am expus toată fraza spusă bietei femei.

Da, din păcate nu sunt noutate aceste cazuri pentru viaţa contemporană a bisericii…Pe mine mai mult mă preocupă alt moment: ce anume le răspundem noi oamenilor ,care, întâpinând această «răutate din biserică», nu mai trec pragul ei?

O posibilitate de răspuns ar fi : «Ei şi chiar dacă au strigat sau v-au spus ceva neplăcut! Nu atrageţi atenţie. Doar nu mergeţi la oameni, dar la Dumnezeu…» .

Un răspuns nu prea reuşit. Nu doar la Dumnezeu mergem la biserică. Biserica este o familie: Dumnezeu – Tatăl, iar noi  – copiii. Fraţi şi surori. Nu vine nimeni sngur la Dumnezu, şi porunca să-L iubeşti pe Dumnezeu şi imediat următoarea să-ţi iubeşti aproapele rămân esenţiale. Pentru cea mai importantă comunitate, pentru depăşirea singurătăţii – Euharistie, trupul şi Sângele Domnului, care ne hrăneşte şi ne uneşte Cu Dumnezeu şi unul cu altul şi există toate în biserică – clopotele, icoanele, dogmele, canoanele, tradiţiile.

Da, noi toţi suntem în bisercă oameni muritori, netrebinici şi păcătoşi, cu slăbiciunile noastre – dar aşa cum suntem. Păcătuim, da, se înâmplă, şi se întâmplă aşa că nu numai de la biserică ar fi trebuit să fim excomunicaţi, dar şi oricărui om îi este greu să stea lângă noi.

Acestea sunt după părerea noastră. Dar dacă am încerca să ne închipuim cum ar fi şi după părerea Domnului, după părerea tatălui şi-a mamei…Doar e cunoscut faptul, că cu cât mai multe griji îi aduce copilul părinţilor – cu atât mai mult ne doare inima pentru el. Şi la toţi, la toţi le doreşte Dumnezeu mântuire şi înţelepciune să ajungă la adevăr. Şi îi iubeşte pe toţi. Şi El este în satre să ne cuprindă pe toţi, spre deosebire de noi – noi suntem mici, El e Mare..

Aflând că trebuie neapărat să ne mântuim sufletul, de câte ori încercăm să-i întrecem , depăşim sa-i împingem pe cei care sunt în jur, care sunt piedici pentru mântuirea noastră, cât de mult dorim să rămânem doar unul în faţa altuia, noi şi Dumnezeu! Şi iată stăm în golul ce ne înconjoară în faţa Domnuui – şi auzim întrebarea, cuprinsă de durere şi dragoste: «Unde este fratele tău?» – întrebare care a mai fost adresată şi cred că ştiţi cui….

De aceea cred că cel mai potrivit ar fi să-i răspundem celui neprimit de prima dată la biserică: «Da, tu ai fost la biserică – dar oare ai văzut Biserica? Tu ai văzut doar o bătrână răutăcioasă. Şi aceasta nu e pe departe Biserica… Încearcă să te lămureşti singur: oare cu adevărat vreai să-ţi depăşeşti singurătatea , să fii cu Dumnezeu şi să obţii viaţa veşnică? Dacă da – revină la biserică din nou şi din nou, şi vei vedea că acolo există şi alţi oameni, şi îi vei găsi şi pe cei care sunt aproape de sufletul tău. Şi vei înţelege, despre ce Biserica vorbeşte în rugăciunea sa: « Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm »…

Dogmatica, ascetica, greutatea tradiţiilor bisericeşti – totuşi Biserica există deja mai mult de două milenii, nu e o glumă, multe s-au adunat. Şi cum doar noi, cei care suntem creştini, sau de la începutul mileniul trei , sau din vremurile de pe urmă, să nu păstrăm , dacă mai există, şi să nu căutăm dacă e pierdut, anume acestea :

« Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii».

Traducere Natalia Lozan

 Articol apărut în original pe siteul:

http://otrok-ua.ru

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentMănăstirea Marea Lavră
Articolul următorSchitul Prodromu